Un elev cu îndatoriri serioase

Întâmplarea pe care o voi relata este reală.
Un profesor de sport, foarte ambițios, obținea trofeu după trofeu, cu echipa de handbal a școlii. Vedeta formației era un elev ajuns în clasa a VIII-a, minoritar. Tipul arăta ca Raj Kapoor, având părul ca antracitul și mustăți stufoase. Era atât de vânjos, încât îi putea snopi în bătaie pe toți dascălii instituției. Nu-i cotonogea totuși, fiindcă hormonii săi erau bine ținuți în frâu : avea acasă pirandă și copii.
Într-o dimineață, handbaliștii se pregăteau să plece într-o deplasare, pentru un meci important. Se strânseseră toți, numai liderul lipsea.
- Ce face, bă, ăla, al dracului, de nu mai vine? a întrebat antrenorul
Au mai așteptat o vreme, însă starul nu se arăta.
- Mă duc după el, că întârziem și pierdem microbuzul, a decis magistrul.
A ajuns la casa băiatului și a bătut în ușă. După mai multe bubuituri, ușa s-a deschis brusc și sportivul-minune a apărut în persoană, cu mădularul gol și învârtoșat.
- Ho, bre, ce faci zulum așa, ca la caraulă? s-a rățoit el. Au dat tătarii?
- Păi, nu trebuie, bă, să vii la echipă? s-a amărât musafirul.
- Viu, mo, cum să nu viu! Da' acu' ai și matale nițică răbdare! Că ieream și io, ca omu', pă fumeie!

P.S. Ziarul Metropolis îmi face o surpriză. Deși în acte se menționează că m-am născut pe 12 octombrie, evenimentul s-a petrecut, în realitate, pe 10 octombrie :
http://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-58-la-multi-ani/

Milă pentru portari !

Cea mai umilă condiţie este cea de portar, fie că acesta activează într-o instituţie, fie că se agită în spatele unei echipe de sportivi.
Când stai la intrare, trebuie să fii respectuos cu angajaţii - mai ales cu cei care au caractere urât mirositoare - şi să iei poziţie de drepţi în faţa şefilor, mai tineri decât tine şi, oricum, mai nervoşi decât restul lumii. Eşti obligat să duci la îndeplinire orice sarcină, cât mai repede posibil. Faci servicii, favoruri, te înclini, zâmbeşti automat, înghiţi rahatul tuturor şi, dacă ai puţină demnitate, nu poţi plânge nici măcar acasă.
Pe scurt, portarul este sacul de box al tuturor. Are voie să încaseze, dar niciodată să dea.
Chestia asta este evidentă în cadrul jocurilor cu mingea. Un portar de fotbal are nevoie de reflexe foarte bune, de ochi ageri şi de mult noroc pentru a fi pe traiectoria ghiulelelor expediate de atacanţi. Cu toate asdtea, el este ridiculizat de nenumărate ori. Dar nimic nu se compară cu eroismul portarului de handbal, care este mitraliat, bombardat, demolat de de obuzele trimise nonstop de adversari. Portarul de handbal se simte, tot timpul meciului, ca un condamnat aşteptând execuţia şi s-ar cuveni ca el să fie plătit  separat de restul echipei, cu un substanţial spor de traumă.  Abia acum am înţeles reacţiile nervoase necontrolate ale flăcăilor cu pricina după ce parează lovituri nimicitoare. Tristă soartă, incert viitor !
Fiindcă învăţământul nu mai urmăreşte performanţa şi nu mai este legat de carte - dansul, mişcarea, serbările şi utilizarea continuă a membrelor fiind prioritare -, mă gândesc, am mai spus-o şi cu alt prilej, să-i rog pe prietenii de la Uniunea Scriitorilor să-mi găsească, pe acolo, un post de portar. În branşă sunt oameni citiţi şi mă bazez pe ei că nu mă vor călca în picioare.
Nu pot, din nefericire, să aspir la rangul de portar de bancă. Ăla este singurul paznic situat mai sus decât restul societăţii. Meseria lui este să vegheze ca banii cetăţenilor să fie furaţi numai cu acte în regulă şi de aceea este recompensat pe măsură, adică mult mai gras decât un medic sau un profesor.