Humbert Humbert la psihanalist : Lolita este America văzută de un impostor

    La început a fost fascinația pentru geniul și posibilitățile artistice ale lui Nabokov : strălucitor, unic, plin de revelații. Se întâmplase să recitesc mai multe capodopere ale literaturii universale și am rămas uimit de diferența de forță literară existentă între Nabokov și, să zicem, Canetti. Ultimul mi s-a părut șters, modest prin comparație cu rusul, dar norocos în a nimeri, o dată în viață, o viziune uimitoare și niște personaje unice.
    Pe urmă m-a captivat evoluția lui Humbert Humbert. El este un rătăcit sau un impostor. Nu-și cunoaște ori își ascunde originile. Când se prezintă, spune că este fiul unui elvețian ”de origine incertă” și al unei englezoaice care moare timpuriu, fără să lase, în aparență, urme adânci în existența copilului. Originea incertă și moartea mamei ar putea indica absența unui leagăn matern, al unei patrii abandonate în împrejurări nefericite. În primii ani, Humbert este un copil răsfățat și dominat de obsesii erotice. Prima sa iubită este serafică, iar lucrul acesta îi trezește  puternicele instincte sexuale, iar acuplarea pe o plajă, la o vârstă incredibil de fragedă, este împiedicată de niște martori vulgari și zgomotoși. Ulterior Humbert are intuiția nimfetei, a Lolitei, copila inocentă și demonică, încarnată mai târziu, în mod desăvârșit, în Dolores Haze. Este oare Lolita o rusoaică, spiritual vorbind? Da și nu. Inocența, grația, feminitatea și demonismul sunt categoric rusești. Vulgaritatea, caracterul pervers și sexualitatea debordantă vin de peste ocean. Nu orice fetiță este o Lolită și nu orice adult o simte pe inocenta-demon :”Trebuie să fii artist sau nebun, o ființă posedată de o infinită melancolie, cu o bulă de otravă fierbinte în viscere și o văpaie supersenzuală arzând permanent în delicata coloană vertebrală ( oh, de câte ori te vei umili și te vei ascunde! ) ca să distingi dintr-o dată, după semne inefabile - conturul vag felin al pomeților, suplețea unui membru acoperit de puf și alte indicii pe care disperarea, rușinea și lacrimile de duioșie îmi interzic să le enumăr - micul și fatalul demon printre copiii normali. Ea stă acolo neștiută de ceilalți, ea însăși ignorându-și fantastica putere.” ( Vladimir Nabokov, Lolita, Polirom, 2003, pag. 23) Actul sexual întrerupt în copilărie face din viitorul bărbat un pedofil. Pentru a-și motiva înclinațiile perverse, Humbert pune la bătaie o erudiție demnă de respect : ”Bătrânii Lepcha, în vârstă de optzeci de ani, se împreunează cu fete de opt ani și nimeni nu se mai formalizează. La urma urmelor, Dante s-a îndrăgostit nebunește de Beatrice, fetișcana sclipitoare, fardată și grațioasă, îmbrăcată într-o rochie purpurie și împodobită cu multe bijuterii. Beatrice avea nouă ani și întâmplarea s-a petrecut în 1274, la Florența, în timpul unui banchet, în vesela lună a lui mai. Iar Laura, de care se îndrăgostise nebunește Petrarca, era o nimfetă blondă, de doisprezece ani, care se zbenguia prin polen și praf, o floare în plin zbor pe frumoasa câmpie văzută de pe dealurile din Vaucluse.” (pag. 26) Humbert admite cumva  - ”nebunește”! -  că toate cazurile prezentate sunt totuși niște anomalii. O caută pe Lolita chiar printre prostituate, dar este dezamăgit. Se căsătorește cu Valeria , care îi atrage atenția cu ”aerele ei de fetiță palidă”. Deziluzia este mare : ”în locul fetiței palide ce făcea trotuarul, Humbert Humbert s-a pomenit că ține în brațe o babă, multă, grasă, cu picioare scurte, sâni mari și, practic, fără minte.” Sarcasmul lui Nabokov este, ca deseori în acest roman, teribil. Humbert Humbert moștenește o mică afacere în America, iar Valeria se îndrăgostește de un taximetrist, un rus alb, și se produce divorțul. Detaliile întâlnirii celor trei sunt, iarăși, excepționale. Humbert are porniri criminale când descoperă că iubitul soției sale se ușurase la toaletă, își aruncase și mucul țigării, dar nu trăsese apa. Divorțul de Valeria înseamnă o tentativă de a se despărți de Rusia natală, de originea sa „incertă”. Dar estetul desăvârșit din Humbert Humbert, care nu putea fi decât rus sau european, scoate iarăși capul la suprafață când prezintă minunățiile din America. N-am văzut la niciun scriitor american peisaje mai frumoase și de un bun-gust mai frapant decât cele evocate de Humbert. Sunt nenumărate tablouri de neuitat, dar voi oferi doar o mostră : ”Din când în când, pe imensitatea acelor câmpii, arbori uriași înaintau spre noi și se strângeau în pâlcuri, sfioși, pe marginea șoselei, pentru a oferi o fărâmă de umbră umanitară deasupra unei mese de picnic, cu pete de soare, pahare aplatizate de hârtie, ghindă și bețe de înghețată împrăștiate pe pământul cafeniu. ” ( pag. 186-187) Descrierea Americii, făcută în timpul nesfârșitelor preumblări cu Dolores, înlocuiește evocarea actelor sexuale. Nabokov n-are și plăcerea exhibării detaliilor, precum Henry Miller sau Bukowski. Cunoașterea biblică a Lolitei este pudică, sugerată prin explorarea Americii.
     După ce Lolita îl părăsește, Humbert se consolează o vreme cu Rita, o variantă a Soniei Marmeladova. După ani, o scrisoare de la Lolita îi permite să o găsească pe fosta sa iubită, măritată, gravidă, banală - începe să semene cu maică-sa! -, lefteră și veștedă. Scena revederii este cutremurătoare. Dar mai multe elemente nu sunt motivate literar, ci doar psihologic. Humbert îi cere femeiuștii, în ciuda crudei realități, să fugă cu el. Are revelația faptului că a fost un monstru care i-a furat fetei copilăria și află, cutremurat, că nu el a fost iubirea vieții ei, ci celălalt, care i-a urmărit prin toată America și i-a furat-o pe Dolores. Humbert plecase la întâlnire înarmat și hotărât să-l omoare pe bărbatul care îl deposedase de obiectul fericirii sale. Cum acesta nu este soțul Lolitei, el pornește, după ce-i lasă viitoarei mame o sumă considerabilă, în căutarea lui Clare Quilty, marele vinovat pentru prăbușirea iluziilor sale.  Îl găsește pe răpitorul Lolitei și îl ucide într-o scenă lungă și sângeroasă. Sunt mai multe motive pentru care suprimarea lui Quilty nu este firească : timpul trecut, umorul și talentul victimei de a relativiza evenimentele în timp ce discută cu călăul său ( elemente care ar fi putut tempera elanul criminal al lui Humbert, bărbat cult și inteligent), înfățișarea ultimă a Lolitei, sentimentul zădărniciei, faptul că fata nu-l iubise niciodată pe Humbert și conștientizarea ideii că a fost un descreierat care a privat-o pe Dolores de copilărie.  Humbert ajunge un fel de Raskolnikov, care comisese o crimă cu toporul, dar sfârșește ca Mink Snopes, într-o închisoare americană. Omul își greșește și vârsta, înfăptuind la maturitate ceea ce visa să facă în copilărie. Agresor al Lolitei, Humbert Humbert devine ulterior o victimă a fetei, adică a unei Americi superficiale și corupte.
       Marea problemă a lui Humbert Humbert și marea temă a romanului ar fi criza de identitate. Personajul are o natură duală, poate chiar o triplă personalitate.  Oscilează între estetismul și erudiția uni european, înclinațiile artistice ale unui rus și bizareriile unui psihopat american. La sfârșit, Humbert Humbert încă n-a optat pentru adevărata sa identitate, rămasă pe veci ”incertă”.

P.S. Dacă îi refuzăm lui Humbert Humbert credibilitatea, s-ar putea afirma că el minte când își etalează pedofilia, iar Lolita este doar alegoria a lumii în care trăim. Ca personaj, ea este totuși atât de vie, atât de reală! Această ambiguitate aproape imposibilă nu-i reușește decât unui scriitor de geniu.

Din Rusia, cu dragoste. Tot despre prietenie

       Pentru mine, rusul, așa cum apare el în operele lui Dostoievski, Tolstoi și Cehov, este tipul uman cel mai evoluat din punct de vedere afectiv. Într-o lume în care omenescul nu mai este monedă de schimb, nu știu dacă mai găsim, la alte popoare, mila, empatia, iertarea, bunătatea și iubirea creștină cu care te privește un rus. Las la o parte că ei, compatrioții lui Dostoievski, sunt artiști fără egal, în mai toate direcțiile. Altruismul și măreția lor morală se reflectă și în aspectul fizic : nu cred că am văzut oameni mai frumoși. Sunt convins că rușii sunt în stare și de cea mai puternică solidaritate, ca și de prietenia cea mai durabilă. Când eram tânăr, îmi doream să am o iubită rusoaică. N-a fost să fie. Dar, în studenție, mă întâlneam uneori, dimineața, cu un rus despre care nu știam decât că îl cheamă Serghei. El știa despre mine că sunt român. Dar ne salutam cu cu multă simpatie. Avea o voce groasă și sonoră, bărbătească. Îmi amintesc că într-o seară l-am invidiat grozav pe Romulus Bucur care a venit vesel în cameră și s-a lăudat că a băut, cu Serghei,  ”oarece vodcă cu ardei”( să mi se ierte cacofonia, dar asta mi-a comunicat amicul meu).
     Și unde putea să se împrietenească un tigru cu o capră? Firește că numai în Rusia, unde înfloresc, probabil, cele mai frumoase și profunde prietenii. Unui tigru de la o grădină zoologică i s-a oferit, ca hrană - aici trebuie să mărturisesc că am fost neplăcut impresionat de cruzimea îngrijitorilor -, o capră vie. Capra s-a purtat cu demnitate și a căpătat îndurare din partea prădătorului. Au devenit prieteni de nedespărțit, iar tigrul a renunțat la carnea de capră. Mănâncă iepuri. Ba chiar s-a supărat rău când angajații instituției au scos capra din țarcul său. Au fost nevoiți să o ducă înapoi, pentru a-i ține tovărășie fiorosului carnivor.
      Sincer vorbind, aș fi vrut ca și iepurii să se bucure de îndurarea tigrului. Dar poate că oamenii de acolo nu îi servesc felinei vii.

P.S. 1. Dacă o fiară și-a învins instinctele și a devenit aliatul unei ființe sortite sacrificării, de ce nu reușesc oamenii să-și învingă resentimentele față de cei cu care nu au afinități?
        2. Am descoperit noi recenzii, foarte frumoase, despre Clugărul Negru.
        3. Din cauza lipsei de timp, voi face scurte și sugestive prezentări cărților cărora intenționam să le dedic câte o recenzie. Nu cred că voi mai avea timp, pe viitor, să scriu cronici literare.