Sunt momente ale zilei şi anotimpuri care te fac să te simţi alt om.
Unii sunt zei dimineaţa şi iarna. În rest,
dar mai ales vara, sunt muribunzi.
Altora le cresc aripi în nopţile de
primăvară.
N-am văzut pe nimeni să fie fericit la
amiază.
Aşijderea sunt locuri care te fac să creşti şi
să te răsfeţi precum un broscoi pe fundul bălţii.
Dar există, pentru fiecare, văgăuni în care
eşti doar o entitate biologică, nemaiavând nici puterea de a respira.
Grădina de flori a bunicului nu depăşea cinci
metri în lăţime şi era întinsă de-a lungul faţadei casei bătrâneşti, prin faţa
cerdacului. Începea de lângă un prun bătrân, de care bunica vitregă mă lega
uneori ca să nu ies la drum, şi se termina într-un loc arid, mărginit de latura
dreaptă a clădirii şi spatele locuinţei vecinului nostru dinspre răsărit.
Grădiniţa aceea îmi părea infinită. Pe lângă
tufele de trandafiri, bunicul pusese flori de toate culorile şi mărimile.
Roşii, galbene, portocalii, albe, albastre, mov. Dar atunci nu ştiam cum se
numesc şi nu cunoşteam nici culorile. Vedeam doar că sunt diferite. Mai târziu
mi-am dat seama că erau destui ghiocei şi nenumărate zambile şi frezii. Dar
cele mai multe îmi vor rămâne pe veci necunoscute. Erau straturi-straturi şi
îmi lua mai mult de o zi să le admir pe toate. Mă opream seara, obosit, după ce
treceam de jumătate, cu gândul de a-mi relua a doua zi expediţia. Dar şi atunci
o luam de la capăt şi nu ajungeam mai nicodată în locul pustiu de la margine,
unde nu creştea nimic.
Într-o după-amiază am ajuns întâmplător
acolo, după ce plecasem în urmărirea unei mingi neascultătoare. M-am oprit ca
trăsnit, uimit de liniştea care domnea în umbră. Nu se auzeau nici trâmbiţele
cocoşilor, nici vocile oamenilor, nici ciripitul vrăbiilor, nici zgomotele
făcute de căruţele care treceau spre râu. Era o tăcere desăvârşită şi mirosea a
pământ uscat şi vechi. De la începutul lumii, adică de la ridicarea zidurilor,
acolo nu se întâmplase nimic. Nu era niciun fir de iarbă şi un prun, care se
ridicase de acolo, se mutase aievea mai mulţi metri către ieşirea din
spate a casei. M-am aşezat pe burtă şi colţul acela a căpătat dimensiunile unui
deşert. Nu mă putea vedea şi auzi nimeni. Părinţii nu mă puteau găsi. Niciun
pericol nu mă păştea. Nimic care să mă scoată din ciudata stare de amorţeală în
care am stat o jumătate de zi.
Brusc, o spaimă cumplită a urcat din
adâncurile fiinţei mele, făcându-şi loc către lumină şi sufocându-mă. Dacă nu
mă voi mai putea întoarce la aerul dens şi limpede de dinainte, cu oameni
robotind şi înjurându-se veseli, cu pisici zburdând prin ierburi şi mai ales cu
râul spre care se îndreptau în fiecare zi fetele, pentru a pescui raci şi peşti
mici, cu coşurile confecţionate din răchite ?
M-am ridicat fulgerător şi am luat-o la fugă
printre flori, uitând de minge şi de promisiunea unui repaus fără sfârşit.
