"Dormitoarele au ferestre". Tot despre romanul poliţist

Truman Capote se referă de câteva ori, în cărţile sale, la Erle Stanley Gardner. Am recitit de curând Dormitoarele au ferestre, Editura Univers, Bucureşti, 1970, colecţia Enigma şi mi s-a confirmat impresia iniţială că avem de-a face cu o capodoperă a romanului poliţist.
Începutul este excepţional, iar dialogurile sclipitoare.
Într-un bar unde nu sunt doriţi, detectivului Donald Lamb şi însoţitoarei sale li se serveşte o băutură îndoielnică :
"Băutura conţinea şaizeci la sută apă de la gheaţă, poate o linguriţă de gin, câteva picături de vermut sec şi o măslină... Era atât de slabă, că simţeam mai degrabă gustul măslinei decât al ginului."
Când chelnerul le aduce nota, Lamb îi spune fetei cu care a intrat în bar :
"- Mănâncă-ţi măslina înainte de a se umfla în apă."
Apare patronul şi discuţia continuă :
"-Totul e-n ordine ?
- Totul, i-am răspuns. Ai venit cu maşina, Lucille ?
- Da.
- Atunci n-ar trebui să iei mai mult de zece-cincisprezece cocteiluri dintr-astea."
Şi la plecare :
"- Totul e-n ordine ? întrebă suav patronul.
- Da, l-am asigurat. Două dintre cele mai bune măsline pe care le-am mâncat vreodată.
- Veniţi la noi oricând mai doriţi aşa ceva, ne îndemnă el.
- S-ar putea să-ţi fac şi surpriza asta, i-am răspuns. "
Ceea ce face toţi banii este însă intriga cărţii. Schema epică respectivă a devenit ulterior loc comun în literatura de specialitate şi în cinematografie. Detectivul este victima unei înscenări şi mai mulţi au interesul ca el să joace rolul de ţap ispăşitor. De la un punct încolo, eroul fuge, împiedicându-se de cadavre, cu asasini de profesie şi cu poliţia pe urmele sale. Trebuie să găsească dovezi care să-l scoată din încurcătură şi cu care să-i demaşte pe adevăraţii vinovaţi. Şi, evident, reuşeşte. Aici, personajele negative sunt organizate într-un grup de şantajişti.
La începutul mileniului al treilea, textul li se va părea multora învechit şi searbăd. Dar la vremea sa, a fost încântător. După părerea mea, volumul se poate citi şi acum cu plăcere.
Şi ajung la încă o deosebire dintre marea proză şi cea poliţistă. Prima capătă, în timp, noi valenţe valorice, în timp ce a doua se depreciază iremediabil.

Romane poliţiste

Cărţile pe care le citim sunt, ca şi persoanele pe care le întâlnim, oglinda stărilor noastre de spirit. Îmi propusesem să recitesc fosta colecţie Enigma a Editurii Univers. Calculatorul mi se defectase şi pierdusem câteva cărţi de articole. Am început cu Ultimul pahar de Peter Cheyney, cel mai slab text pe care m-am citit vreodată.
Au venit la rând Crima de la etajul 31 de Per Wahloo şi Dublul delict din strada Governo Vecchio de Ugo Moretti şi am fost generos răsplătit pentru insistenţa mea. Sunt două cărţi absolut remarcabile, care îşi depăşesc cu mult limitele impuse de specia literară pe care o ilustrează. Primul roman propune o viziune necruţătoare asupra societăţii suedeze, care acţionează asupra mediilor publicistice şi artistice precum un pat al lui Procust.  Poliţistul lui Wlahoo se comportă ca un automat şi suferă, se ştie, de o boală la stomac. Nu există libertate de opinie, toată lumea fiind obligată să se exprime aproape la fel. Concernul care tipăreşte toate publicaţiile este un Cerber care îi înghite pe cei care se abat de la regulile fixate de conducerea editurii. Cartea este de o nemiloasă observaţie socială.
Dublul delict din strada Governo Vechio ne propune un detectiv cu profil neobişnuit. Dindo Baldassarre e un poliţist tont şi leneş care îl ajută, din greşeală, pe un criminal periculos să scape de la locul faptei. E retrogradat la arhiva corpurilor delicte şi descoperă că precedesorul său, care între timp făcuse infarct, furase şi vânduse multe obiecte cu care se înfăptuiseră crime oribile. Pe cele mai valoroase le strânsese, totuşi, într-o colecţie impresionantă pe care o ţinea într-un apartament închiriat special. În paralel cu munca la poliţie, Dindo ţine un atelier de pictură într-un cartier rău famat. Vecinii, infractori îmbătrâniţi în rele, îl consideră un pictor de doi bani şi se împrietenesc cu el. Norocul nu-l părăseşte niciuo clipă pe Dindo. E însurat cu o femeie frumoasă şi fidelă şi descurcă, din pură întâmplare, iţele unei crime cu implicaţii grave.  Romanul este plin de umor şi se citeşte cu mare plăcere.

P.S. De sâmbătă dimineaţă până acum, miercuri, 29 februarie,  n-am avut net, aşa că n-am putut răspunde prietenilor care mi-au scris.