Poziţia luată de Preafericitul Patriarh Daniel în problema protejării mediului este binevenită. Într-o ţară majoritar creştină, Biserica este un etalon al moralităţii, prin activităţile sale de iluminare spirituală şi de ajutorare a săracilor. Ne aşteptăm ca BOR, vorbind în numele unei valori perene a neamului românesc, să-i ia la refec pe politicienii vremelnici, care mint, fură şi au dus ţara la faliment. În condiţiile în care partidele politice şi Parlamentul au devenit structuri ale crimei organizate, cuvântul Bisericii este foarte important. Ne amintim ce rol a jucat Profetul Samuel în timpul domniei lui Saul şi cât de dur îl critica Sf. Ioan Botezătorul pe regele Irod. E normal ca oamenii Domnului să ţină partea binelui şi să-i protejeze pe "umiliţii şi obidiţii" societăţii.
P. S. Am stat de vorbă cu o fostă elevă care a trăit mai mulţi ani în Orient. M-am plâns de frig şi i-am spus că m-aş stabili într-un loc cald şi nisipos. Atunci ea mi-a explicat că în ţările arabe nu se vinde pământ străinilor. Trebuie să te naşti acolo ca să poţi deveni proprietarul fie şi al unei palme de nisip. Iată o politică interesantă.
Să nu se înţeleagă că sunt împotriva investiţiilor străine în agricultură. Dar bănuiesc că noii patroni vor repeta isprăvile celor care au cumpărat 80% din fabricile şi uzinele româneşti şi le-au vândut apoi la fier vechi.
Se afișează postările cu eticheta pământ. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta pământ. Afișați toate postările
marți, 24 decembrie 2013
sâmbătă, 30 martie 2013
Locul în care nu mai eşti nimic
Sunt momente ale zilei şi anotimpuri care te fac să te simţi alt om.
Unii sunt zei dimineaţa şi iarna. În rest, dar mai ales vara, sunt muribunzi.
Alţii zboară ca zmeii, în nopţile de primăvară.
N-am auzit pe nimeni să fie fericit la amiază. Poate numai gurmazii.
Aşijderea sunt locuri care te fac să creşti precum iarba şi să te răsfeţi ca florile de cireş din mâna unei japoneze care îşi sărbătoreşte majoratul.
Dar există, pentru fiecare, văgăuni în care eşti un nenorocit ajuns la ultima picătură de energie, nemaiavând nici puterea de a-ţi dicta testamentul uni câine jigărit, de pripas, ca ilustrul cioban moldovean.
Grădina de flori a bunicului nu depăşea cinci metri în lăţime şi era întinsă de-a lungul faţadei casei bătrâneşti, prin faţa cerdacului. Începea de lângă un prun bătrân, de care bunica vitregă mă lega uneori ca să nu ies la drum, şi se termina într-un loc arid, mărginit de latura dreaptă a clădirii şi spatele locuinţei vecinului dinspre răsărit.
Grădiniţa aceea îmi părea infinită. Pe lângă tufele de trandafiri, bunicul pusese flori de toate culorile şi mărimile. Roşii, galbene, portocalii, albe, albastre, mov. Dar atunci nu ştiam cum se numesc şi nu cunoşteam nici culorile. Vedeam doar că sunt diferite. Mai târziu mi-am dat seama că erau destui ghiocei şi nenumărate zambile şi frezii. Dar cele mai multe îmi vor rămâne pe veci necunoscute. Erau straturi-straturi şi îmi lua mai mult de o zi să le admir pe toate. Mă opream seara, obosit, după ce treceam de jumătate, cu gândul de a-mi relua a doua zi expediţia. Dar şi atunci o luam de la capăt şi nu ajungeam mai nicodată în locul pustiu de la margine, unde nu creştea nimic.
Într-o după-amiază am ajuns întâmplător acolo, după ce plecasem în urmărirea unei mingi rebele. M-am oprit ca trăsnit, uimit de liniştea care domnea în umbră. Nu se auzeau nici trâmbiţele cocoşilor, nici vocile oamenilor, nici ciripitul vrăbiilor, nici zgomotele făcute de căruţele care treceau spre râu. Era o tăcere desăvârşită şi mirosea a pământ umed şi vechi. De la începutul lumii, adică de la ridicarea zidurilor, acolo nu se întâmplase nimic. Nu era niciun fir de iarbă şi singurul pom care se ridicase, cred, acolo se mutase mai mulţi metri către ieşirea din spate a casei. Nu suportase să nu fie privit de nimeni. M-am aşezat pe burtă şi colţul acela a căpătat dimensiunile unii deşert. Nu mă putea vedea şi auzi nimeni. Părinţii nu mă puteau găsi. Niciun pericol nu mă păştea. Dar nici vreo bucurie nu se anunţa, pentru a mă scoate din ciudata stare de amorţeală în care am stat o jumătate de zi.
Brusc, o spaimă cumplită a urcat din adâncurile fiinţei mele, făcându-şi loc către lumină şi sufocându-mă. Dacă nu mă voi mai putea întoarce la viaţa reală, cu oameni robotind şi înjurându-se veseli, cu păsări şi animale zburdând şi mai ales cu râul spre care se îndreptau în fiecare zi femeile tinere, pentru a pescui cu coşurile confecţionate din răchită ?
M-am ridicat fulgerător şi am luat-o la fugă printre flori, abandonând mingea şi promisiunea unui repaus etern.
Unii sunt zei dimineaţa şi iarna. În rest, dar mai ales vara, sunt muribunzi.
Alţii zboară ca zmeii, în nopţile de primăvară.
N-am auzit pe nimeni să fie fericit la amiază. Poate numai gurmazii.
Aşijderea sunt locuri care te fac să creşti precum iarba şi să te răsfeţi ca florile de cireş din mâna unei japoneze care îşi sărbătoreşte majoratul.
Dar există, pentru fiecare, văgăuni în care eşti un nenorocit ajuns la ultima picătură de energie, nemaiavând nici puterea de a-ţi dicta testamentul uni câine jigărit, de pripas, ca ilustrul cioban moldovean.
Grădina de flori a bunicului nu depăşea cinci metri în lăţime şi era întinsă de-a lungul faţadei casei bătrâneşti, prin faţa cerdacului. Începea de lângă un prun bătrân, de care bunica vitregă mă lega uneori ca să nu ies la drum, şi se termina într-un loc arid, mărginit de latura dreaptă a clădirii şi spatele locuinţei vecinului dinspre răsărit.
Grădiniţa aceea îmi părea infinită. Pe lângă tufele de trandafiri, bunicul pusese flori de toate culorile şi mărimile. Roşii, galbene, portocalii, albe, albastre, mov. Dar atunci nu ştiam cum se numesc şi nu cunoşteam nici culorile. Vedeam doar că sunt diferite. Mai târziu mi-am dat seama că erau destui ghiocei şi nenumărate zambile şi frezii. Dar cele mai multe îmi vor rămâne pe veci necunoscute. Erau straturi-straturi şi îmi lua mai mult de o zi să le admir pe toate. Mă opream seara, obosit, după ce treceam de jumătate, cu gândul de a-mi relua a doua zi expediţia. Dar şi atunci o luam de la capăt şi nu ajungeam mai nicodată în locul pustiu de la margine, unde nu creştea nimic.
Într-o după-amiază am ajuns întâmplător acolo, după ce plecasem în urmărirea unei mingi rebele. M-am oprit ca trăsnit, uimit de liniştea care domnea în umbră. Nu se auzeau nici trâmbiţele cocoşilor, nici vocile oamenilor, nici ciripitul vrăbiilor, nici zgomotele făcute de căruţele care treceau spre râu. Era o tăcere desăvârşită şi mirosea a pământ umed şi vechi. De la începutul lumii, adică de la ridicarea zidurilor, acolo nu se întâmplase nimic. Nu era niciun fir de iarbă şi singurul pom care se ridicase, cred, acolo se mutase mai mulţi metri către ieşirea din spate a casei. Nu suportase să nu fie privit de nimeni. M-am aşezat pe burtă şi colţul acela a căpătat dimensiunile unii deşert. Nu mă putea vedea şi auzi nimeni. Părinţii nu mă puteau găsi. Niciun pericol nu mă păştea. Dar nici vreo bucurie nu se anunţa, pentru a mă scoate din ciudata stare de amorţeală în care am stat o jumătate de zi.
Brusc, o spaimă cumplită a urcat din adâncurile fiinţei mele, făcându-şi loc către lumină şi sufocându-mă. Dacă nu mă voi mai putea întoarce la viaţa reală, cu oameni robotind şi înjurându-se veseli, cu păsări şi animale zburdând şi mai ales cu râul spre care se îndreptau în fiecare zi femeile tinere, pentru a pescui cu coşurile confecţionate din răchită ?
M-am ridicat fulgerător şi am luat-o la fugă printre flori, abandonând mingea şi promisiunea unui repaus etern.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)