Cum miros gările din Moscova

Moscova este un spaţiu literar fabulos, cu străzi intrate pe vecie în mitologia literară universală. Şi nu insist, fiindcă s-ar putea elabora o teză de doctorat pe această temă.
Am recitit cu plăcere Zigzagul norocului de E. Braghinski şi E. Reazanov, Ed. Univers, Colecţia Enigma, 1972.
Sunt două aspecte contradictorii în acest volum care conţine trei naraţiuni, Atenţie la maşini!, Zigzagul norocului şi Crima din bibliotecă. În primul rând, autorii scriu minunat. Au talent literar şi un simţ al umorului teribil. În al doilea rând, intriga este mai peste tot trasă de păr într-un mod grosolan. Nici nu-mi dau seama cum e posibil aşa ceva în nişte texte scrise atât de bine. Cel mai mult mi-a plăcut prima bucată, care are în centru un personaj interesant. Acesta fură maşinile corupţilor ajunşi la la prosperitate, le vinde şi trimite banii unui orfelinat pentru copiii lipsiţi de familie. Cel mai puţin m-a încântat ultimul text, unde fantomele îşi vâră nasul în dezlegarea enigmei, iar finalul n-are nicio noimă.
Se ştie că există o întreagă literatură a mirosurilor. Am semnalat, la momentul potrivit, pasajele din Viaţa lui Kostas Venetis a lui Octavian Soviany, în care erau evocate emanaţiile olfactive ale marilor oraşe din Europa.
În Crima din bibliotecă, Iacimenev, detectivul care anchetează omorul, are un nas deosebit de fin. El îl "miroase" pe un suspect că a trecut printr-o anumită gară :
"Rostovski mirosea a gară, şi anume a gara Kazanski.... Fiecare gară are izul ei. Am consacrat problemei o groază de timp şi e punctul meu forte. Gara Kazanski miroase a pepeni de Ciardjui, a piersici de Samarkand, a mere de Alma-Ata şi a saci. Şi gara Kurski miroase a fructe, dar trebuie să distingi aroma fructelor din Asia Mijlocie de cea a fructelor din Caucaz. În gara Kurski miroase a struguri Isabella, a mandarine, a mimoze şi a privighetori de Kursk. Gara Kievski te duce cu gândul la vişine, la castraveţi muraţi de Nejinsk, la slănină ţărănească şi la roşii bulgăreşti, în timp ce în gara Rijski pluteşte o aromă de heringi afumaţi şi scrumbie letonă! [...] Acolo ( în gara Paveleţki, n. m. Ş. T.) predomină harbujii de Astrahan şi ciupercile din împrejurimile Moscovei, întrucât locurile cele mai bogate în ciuperci sunt pe drumul către Paveleţki. Însă cel mai uşor e să determini mirosul gării Iaroslavki, care e îmbibată de lapte. În schimb, gara Bielorusski miroase mai complex : a găini daneze congelate, a lustre din RDG şi a ouă poloneze. Gara Leningradski este eminamente intelectuală, miroase fin, abia sesizabil, a istorie şi artă.
- Dar gara Savelovski? întrebă Fomin, care ştia că Moscova are nouă gări.
- Cu asta-i prost! recunoscu Iacimenev abătut. N-are niciun miros specific. Tocmai de aceea s-a proiectat demolarea ei, ca inutilă!"
Să remarcăm că istoria şi arta au un miros discret, imperceptibil.

Curiozitate periculoasă

           Curiozitate periculoasă de Hansjorg Martin este penultimul titlu recitit, din fosta colecţie Enigma a Editurii Univers. Cartea a apărut în 1965, la Hamburg, fiind tradusă la noi în 1974, de Const. Ianculescu. Este un roman scris splendid, cu vervă şi cu umor, iar intriga este abil întreţinută. Sunt de-a dreptul pasionante căutările decoratorului Jost Ziball, care, încercând să dezlege iţele asasinării actorului Hannes Pohl, dă peste o reţea de distribuitori de morfină. Activitatea de detectiv a lui Ziball este păguboasă, fiindcă toţi cei de la care vrea să obţină informaţii mor în chip misterios, asasinaţi de un criminal nemilos. Ziball însuşi este pe cale de a da în primire, în final, dar este salvat - cum se putea altfel ? - de intervenţia inspirată a unor poliţişti puşi pe drumul cel drept de Ferdinand Hoch, el însuşi amestecat în afacere, şi de Gisela Eggers, iubita protagonistului.
          În ansamblu, Curiozitate periculoasă este o naraţiune poliţistă excelentă, aproape de nivelul celor scrise de Raymond Chandler şi Ross MacDonald, cu toate că l-am ghicit pe ucigaş încă de la pag. 57, adică după 25% din text.
         

P.S.  1. Acum, când e clar că premierea lui Ronaldo cu Balonul de Aur a fost o mânărie, trebuie să constat, uluit, că în lumea în care trăim chiar şi recompensele obţinute pe merit trebuie să fie aranjate. Unii oameni de fotbal protestează că li s-a schimbat votul, iar alţii declară că au fost obligaţi să voteze cu Ronaldo, pentru a-l împăca pe portughez cu Sepp Blatter. Blatter ăsta are un nume predestinat !
        2. Meseria de ţucălar este înscrisă în codul genetic al românului. Când nu e delator, cetăţeanul onorabil dă un sens existenţei sale lingând fundul unui personaj influent. Ai făcut o glumă nevinovată pe seama sus-pusului ? Te-ai ars ! Nu vei mai tratat decât cu ostilitate de slugile care ştiu că nu te afli în cele mai bune relaţii cu patronul său. Din păcate, lumea culturală copiază toate proastele obiceiuri ale societăţii autohtone. Şi e fericit acela care n-are nevoie nici de bunăvoinţa stăpânilor, nici de laudele servitorilor.

Vechi romane poliţiste

    Îmi face o mare plăcere să recitesc cărţile apărute în vechea colecţie Enigma, a Editurii Univers. Titlurile prezintă un spectru artistic divers, trecând cu dezinvoltură de la capodopere la texte modeste.
    Jan Martenson, cu a sa Natură moartă pentru flaşnetă mecanică, îmi confirmă ideea că romanele poliţiste nordice sunt în primul rând opere de artă, intriga specifică fiind un ingredient necesar, dar nu cel mai important. Personajele din Natură moartă... se învârtesc în jurul unui pictor suedez modern - Victor Andersky -, sunt experte în Picasso, iar unele dintre ele se ocupă cu comercializarea tablourilor. Există şi o temă ispititoare, vanitatea artistului de geniu, care merge până la crimă, pentru a-şi masca incapacitatea creatoare survenită la senectute.
     Cărţile poliţiste ceheşti au însă ceva molcom şi domestic, amintind de scrierile lui Simenon, fără să aibă uimitoarea coarenţă a acelora. Iată, de pildă, Itinerariul sicriului de zinc de Eduard Fiker. Inspectorul Cadek este unul dintre cei mai proşti detectivi pe care i-am întâlnit în literatură. Calcă în străchini, urmăreşte pe cine nu trebuie, în momente prost alese, ia decizii greşite, n-are simţ de observaţie - uneori nu vede evidenţele ! -, conduce ancheta alandala. Însuşirea sa de bază pare aceea că este înalt şi solid, aspect care contrastează cu o lipsă de fler flagrantă. E curios că prozatorul nu exploatează prostia personajului său şi putem trage concluzia că Fiker nu este conştient de natura personajului său - un fel de inspector Clouseau -, aşa cum nu sunt nici celelalte personaje. Tâmpenia lui Cadek are urmări în destinul celor anchetaţi. Aceştia sfârşesc sufocaţi cu perna, împuşcaţi, sinucişi şi îngropaţi în locuri dubioase. Itinerariul sicriului de zinc este o carte slabă, în ciuda titlului promiţător. Am avut impresia că îmi pierd timpul recitind-o şi în câteva rânduri am fost pe punctul de a renunţa la lectură.

P.S. Aflu cu consternare că Traian T. Coşovei a încetat din viaţă. Mare păcat, mare pierdere pentru literatura română ! Dumnezeu să-l odihnească !

"Dormitoarele au ferestre". Tot despre romanul poliţist

Truman Capote se referă de câteva ori, în cărţile sale, la Erle Stanley Gardner. Am recitit de curând Dormitoarele au ferestre, Editura Univers, Bucureşti, 1970, colecţia Enigma şi mi s-a confirmat impresia iniţială că avem de-a face cu o capodoperă a romanului poliţist.
Începutul este excepţional, iar dialogurile sclipitoare.
Într-un bar unde nu sunt doriţi, detectivului Donald Lamb şi însoţitoarei sale li se serveşte o băutură îndoielnică :
"Băutura conţinea şaizeci la sută apă de la gheaţă, poate o linguriţă de gin, câteva picături de vermut sec şi o măslină... Era atât de slabă, că simţeam mai degrabă gustul măslinei decât al ginului."
Când chelnerul le aduce nota, Lamb îi spune fetei cu care a intrat în bar :
"- Mănâncă-ţi măslina înainte de a se umfla în apă."
Apare patronul şi discuţia continuă :
"-Totul e-n ordine ?
- Totul, i-am răspuns. Ai venit cu maşina, Lucille ?
- Da.
- Atunci n-ar trebui să iei mai mult de zece-cincisprezece cocteiluri dintr-astea."
Şi la plecare :
"- Totul e-n ordine ? întrebă suav patronul.
- Da, l-am asigurat. Două dintre cele mai bune măsline pe care le-am mâncat vreodată.
- Veniţi la noi oricând mai doriţi aşa ceva, ne îndemnă el.
- S-ar putea să-ţi fac şi surpriza asta, i-am răspuns. "
Ceea ce face toţi banii este însă intriga cărţii. Schema epică respectivă a devenit ulterior loc comun în literatura de specialitate şi în cinematografie. Detectivul este victima unei înscenări şi mai mulţi au interesul ca el să joace rolul de ţap ispăşitor. De la un punct încolo, eroul fuge, împiedicându-se de cadavre, cu asasini de profesie şi cu poliţia pe urmele sale. Trebuie să găsească dovezi care să-l scoată din încurcătură şi cu care să-i demaşte pe adevăraţii vinovaţi. Şi, evident, reuşeşte. Aici, personajele negative sunt organizate într-un grup de şantajişti.
La începutul mileniului al treilea, textul li se va părea multora învechit şi searbăd. Dar la vremea sa, a fost încântător. După părerea mea, volumul se poate citi şi acum cu plăcere.
Şi ajung la încă o deosebire dintre marea proză şi cea poliţistă. Prima capătă, în timp, noi valenţe valorice, în timp ce a doua se depreciază iremediabil.