Locul în care nu mai eşti nimic

Sunt momente ale zilei şi anotimpuri care te fac să te simţi alt om.
Unii sunt zei dimineaţa şi iarna. În rest, dar mai ales vara, sunt muribunzi.
Alţii zboară ca zmeii, în nopţile de primăvară.
N-am auzit pe nimeni să fie fericit la amiază. Poate numai gurmazii.
Aşijderea sunt locuri care te fac să creşti precum iarba şi să te răsfeţi ca florile de cireş din mâna unei japoneze care îşi sărbătoreşte majoratul.
Dar există, pentru fiecare, văgăuni în care eşti un nenorocit ajuns la ultima picătură de energie, nemaiavând nici puterea de a-ţi dicta testamentul uni câine jigărit, de pripas, ca ilustrul cioban moldovean.
Grădina de flori a bunicului nu depăşea cinci metri în lăţime şi era întinsă de-a lungul faţadei casei bătrâneşti, prin faţa cerdacului. Începea de lângă un prun bătrân, de care bunica vitregă mă lega uneori ca să nu ies la drum, şi se termina într-un loc arid, mărginit de latura dreaptă a clădirii şi spatele locuinţei vecinului dinspre răsărit.
Grădiniţa aceea îmi părea infinită. Pe lângă tufele de trandafiri, bunicul pusese flori de toate culorile şi mărimile. Roşii, galbene, portocalii, albe, albastre, mov. Dar atunci nu ştiam cum se numesc şi nu cunoşteam nici culorile. Vedeam doar că sunt diferite. Mai târziu mi-am dat seama că erau destui ghiocei şi nenumărate zambile şi frezii. Dar cele mai multe îmi vor rămâne pe veci necunoscute. Erau straturi-straturi şi îmi lua mai mult de o zi să le admir pe toate. Mă opream seara, obosit, după ce treceam de jumătate, cu gândul de a-mi relua a doua zi expediţia. Dar şi atunci o luam de la capăt şi nu ajungeam mai nicodată în locul pustiu de la margine, unde nu creştea nimic.
Într-o după-amiază am ajuns întâmplător acolo, după ce plecasem în urmărirea unei mingi rebele. M-am oprit ca trăsnit, uimit de liniştea care domnea în umbră. Nu se auzeau nici trâmbiţele cocoşilor, nici vocile oamenilor, nici ciripitul vrăbiilor, nici zgomotele făcute de căruţele care treceau spre râu. Era o tăcere desăvârşită şi mirosea a pământ umed şi vechi. De la începutul lumii, adică de la ridicarea zidurilor, acolo nu se întâmplase nimic. Nu era niciun fir de iarbă şi singurul pom care se ridicase, cred,  acolo se mutase  mai mulţi metri către ieşirea din spate a casei. Nu suportase să nu fie privit de nimeni. M-am aşezat pe burtă şi colţul acela a căpătat dimensiunile unii deşert. Nu mă putea vedea şi auzi nimeni. Părinţii nu mă puteau găsi. Niciun pericol nu mă păştea. Dar nici vreo bucurie nu se anunţa, pentru a mă scoate din ciudata stare de amorţeală în care am stat o jumătate de zi.
Brusc, o spaimă cumplită a urcat din adâncurile fiinţei mele, făcându-şi loc către lumină şi sufocându-mă. Dacă nu mă voi mai putea întoarce la viaţa reală, cu oameni robotind şi înjurându-se veseli, cu păsări şi animale zburdând şi mai ales cu râul spre care se îndreptau în fiecare zi femeile tinere, pentru a pescui cu coşurile confecţionate din răchită ?
M-am ridicat fulgerător şi am luat-o la fugă printre flori, abandonând mingea şi promisiunea unui repaus etern.

Un mărţişor

Trandafirii sunt zâmbete femeilor care şi-au găsit jumătatea.
Garoafele reprezintă feminitatea însăşi, senzuală şi acaparatoare.
Lalelele par strigăte cromatice, de fericire, adresate trecătorilor.
Iar orhideele sunt duhurile stărilor noastre de spirit, prinzând contur în infinite vârtejuri de culori.

Dumnezeu a creat florile pământului pentru a ne da un semn că iubirea este îngăduită.
Că El, Creatorul, ne surâde aprobator.
Urez tuturor doamnelor şi domnişoarelor pe care le cunosc, care citesc sau nu acest blog, să aibă parte de o primăvară luminoasă şi frumoasă, aşa cum sunt şi sufletele celor care ne sunt prietene, iubite, mame sau soţii.


Imagine postată pe Facebook de Mirela Mirela