Despre torţionari şi complicitate

         Un fapt de neînţeles este, pentru mine, că au existat comandanţi de închisori care au torturat şi au omorât oameni doar pentru că aceia aveau alte opţiuni politice. Cum să loveşti un om până îşi dă duhul, ştiind că el este nevinovat şi fără apărare ? Fiind la curent, de asemenea, că deţinutul ăla, pe care îl torturezi, este o personalitate marcantă ? Şi mai obscură este bunăstarea în care au trăit călăii care au beneficiat de pensii şi locuinţe uneori luxoase. Nicolshi s-a stins liniştit în patul său, după ce înjurase câţiva ani prefacerile de după 1989. Alexandru Vişinescu şi Ioan Fecior îşi trăiau senini o senectute prelungită, după ce se făcuseră vinovaţi, în mod direct, de sute de crime. Uluitor este că oamenii ăştia au conştiinţa curată.  Individul capabil să te taie felii doar fiindcă aşa a primit ordin este un tip biologic care iese în afara sferei umanului.
          Cine a decis ca ei să ducă o viaţă opulentă dacă nu aleşii noştri de după Revoluţie ? Cine i-a cocoţat pe toţi foştii în funcţii de răspundere ? O jumătate de secol, nişte nenorociţi au distrus elitele acestei ţări şi nu s-a făcut niciodată dreptate. Şi atunci ce să credem despre un popor care alege corupţi, foşti stegari şi oameni lipsiţi conştiinţă morală, ca şi de pregătire în domeniile în care îşi exercită meseriile ? De ce omul simplu bagă în urnă voturi pentru ignoranţii şi bandiţii care tocmai au fost condamnaţi la închisoare ? În ce ţară civilizată un ministru este condamnat penal, iar el se codeşte să demisioneze - deşi e limpede că este un găinar -, urlând că e vorba de un proces politic, în timp ce tovarăşii săi de partid îi ţin isonul, arătând că dobitocul e nevinovat ? Putem spune sau nu că electoratul se face vinovat de complicitate la crimă, hoţie şi sărăcire economică şi spirituală a unui întreg popor ? Încă o dată, de ce n-au ales bucureştenii pe Nicuşor Dan, doctor în matematici şi intelectual de nădejde ? Poate fiindcă am ajuns  a trăi la un nivel de reptilă nesătulă ? Marginalizarea valorilor şi alegerea, cu obstinaţie, a celor mai răi candidaţi în posturile de răspundere în stat dovedesc tocmai această stare de fapt. Şi nu întâmplător nu ne-am ocupat de câini, pentru a-i putea masacra acum. " Moarte câinilor ! " se strigă, ca şi cum cel mai vechi prieten al omului ar fi principalul nostru duşman. Necropsia a dovedit că NU MAIDANEZII L-AU UCIS PE BĂIATUL PENTRU CARE POLITICIENII SE ÎNTRECEAU ÎN A VĂRSA LACRIMI DE CROCODIL. Să moară câinii, nu oamenii, strigă demenţii cu ochii înroşiţi de ură. E imposibil s-o scoţi la capăt cu un prost, chiar dacă încerci să-l lămureşti că opoziţia om-câine nu există în cultura umanităţii.
           O prietenă mi-a scris, pe Facebook, că părerile negative despre poporul român reprezintă un gest de violenţă la adresa acestuia. Zău, chiar aşa ? O fi văzut amica mea cum urmaşii ţăranilor îşi leagă câinii de câte un copac, apoi le sfărâmă capetele cu bâta, în urlete şi bălţi de sânge, doar fiindcă animalul a mâncat un ou de găină ? Cum alţii îşi strâng pisicile într-un sac şi le lovesc, după aceea, de pereţi betonaţi, până ce bietele făpturi devin un ghiveci de oase şi intestine ? Oameni cu suflet blând, nu-i aşa ? Dar cei care ne-au băgat mâna în bzunar şi ne-au persecutat zeci de ani ce au făcut împotriva noastră, a celor care mai deschidem câte o carte ? A fost doar o divergenţă de păreri, nu ? Probabil că au încercat să ne reeduce ca în vestitele închisori comuniste. Din păcate, tot ei au fost la putere, neîntrerupt, după 1989.
            Şi, fiindcă a venit vorba, mărturisesc că două secvenţe din istoria neamului românesc nu se leagă defel în capul meu. Una ar fi legată de fenomenul Piteşti - numai în China s-au mai pomenit asemenea atrocităţi -, iar cealaltă este un fapt istoric îndeobşte cunoscut. În Suedia, călăii erau suedezi, în Franţa, casapii erau francezi etc, dar niciodată, în Ţara Românească şi în Moldova, n-a existat un singur călău de origine română. Gâdele provenea invariabil din parohia lui Suleyman ori dintr-o etnie care se afla, pe atunci, în robie. Ţara Românească a stat, la un moment dat, paru luni fără călău, fiindcă nu s-a găsit niciun voluntar pentru această onorantă meserie. Văzând cruzimea cu care oamenii îşi omoară caii şi câinii, sunt sigur că, la o adică, azi n-am mai fi nevoiţi să importăm gealaţi. Sunt sute de mii de oameni care s-ar angaja pe loc hingheri sau şi-ar executa semenii prin spânzurare, decapitare, împuşcare, ardere pe rug sau tragere în ţeapă.
          Sigur, mai există varianta că, de sute de ani, compatrioţii noştri nu mai ştiu să facă decât ce li se spune, sub ameninţare şi cu perspectiva de a căştiga, din nenorocirile celorlalţi, măcar câteva ouă.
          De găină, fireşte.

Un cal pe trotuar

Un cal s-a stins pe trotuar, de epuizare. Un neom l-a folosit trei zile fără întrerupere, apoi l-a abandonat acolo. Nobilul animal avea semne lăsate de bătaie şi era înfometat. Ajutorul a sosit prea târziu pentru el. Două ore luptase cu moartea, zbătându-se şi căutând aer.
Dacă am fi nişte entităţi evoluate, cum pretindem, ar trebui să introducem pedepse foarte aspre pentru cei care abandonează, torturează ori ucid  fiinţe lipsite de apărare. Dar nu suntem. Iar moartea noastră este mai urâtă decât cea a cailor. Fiindcă, de cele mai multe ori, îmbătrânim şi căpătăm forme groteşti. Vocea ni se păstrează aproape alterată peste ani, dar chipul începe să fie mâncat de râuri prin care timpul se scurge nevăzut.
Uimitor însă ne îmbătrânesc picioarele. Aşteptam pe cineva şi oprisem maşina în faţa unui magazin, la cincizeci de metri depărtare. O umbrelă uriaşă acoperea partea de sus a uşilor şi nu puteam vedea faţa celor care ieşeau de la cumpărături şi coborau scările. Brusc mi-am dat seama că pot ghici vârsta cumpărătorilor după aspectul picioarelor. Am început să-mi spun :
"E o babă."
"E un tânăr."
"E un moş."
"E o fată."
Le vedeam apoi tot corpul şi fizionomiile. Niciodată nu m-am înşelat.
Tinerii păşesc uşor, ca nişte cerbi.
Cei între două vârste parcă au nişte ghiulele legate de genunchi, care se adaugă greutăţii burţilor umflate şi revărsate peste cureaua pantalonilor. Izbutesc însă să se descurce onorabil.
Bătrânii, în schimb, parcă sunt legaţi cu lanţuri de glezne şi fac pasul ca şi când ar folosi nişte picioare de lemn, lipsite de viaţă. Chiar pantalonii cad pe ei anapoda, numai cute şi pliuri, în cele mai dizgraţioase unghiuri. Boşorogi, ce să mai vorbim.
La femeile în vârstă e şi mai rău. Totuşi, unele îţi păstrează aerul rasat şi păşesc ca nişte ciute obosite. Sunt doamnele îmbătrânite în inima marelui oraş.
Astăzi am inspectat pomii din grădină. În primăvară, un vecin a incendiat ierburile din zona lui, dar focul s-a extins şi mi-a distrus un dud roz şi doi castani. Erau mici, aveau doar doi ani. Am continuat să îi ud în speranţa că îi voi reînvia. Din dud a dat un lăstar care a crescut rapid. Castanii păreau pierduţi. Dar acum am descoperit că rădăcinile lor au rămas vii şi din ele a crescut câte o mică ramură.
Alunul e plin de lăstari şi de muguri fructiferi. E contorsionat groaznic, fiindcă mai demult un câine i-a retezat cu dinţii tulpina.
Câinele a murit în vara asta, alunul e încă în vegetaţie.
Copacii trăiesc mai mult decât câinii.