O proză de Charles Bukowski, în traducerea poetului Romulus Bucur

Biblioteca Interval 

Charles Bukowski

Viaţă de vagabond 
                                           în româneşte de Romulus Bucur 
  
 

Harry se trezi în pat, mahmur. Mahmur rău. 
“Căcat,” spuse uşor. 
Era o chiuvetă mică în cameră. 
Se sculă, se uşură în chiuvetă, o curăţă cu ajutorul dopului, apoi îşi băgă capul şi bău apă. Apoi se stropi pe faţă şi se şterse cu un colţ al cămăşii de corp de pe el. 
Era în 1943. 
Harry culese nişte haine de pe jos şi începu să se îmbrace încet. Jaluzelele erau trase şi era întuneric, mai puţin acolo unde lumina se strecura printre jaluzelele rupte. Erau două ferestre. Un loc clasa-ntîi. 
Se duse pe hol pînă la budă, încuie uşa şi se aşeză. Era uimitor că încă putea să excreteze. Nu mîncase de zile întregi. 
Hristoase, gîndi, lumea are intestine, gură, plămîni, urechi, buric, organe sexuale şi... păr, pori, limbă, uneori dinţi şi toate celelalte... unghii, gene, degete la picioare, genunchi, stomacuri... 
Era ceva atît de obositor în toate astea. De ce nu se plîngea nimeni? 
Încheie cu aspra hîrtie igienică a pensiunii. Puteai paria că proprietăresele se ştergeau cu ceva mai bun. Toate proprietăresele alea cucernice, cu soţi morţi de-o veşnicie. 
Îşi trase nădragii, trase apa, ieşi pe scările pensiunii, apoi afară în stradă. 
Era 11 dimineaţa. Mahmureala era dură, dar lui nu-i păsa. Îi spunea că fusese în altă parte, într-un loc bun. Cum mergea, găsi o jumătate de ţigară în buzunarul cămăşii. Se opri, privi la capătul strivit şi înnegrit, găsi un chibrit, apoi încercă s-o aprindă. Nu lua foc. Continuă să încerce. După al patrulea chibrit, care-i arse degetele, fu în stare să tragă un fum. Se sufocă, apoi tuşi. Îşi simţi stomacul tremurînd. 
O maşină trecu iute pe lîngă el. În ea erau patru tineri. 
“BĂŞINOS BĂTRÎN! MORI!” strigă unul din ei la Harry. 
Ceilalţi rîseră. Apoi dispărură. 
Ţigara lui Harry încă ardea. Mai trase o dată din ea. Un norişor de fum albastru se ridică. Îi plăcea norişorul de fum. 
Se plimba sub soarele cald şi gîndea mă plimb şi fumez o ţigară. 
Harry merse pînă ce ajunse la parcul de vizavi de bibliotecă. Continua să tragă din ţigară. Apoi simţi căldura chiştocului şi-l aruncă în scîrbă. Intră în parc şi merse pînă găsi un loc între o statuie şi nişte tufe. Statuia era a lui Beethoven. Iar Beethoven se plimba, cu capul plecat, cu mîinile încleştate la spate, fireşte gîndindu-se la ceva. 
Harry se aşeză şi se întinse în iarbă. Iarba cosită înţepa un pic. Era ascuţită, tăioasă, dar mirosea bine. Mirosea a pace. 
Insecte mici începură să-i mişune pe faţă, făcînd cercuri neregulate, încrucişîndu-şi drumurile, dar neciocnindu-se niciodată. 
Erau doar pete, dar petele căutau ceva. 
Harry privi printre pete la cer. Cerul era albastru şi înalt ca dracu. Harry continuă să privească la cer, încercînd să lămurească ceva. Dar nu se alese nimic. Nici un sentiment al eternităţii. Sau al lui Dumnezeu. Nici măcar al Diavolului. Dar trebuia să-l găseşti mai întîi pe Dumnezeu ca să-l găseşti pe Diavol. În ordinea asta veneau. 
Lui Harry nu-i plăceau gîndurile grele. Gîndurile grele duceau la greşeli grele. 
Se gîndi apoi la sinucidere... uşor. Cam cum s-ar gîndi o mulţime de lume la ideea de a-şi cumpăra o pereche nouă de pantofi. Principala problemă cu sinuciderea era gîndul că te-ar putea duce la ceva şi mai rău. Ceea ce-i trebuia cu adevărat era o sticlă de bere rece ca gheaţa, cu eticheta un pic udă şi cu mărgelele alea frumoase şi reci, atît de frumoase la suprafaţa paharului. 
Începu să moţăie... ca să se trezească auzind voci. Voci foarte tinere de şcolăriţe. Vocile chicoteau, rîdeau. 
“Ooo, uite!” 
“Doarme!” 
“Să-l trezim?” 
Harry clipi la soare, privindu-le cu ochii aproape închişi. Nu era sigur cîte sînt, dar le vedea rochiţele colorate: galben şi roşu şi albastru şi verde. 
“Uite, e frumos!” 
Chicotiră, rîseră, fugiră. 
Harry închise ochii la loc. 
Despre ce fusese vorba? 
Nu i se mai întîmplase vreodată ceva atît de delicios. Spuseseră despre el că e “frumos”. Cît de drăguţ! 
Dar n-or să se mai întoarcă. 
Se sculă şi o luă spre marginea parcului. Era bulevardul. Găsi o bancă şi se aşeză. Pe banca alăturată şedea alt vagabond. Era mult mai bătrîn decît Harry. Avea un aer mohorît, întunecat, care-i aducea lui Harry aminte de tatăl său. 
Nu, gîndi Harry, sînt rău. 
Vagabondul privi spre Harry. Avea ochi mici şi goi. 
Harry îi zîmbi uşor. Vagabondul întoarse capul. 
Apoi se auzi zgomot dinspre bulevard. Motoare. Un convoi militar. Un şir lung de camioane pline de soldaţi. Soldaţii dădeau pe dinafară, erau înghesuiţi, atîrnau de marginile camioanelor. Lumea era în război. 
Convoiul se mişca încet. Soldaţii îl văzură pe Harry cum stă pe bancă în parc. Atunci începu. Un amestec de fluierături, huiduieli şi înjurături. Strigau la el. 
“HEI, TICĂLOSULE!” 
“CHIULĂULE!” 
Pe măsură ce trecea un camion din convoi, următorul îl prelua. 
“MUTĂ-ŢI CURUL DE PE BANCĂ!” 
“LAŞULE!” 
“POPONAR NENOROCIT!” 
“FRICOSULE!” 
Era un convoi foarte lung şi încet. 
“HAI CU NOI!” 
“TE ÎNVĂŢĂM NOI SĂ TE BAŢI, PERVERSULE!” 
Feţele erau albe, maro, negre, flori ale urii. 
Atunci vagabondul bătrîn se ridică de pe bancă şi ţipă spre convoi: 
“VI-L PRIND EU, BĂIEŢI! AM LUPTAT ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL!” 
Cei din camioanele ce treceau rîseră şi făcură semn cu mîna: 
“PRINDE-L, TATAIE!” 
“ARATĂ-I TU LUI!” 
Apoi convoiul dispăru. 
Aruncaseră după Harry cu tot felul de lucruri: cutii goale de bere, cutii goale de suc, portocale, o banană. 
Harry se sculă, culese banana, se aşeză la loc, o coji şi o mîncă. Era minunată. Găsi apoi o portocală, o coji, şi-i mestecă şi înghiţi pulpa şi sucul. Mai găsi o portocală şi o mîncă şi pe aceea. Găsi apoi o brichetă pe care cineva o aruncase sau scăpase. O scăpără. Mergea. 
Se duse la vagabondul ce şedea pe bancă, ţinînd bricheta întinsă. 
“Hei, amice, ai un fum?” 
Ochişorii vagabondului se aţintiră asupra lui Harry. Aveau un aspect plat, de parcă pupilele le-ar fi fost scoase. Buza de jos îi tremura. 
“Îl iubeşti pe Hitler, nu-i aşa?” 
“Ascultă, amice,” spuse Harry “de ce n-o tăiem noi doi, tu şi cu mine? Poate o punem de una mică.” 
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră în cap. O clipă, Harry văzu doar albul ochilor lui injectaţi de sînge. Apoi ochii se întoarseră la loc. Vagabondul se uita la el. 
“Nu cu... tine!” 
“OK,” spuse Harry, “ne mai vedem noi...” 
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră iar şi mai spuse o dată, mai tare: 
“NU CU... TINE!” 
Harry păşi încet afară din parc, către barul său favorit. Barul era întotdeauna acolo. Harry ancora la acel bar. Era portul său. Nemilos şi exact. 
Pe drum, ajunse la un loc viran. O ceată de tipi între două vîrste jucau softball. Nu erau în formă. Majoritatea aveau burtă, erau mici de statură, aveau cururi mari, aproape ca de femei. Erau toţi inapţi, ori prea bătrîni pentru încorporare. 
Harry se opri să urmărească jocul. O mulţime de lovituri tăiate, servicii aiurea, lovituri pe alături, mingi ratate, însă ei continuau să joace. Aproape ca un ritual, ca o datorie. Şi erau furioşi. Singurul lucru la care erau buni era furia. Energia furiei lor era cea care domina. 
Harry stătu privind. Totul părea risipă. Chiar şi mingea părea tristă, sărind de 
colo-colo fără rost. 
“Salut Harry, cum se face că nu eşti la bar?” 
Era bătrînul McDuff cel subţire, pufăindu-şi pipa. McDuff avea pe la vreo 62 de ani, privea întotdeauna drept înainte, nu privea niciodată la tine, însă te vedea oricum din dosul ochelarilor acelora fără ramă. Şi era întotdeauna îmbrăcat în costum negru cu cravată albastră. Venea la bar în fiecare zi pe la prînz, bea două beri, apoi pleca. Şi nu puteai nici să-l urăşti, nici să-l iubeşti. Era ca un calendar sau un penar. 
“Acolo mă duc,” răspunse Harry. 
“Vin cu tine,” spuse McDuff. 
Aşa că Harry merse cu bătrînul McDuff cel subţire, iar bătrînul McDuff cel subţire îşi pufăia pipa. McDuff întotdeauna îşi ţinea pipa aprinsă. Era lucrul lui. McDuff era pipa sa. De ce nu? 
Ei merseră, fără să vorbească. Nu era nimic de spus. Se opriră la stopuri, McDuff pufăindu-şi pipa. 
McDuff îşi economisise banii. Nu se căsătorise niciodată. Trăia într-un apartament cu două camere şi nu făcea mare lucru. Păi, citea ziarele, însă nu cu interes. Nu era religios. Însă nu din lipsă de convingere. Pur şi simplu pentru că nu se deranjase să privească problema dintr-un punct de vedere sau altul. Era ca şi cum nu ai fi republican pentru că nu ştii ce-i aia să fii republican. McDuff nu era nici fericit, nici nefericit. Din cînd în cînd devenea un pic neastîmpărat, ceva părea să-l deranjeze şi pentru un scurt moment ochii i se umpleau de teroare. Apoi pleca repede… ca o muscă ce se lăsase jos… apoi zburase spre un loc mai promiţător. 
Apoi ajunseră la bar. Intrară. 
Ceata obişnuită. 
McDuff şi Harry îşi găsiră taburetele. 
“Două beri,” intonă dragul de McDuff către barman. 
“Cum o mai duci, Harry?” întrebă unul din stîlpii barului. 
“Bîjbîi, mă agit, mă cac,” răspunse Harry. 
Îi părea rău pentru McDuff. Nimeni nu-l salutase. McDuff era o sugativă pe un birou. Îl băgau în seamă pe Harry pentru că era un vagabond. Îi făcea să se simtă superiori. Aveau nevoie de asta. McDuff îi făcea să se simtă banali şi ei erau deja banali. 
Nu se întîmplă mare lucru. Fiecare stătea cu băutura sa, îngrijind-o cu atenţie. Puţini aveau imaginaţia să se îmbete pur şi simplu pînă să facă pe ei. 
O după-amiază lîncedă de sîmbătă. 
McDuff îşi comandă a doua bere şi fu destul de drăguţ ca să mai ia una şi pentru Harry. 
Pipa lui McDuff era roşie de la şase ore de foc continuu. 
Îşi termină a doua bere şi ieşi, iar Harry rămase singur cu resturile echipajului. 
Era o sîmbătă înceată, înceată, dar Harry ştia că, dacă va putea sta destul de mult, va reuşi. Sîmbătă seara era, fireşte, pentru băuturile de la alţii. Dar nu avea unde să meargă pînă atunci. Se ferea de proprietăreasa pensiunii. Plătea pe cîte o săptămînă, şi era cu nouă zile în urmă. 
Era foarte nasol între băutori. Binefăcătorii trebuiau să stea şi să fie şi ei undeva. Era o stare generală de singurătate şi o teamă blîndă şi nevoia de a sta laolaltă şi a discuta un pic îi uşura. Harry avea nevoie doar de ceva de băut. Harry putea bea o veşnicie şi încă să mai aibă nevoie, nu era destulă băutură ca să-l satisfacă. Însă ceilalţi… ei doar şedeau, vorbind cînd şi cînd despre ceea ce vorbeau ei acolo. 
Berea lui Harry începea să se trezească. Şi ideea era să n-o termine, pentru că atunci trebuia să-şi ia alta, şi nu avea bani. Trebuia să aştepte şi să spere. Ca un cerşetor profesionist de băuturi, Harry ştia prima regulă: niciodată nu ceri tu. Setea lui era calul lor de bătaie, şi orice cerere din partea lui le scădea lor din bucuria de a da. 
Harry îşi lăsă privirea să hoinărească prin bar. Erau patru sau cinci binefăcători înăuntru. Nu mulţi şi nu mult. Unul din categoria nu mult era Monk Hamilton. Cea mai mare pretenţie la nemurire a lui Monk era să mănînce şase ouă la micul dejun. În fiecare zi. Credea că asta îl face cineva. Nu le avea cu gînditul. Era uriaş, aproape la fel de lat pe cît era de înalt, cu ochi de culoare deschisă, ficşi şi lipsiţi de nelinişte, gîtul ca un stejar şi mîini mari, păroase şi noduroase. 
Monk vorbea cu barmanul. Harry urmărea o muscă tîrîndu-se în scrumiera udă de bere de dinaintea lui. Musca mergea încolo şi încoace printre mucuri, împinse o ţigară murată de alcool, apoi scoase un bîzîit supărat, se ridică vertical, apoi păru să zboare înapoi şi spre stînga, şi se duse. 
Monk era spălător de geamuri. Ochii săi lipsiţi de expresie îl zăriră pe Harry. Buzele lui groase se suciră într-un rînjet superior. Îşi luă sticla, coborî şi ocupă taburetul de lîngă Harry. 
“Ce mai faci, Harry?” 
“Aştept ploaia.” 
“Ce-ai zice de o bere?” 
“Aştept ploaia de bere, Monk. Mulţam.” 
Monk comandă două beri. Ele sosiră. 
Lui Harry îi plăcea să şi-o bea pe a lui direct din sticlă. Monk turnă dintr-a sa într-un pahar. 
“Harry, ai nevoie de-o slujbă?” 
“Nu m-am gîndit la asta.” 
“Tot ce trebuie să faci e să ţii scara. Avem nevoie de un om la scară. Nu se plăteşte la fel de bine ca munca de sus, dar iei ceva. Ce zici?” 
Monk făcea o glumă. Credea că Harry e prea aiurit ca să-şi dea seama. 
“Dă-mi timp să mă gîndesc la asta, Monk.” 
Monk se uită la ceilalţi binefăcători, îşi lăsă iar în voie rînjetul superior, le făcu cu ochiul, apoi se uită din nou la Harry. 
“Ascultă, tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Eu o să fiu sus, spălînd geamurile. Tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Nu-i prea greu, nu?” 
“Nu aşa de greu ca o mulţime de lucruri, Monk.” 
“Deci o faci?” 
“Nu cred.” 
“Hai, nu vrei să încerci?” 
“Nu pot, Monk.” 
Atunci toţi se simţiră bine. Harry era omul lor. Bufonul perfect. 
Harry privi la toate sticlele alea din dosul barului. Tot timpul ăla plăcut, aşteptînd, tot rîsul ăla, toată nebunia aia… scotch, whiskey, vin, gin, vodcă şi toate celelalte. Şi totuşi sticlele alea stăteau acolo, nefolosite. Era ca o viaţă aşteptînd să fie trăită şi pe care n-o voia nimeni. 
“Ascultă,” zise Monk, “mă duc să mă tund.” 
Harry simţi grosimea liniştită a lui Monk. Monk cîştigase ceva undeva. Se potrivea, ca o cheie într-o broască ce se deschidea către ceva. 
“De ce nu vii cu mine să mă tund?” 
Harry nu răspunse. 
Monk se aplecă spre el. “Ne oprim la o bere pe drum, şi-ţi mai iau una după.” 
“Hai…” 
Harry îşi goli sticla cu uşurinţa setei, puse sticla jos. Îl urmă pe Monk pe uşă afară. Coborîră împreună în stradă. Harry se simţea ca un cîine urmîndu-şi stăpînul. Iar Monk era calm, era în stare de funcţionare, totul era la locul lui. Era sîmbăta lui liberă şi urma să se tundă. 
Găsiră un bar şi se opriră acolo. Era mult mai curat şi drăguţ decît cel în care îşi făcea veacul Harry. Monk comandă berile. 
Cum şedea! Omul unui om. Şi unul confortabil, pe lîngă asta. Nu se gîndise niciodată la moarte, cel puţin nu la a sa. 
Cum stăteau alături, Harry ştiu că făcuse o greşeală: o slujbă de la 8 la 5 ar fi mai puţin dureroasă. 
Monk avea o aluniţă pe partea dreaptă a feţei, o aluniţă foarte relaxată, o aluniţă fără conştiinţă de sine. 
Harry îl privi pe Monk cum îşi ia sticla şi o suge. Era doar ceva ce făcea Monk, ca şi cum şi-ar fi scărpinat nasul. Nu îi era foame după ceva de băut. Monk doar şedea acolo cu sticla şi era plătit pentru asta. Şi timpul trecea ca căcatul pe rîu. 
Îşi terminară sticlele, şi Monk îi spuse ceva barmanului, iar barmanul răspunse ceva. 
Apoi Harry îl urmă pe Monk pe uşă afară. Erau împreună, şi Monk urma să se tundă. 
Găsiră frizeria şi intrară. Nu mai erau alţi clienţi. Frizerul îl ştia pe Monk. Cînd acesta se urcă în fotoliu, aveau ceva să-şi spună. Frizerul îşi întinse ştergarul, şi capul lui Monk răsări din mijlocul său, cu aluniţa la locul ei pe obrazul drept, şi spuse “Scurt în jurul urechilor, şi nu prea mult în creştet.” 
Harry, înnebunit după încă ceva de băut, luă o revistă, întoarse cîteva pagini şi se prefăcu interesat. 
Apoi îl auzi pe Monk vorbind cu frizerul, “Apropo, Paul, ţi-l prezint pe Harry. Harry ţi-l prezint pe Paul.” 
Harry şi Paul şi Monk. 
Monk şi Paul şi Harry. 
Harry, Monk, Paul. 
“Ascultă, Monk,” spuse Harry, “ce-ar fi să mă duc să mai beau o bere pînă te tunzi?” 
Ochii lui Monk îl fixară pe Harry, “Nu, o să bem o bere după ce am terminat aici.” 
Apoi ochii îi fixară oglinda. “Nu prea mult în jurul urechilor, Paul” 
Pe măsură ce lumea se învîrtea, Paul dădea din foarfecă. 
“Ai luat mult, Monk?” 
“Nimic, Paul.” 
“Pe-asta n-o cred…” 
“Mai bine ai crede-o, Paul.” 
“Nu din ce aud.” 
“Cum ar fi?” 
“Cum ar fi cînd Betsy Ross a făcut steagul ăla, 13 stele nu s-ar fi înfăşurat în jurul stîlpului tău.” 
“Căcat, Paul, asta-i prea de tot!” 
Monk rîdea. Rîsul lui era ca un linoleum tăiat bucăţi cu un cuţit bont. Ori poate era un strigăt de moarte. 
Apoi se opri din rîs. “Nu prea mult în creştet.” 
Harry puse revista jos şi privi podeaua. Rîsul de linoleum se transferase unei podele de linoleum. Verde şi albastră, cu romburi violete. O podea veche. Bucăţi din ea începuseră să se cojească, lăsînd să se vadă duşumeaua maro închis de dedesubt. Lui Harry îi plăcea maroul închis. 
Începu să numere: 3 fotolii de frizer, 5 scaune pentru cei ce aşteaptă, 13 sau 14 reviste. Un frizer. Un client. Un… ce? 
Paul şi Harry şi Monk şi maroul închis. 
Maşinile treceau afară. Harry începu să numere, se opri. Nu te juca cu nebunia, nebunia nu se joacă. 
Mai uşor de numărat băuturile la îndemînă: nici una. 
Timpul suna ca un clopot alb. 
Harry era conştient de picioarele sale, de picioarele sale în pantofi, apoi de degetele sale… de la picioare… în pantofi. 
Îşi mişcă degetele de la picioare. Viaţa lui atotdevoratoare mergînd nicăieri, ca un melc ce se tîrăşte spre foc. 
Frunzele creşteau pe tulpini. Antilopele îşi ridicau capul de la păscut. Un măcelar din Birmingham îşi ridica barda. Şi Harry stătea şi aştepta într-o frizerie, sperînd la o bere. 
Era fără respect, un cîine ghinionist. 
Merse înainte, merse pe lîngă, mergea înainte şi înainte şi apoi fu gata. Sfîrşitul jocului în jurul fotoliului de frizer. Paul îl întoarse pe Monk astfel încît să se poată vedea în oglinzile din spatele fotoliului. 
Harry detesta frizeriile. Rotirea aia finală în fotoliu, oglinzile alea, erau un moment de groază pentru el. 
Lui Monk nu-i păsa. 
Se privi. Îşi studie imaginea, faţă, păr, totul. Părea să admire ce vedea. Apoi spuse: “OK, acum, Paul, vrei să mai iei puţin în partea stîngă? Şi vezi chestia asta ce se iţeşte aici? Ar trebui curăţată.” 
“O, da, Monk… o rezolv eu…” 
Frizerul îl întoarse pe Monk la loc şi se concentră asupra chestiei ce se iţea. 
Harry urmărea foarfeca. Se clicăia mult, dar se tăia puţin. 
Apoi Paul îl întoarse din nou pe Monk înspre oglinzi. 
Monk se privi. 
Un zîmbet uşor se curbă spre partea dreaptă a gurii. Apoi partea stîngă a feţei se strîmbă puţin. Dragoste de sine cu doar o tresărire de îndoială. 
“E bine,” spuse, “acum ai nimerit-o.” 
Paul îl scutură pe Monk cu o măturică. Părul mort în cădere plutea într-o lume moartă. 
Monk se scotoci în buzunar pentru onorariu şi bacşiş. 
Tranzacţia Bănească ţiui în după-amiaza moartă. 
Apoi Harry şi Monk merseră împreună pe stradă înapoi către bar. 
“Nimic nu te face mai mult decît o tunsoare,” spuse Monk “să te simţi un om nou.” 
Monk purta întotdeauna cămăşi de lucru albastru deschis, cu mînecile suflecate ca să-şi arate bicepşii. Un tip şi jumătate. Tot ce-i mai trebuia era vreo femeie să-i împăture izmenele şi cămăşile de corp, să-i ruleze şosetele şi să le pună în sertarul şifonierului. 
“Mulţumesc că mi-ai ţinut companie, Harry.” 
“Fireşte, Monk...” 
“Data viitoare cînd mă tund mi-ar plăcea să vii cu mine.” 
“Poate, Monk...” 
Monk mergea lîngă bordură şi era ca într-un vis. Un vis galben. Se întîmplă doar aşa. Şi Harry nu ştiu de unde îi venea impulsul. Însă îl lăsă. Se prefăcu că se împiedică şi îl lovi pe Monk. Iar Monk, ca o grămadă mare şi instabilă de carne, căzu în faţa autobuzului. Cum şoferul apăsă pe frînă, se auzi o bufnitură, nu prea tare, dar totuşi o bufnitură. Şi uite-l pe şezînd în şanţ, cu tunsoare, aluniţă şi toate celelalte. Iar Harry se uita în jos. Cel mai ciudat lucru: portofelul lui Monk în şanţ. Doar că nu stătea turtit la pămînt, ci se ridica, ca o mică piramidă. 
Harry întinse mîna în jos, îl culese, îl puse în buzunarul din faţă. Părea cald şi plin de graţie. Har Domnului. 
Apoi Harry se aplecă deasupra lui Monk. “Monk? Monk… eşti în regulă?” 
Monk nu răspunse. Dar Harry observă că respiră şi că nu e urmă de sînge. Şi, dintr-o dată, faţa lui Monk arăta frumoasă şi generoasă. 
E futut, gîndi Harry, şi şi eu am futut-o. Toţi sîntem futuţi în diferite feluri. Nu e adevăr, nu e nimic real, nu e nimic. 
Dar era ceva. Era o mulţime. 
“Înapoi!” strigă careva. “Lăsaţi-i aer!” 
Harry se dădu înapoi. Se dădu înapoi chiar în mulţime. Nimeni nu-l opri. 
Mergea spre sud. Auzi sirena ambulanţei. Jelea împreună cu vinovăţia sa. 
Apoi, repede, vinovăţia dispăru. Ca un vechi război încheiat. Trebuie să mergi înainte. Lucrurile mergeau înainte. Ca purecii şi siropul de clătite. 
Harry intră într-un bar pe care nu-l mai observase niciodată pînă atunci. Era un barman. Erau sticle. Era întuneric înăuntru. Comandă un whiskey dublu, îl goli pe loc. Portofelul lui Monk era gras şi plin. Vineri trebuie să fi fost zi de leafă. Harry trase afară o bancnotă, comandă încă un whiskey dublu. Îl goli pe jumătate, ţinu un moment de reculegere, apoi bău restul şi, pentru prima dată după multă vreme, se simţi foarte bine. 
După-amiaza tîrziu Harry merse la Groton Steak House. Intră şi se aşeză la tejghea. Nu mai fusese niciodată acolo. Un ins înalt, subţire, greu de descris, cu o bonetă de bucătar şi un şorţ soios se apropie şi se aplecă peste tejghea. Avea nevoie de un bărbierit şi mirosea a insecticid. Se uită chiorîş la Harry. 
“Ai venit pentru SLUJBĂ?” întrebă. 
De ce dracu vrea toată lumea să mă pună la muncă? gîndi Harry. 
“Nu,” răspunse Harry. 
“Avem un post de spălător de vase. Cincizeci de cenţi pe oră şi trebuie s-o iei pe Rita de cur din cînd în cînd.” 
Chelneriţa trecu pe lîngă ei. Harry îi privi curul. 
“Nu, mulţumesc. Pe moment, o să iau o bere. La sticlă. De orice fel.” 
Bucătarul se aplecă mai aproape. Avea peri lungi în nas, puternic intimidanţi, ca un coşmar neplanificat. 
“Ascultă labagiule, ai vreun ban?” 
“Am,” răspunse Harry. 
Bucătarul ezită o vreme, apoi plecă, deschise frigiderul şi smuci o sticlă din el. Îi zbură capacul, se întoarse la Harry, trînti sticla de tejghea. 
Harry luă o înghiţitură lungă, puse sticla cu grijă jos. 
Bucătarul continua să-l examineze. Nu putea să-şi dea seama ce-i cu el. 
“Acum,” spuse Harry, “vreau un cotlet calitatea întîi, potrivit, cu cartofi prăjiţi şi totul bine uns. Şi mai adu-mi o bere, acum. 
Bucătarul se ivi în faţa lui ca un nor mînios, apoi dispăru, se întoarse la frigider şi repetă actul, ceea ce includea aducerea sticlei şi trîntirea ei de tejghea. 
Apoi se întoarse spre grătar, pe care aruncă o bucată de carne. 
O glorioasă mantie de fum se înălţă. Bucătarul se zgîia la Harry prin ea. 
N-am idee de ce nu-i place de mine, gîndi Harry. Păi, poate că aş avea nevoie de o tunsoare (o mulţime peste tot, vă rog) şi de un bărbierit, şi faţa mi-e cam boţită, dar hainele îmi sînt destul de curate. Uzate dar curate. Sînt probabil mai curat decît primarul acestui oraş împuţit. 
Chelneriţa sosi. Nu arăta rău. Nimic deosebit, dar nu era rău. Avea părul adunat în vîrful capului, cam sălbatic, şi avea cîrlionţi atîrnîndu-i în părţi. Drăguţ. 
Se aplecă peste tejghea. 
“N-ai luat slujba de spălător de vase?” 
“Îmi convin banii, dar nu-i genul meu de muncă.” 
“Care-i genul tău de muncă?” 
“Sînt arhitect.” 
“Te caci pe tine,” spuse şi plecă. 
Harry ştia că nu e prea bun la palavre. Descoperi că, cu cît vorbea mai puţin, cu atît se simţea toată lumea mai bine. 
Harry termină amîndouă berile. Apoi sosiră grătarul şi cartofii. Bucătarul le trînti şi pe ele. Bucătarul era un mare trîntitor. 
Lui Harry i se părea un miracol. Se aplecă asupra lui, tăind şi mestecînd. Nu mai avusese un grătar de ani de zile. Mîncîndu-l, simţea cum o putere nouă îi intră în trup. Cînd adeseori n-ai mîncat, era un adevărat eveniment. 
Chiar şi creierul îi zîmbea. Iar trupul părea să-i spună mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc. 
Apoi Harry termină. 
Bucătarul încă se zgîia la el. 
“OK,” spuse Harry, “mai vreau o dată toată chestia.” 
“Mai vrei o dată toată chestia?” 
“Da.” 
Zgîiala se transformă într-o privire cruntă. Bucătarul plecă şi mai azvîrli o bucată de carne pe grătar. 
“Şi, vă rog, încă o bere. Acum.” 
“RITA!”, zbieră bucătarul, “MAI DĂ-I O BERE!” 
Rita veni cu berea. 
“Sugi cam multă bere,” spuse ea, “pentru un arhitect.” 
“Am de gînd să ridic ceva.” 
“Ha! Ca şi cum ai putea!” 
Harry lucra asupra berii. Apoi se sculă şi se duse la toaletă. Cînd se întoarse, o termină. 
Bucătarul veni şi trînti noua farfurie cu grătar şi cartofi în faţa lui Harry. 
“Slujba mai este, dacă o vrei.” 
Bucătarul se duse la grătar, de unde continuă să se uite urît la Harry. 
“Ai două mese,” spuse, “plus ce mai apuci.” 
Harry era prea ocupat cu grătarul şi cartofii, ca să mai răspundă. Îi era încă foame. Cînd eşti vagabond, şi mai ales cînd bei, poţi s-o ţii zile întregi fără să mănînci, adesea chiar fără să vrei s-o faci, şi apoi te loveşte - o foame de nesuportat. Începi să te gîndeşti să mănînci orice: şoareci, fluturi, frunze, chitanţe de la casa de amanet, ziare, dopuri, orice. 
Acum, lucrînd asupra celui de-al doilea grătar, foamea lui Harry era încă acolo. Cartofii prăjiţi erau minunaţi şi unşi şi aurii şi fierbinţi, ceva ca lumina soarelui, o lumină a soarelui hrănitoare şi glorioasă din care puteai muşca. Iar grătarul nu era doar o felie dintr-o sărmană fiinţă omorîtă, era ceva dramatic, ce hrănea trupul şi sufletul şi inima, care făcea ochii să zîmbească, făcea lumea nu atît de greu de îndurat. Sau de stat în ea. În acel moment moartea nu conta. 
Apoi termină farfuria. Tot ce rămăsese era osul, şi acesta fusese curăţat de tot. 
“Mai vreau un rînd,” îi spuse Harry bucătarului. “Încă un grătar cu cartofi prăjiţi şi încă o bere, vă rog.” 
“NU!”, ţipă bucătarul. “O SĂ PLĂTEŞTI ŞI O SĂ TE DUCI DRACULUI DE AICI!” 
Veni ocolind grătarul şi se proţăpi în faţa lui Harry. Avea un chitanţier. Mîzgăli furios pe el. Apoi aruncă nota de plată în centrul farfuriei murdare. Harry o culese din farfurie. 
Mai era un client în restaurant, un ins foarte rotund şi roz, cu un cap mare cu păr nepieptănat, vopsit într-un maro destul de descurajant. Omul băuse o mulţime de ceşti de cafea în timp ce citea ziarul de seară. 
Harry se ridică, scoase cîteva bancnote, luă două din ele şi le puse jos lîngă farfurie. 
Apoi ieşi. 
Traficul de început de seară începea să înfunde bulevardul cu maşini. Soarele se înclina în jos în spatele lui. Harry se uită la şoferii maşinilor. Păreau nefericiţi. Lumea era nefericită. Oamenii erau în întuneric. Oamenii erau îngroziţi şi dezamăgiţi. Oamenii erau prinşi în capcană. Oamenii erau defensivi şi frenetici. Se simţeau ca şi cum vieţile le-ar fi fost irosite. Şi aveau dreptate. 
Harry plecă. Se opri la un stop. Şi, în acel moment, avu un sentiment foarte ciudat. Se simţea ca şi cum ar fi singura persoană vie de pe lume. 
Cînd se făcu verde, uită de toate astea. Traversă strada şi-şi văzu de drum.

O cronică de Dumitru Augustin Doman la "Supraveghetorul şi alte povestiri"

 Dumitru Augustin Doman

Romancierul dăruindu-și un an de vacanță

           Șerban Tomșa este un foarte bun romancier, un veritabil constructor de structuri epice solide și de-o frapantă originalitate, opere exemplare ale genului. Cel puțin, Ghețarul și Călugărul Negru sunt două romane care-l înscriu cu cinste în rândul romancierilor optzeciști și nu numai. Nu se bucură de meritata popularitate a celorlalți pentru că trăiește discret, retras ca profesor de țară, undeva în Teleorman, de unde iese rar. Altfel, cronici cuprinzătoare despre cărțile sale s-au scris suficiente pentru a rotunji un portret de romancier remarcabil. Dar, Șerban Tomșa scrie din când în când și povestiri, lăsând impresia că le elaborează dintr-o suflare. Le-a strâns recent în volumul Supraveghetorul și alte povestiri (Tracus Arte, 2017). Activitatea aceasta de povestitor o socotesc un fel de vacanță a romancierului Șerban Tomșa, deși bucățile nu sunt deloc ușurele, ca să zic așa, ba unele sunt antologice. Avem de-a face cu trei tipuri de povestiri, grupate astfel în volum chiar de autor. Volumul este deschis de Supraveghetorul, o nuvelă hieroglifică având acțiunea în Dacia ocupată de romani, scrisă parodic, cu un umor bine dozat. E alcătuită din 24 de scurte capitole, având structură bine articulată, aici spunându-și cuvântul romancierul de care aminteam mai sus. Narațiunea este construită pe o falsă intrigă conspiraționistă, cu iscoade, trădători, soli, scribi, pelerini etc. Autorul dă frâu liber imaginației, nuvela putând fi luată și ca scenariul unui film buf. Nuvela este exemplară și din alt punct de vedere, acela al bogatei varietăți de tehnici narative. Partea a doua a cărții cuprinde povestiri fictive, scurte, parcă scrise dintro suflare, cum spuneam, fiecare dintre ele consemnând în registru când realist, când absurd, un fapt sau un personaj insolit, ca acest Jim cel îndrăgostit de albastru: „Jim se îndrăgosti fulgerător de albastru într-o primăvară, când i se umflară amigdalele și trebui să-și dea în gât cu albastru de metil. Văzând rezultatul tratamentului, își vopsi părul și mustața în albastru, își trase un costum albastru și își cumpără melon albastru. Găsi într-un magazin chiloți și pantofi albaștri, care se asortară la gardul nou construit, vopsit în albastru. În curte avea un vișin pipernicit, pe care Jim îl făcu repede albastru, cu un spray cumpărat la colț de stradă. În doi ani își albăstri soția cu argint coloidal și începu să aibă impresia că este urmărit pe stradă de doi bărbați în uniforme și cu șepci albastre. Într-o seară, când traversa pe la semafor, Jim fu lovit de o mașină albastră. În ultimele clipe de viaţă își îndreptă privirea în sus și văzu o lună verde, răsărind pe un cer roz.” În câte o schiță, Tomșa decupează o felie de realitate, o felie de două-trei minute, lăsând cititorul perplex pentru mult mai mult timp, ca-n bucata intitulată Viața după Ilie Moromete. Precum Charles Bukowski, de pildă, Șerban Tomșa nu pare mai deloc preocupat de a alege realitatea de ficțiune sau realitatea cotidiană de livresc, multe dintre povestiri având titluri mai curând de eseuri: Neologismele țăranilor, Ce se poate discuta cu Johnny Depp, Omul perete, Un oraș borgesian... Și nu doar titluri, dar în multe personajele nu sunt oameni, ci mai curând idei, deci nu-și face probleme în a separa acțiunea propriu-zisă a prozei de emiterea unor idei filozofice sau filologice. Poate că dacă n-ar fi ajuns profesor, Tomșa ar fi putut fi un bun reporter, unul superior, în genul lui Bogza sau Nistorescu de la tinerețe. O dovedesc unele texte precum Un oraș borgesian, povestire antologică croită pe observațiile naratorului într-o scurtă trecere prin centrul Bucureștilor. Autorul face dese referiri la Marin Preda, cu care chiar are puncte comune, dincolo de faptul că cei doi provin cam din același spațiu geografic și cultural. Iată o secvență: „Memorabilă era formula cu care Gondolieru își încheia, invariabil, discursurile ținute în ședințele Consiliului Local: - E cazul, e locul, e rolul să ne calmăm, să ne compromitem, să ne suspendăm și să mergem!/ I-am spus într-o zi admirativ: - Domnule, folosești niște expresii demențiale!/ - Ce vrei, măi, domle, mi-a răspuns bătrânul, mângâindu-și burta. Avem și noi cuvintele noastre. Astea e...neologismili țăranilor”. Unele povestiri sunt în fond niște parabole, adică niște povești frumoase și poematice: Când Dumnezeu a cerut puțină apă sau Un înger lovit pe trecerea de pietoni. Portrete în mișcare, cea de-a treia parte a cărții, cuprind povestiri reale cu personaje reale, în majoritatea lor amintiri din timpul studenției. Personajele sunt Ion Stratan, Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Daniel Pișcu, Traian T. Coșovei, așadar, toată floarea poeților optzeciști, dar și a profesorilor lor: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ioan Alexandru, Ștefan Cazimir... Din prima categorie se detașează Stratan, creionat cu căldură și cu simpatie: „Exemplar uman splendid și foarte bine educat, Ion Stratan avea o fire de rus, generoasă, protocolară, tolerantă, îndatoritoare și dureros-iubitoare, ca să zic așa. Un copil frumos și genial care nu s-a maturizat niciodată. Îi spuneam Motanul. Avea ceva felin în înfățișarea-i falnică și mustăcioasă, care îmi amintea de Gorki și de Nikita Mihalkov...” Portret memorabil al poetului sfârșit atât de tânăr și atât de tragic. Din cea de-a doua categorie, un portret mai vioi: „Printre profesori, era unul tăcut, zâmbitor, cu un ten cărămiziu, de om bine hrănit. Purta o uniformă de premilitară și se scula în fiecare zi la cinci dimineața, intra la dușuri, unde nu era decât apă rece, și cânta, cât îl țineau puterile, în timp ce se spăla, Rodica. S-a întâmplat să ne trezească în felul ăsta de câteva ori. Era Ștefan Cazimir...” Frumos finalul portretului pe care Șerban Tomșa i-l face poetului și profesorului Ioan Alexandru: „Într-o dimineață am vrut să aflu ce părere are despre Marin Preda. Așteptam opinia unui mare poet despre un mare prozator. Și l-am întrebat cam abrupt: - Ce părere aveți despre Marin Preda?/ Alexandru m-a privit ciudat, și-a întors ochii către dealurile care acopereau orizontul, s-a scărpinat în cap și mi-a spus, jenat parcă el însuși de ceea ce-mi comunica: - Frate Ioane, ăsta e un om fără niciun Dumnezeu!” Mai sunt și alte câteva portrete în mișcare, unul al unui cunoscut naist căruia nu-i dă numele, altul al regizorului Tompa Gabor, camarad de armată la Câmpulung Muscel. Ziceam că există în volumul acesta trei tipuri de povestiri? Ba, chiar mai e un al patrulea tip. Într-o addenda, Șerban Tomșa publică și două povestiri vechi din 1978, deci din studenție, două povestiri stranii și mai elaborate stilistic, mai țesute chinezește. Cred că nu puteau fi publicate în acea vreme, tocmai datorită stranietății lor, cenzura nu le-ar fi dat drumul spre tipar. Povestirile din volumul lui Șerban Tomșa sunt insolite, savuroase intrinsec, de citit câte una în fiecare dimineață pentru a-ți începe bine ziua. Probabil că va mai publica romane la fel de bune precum cele amintite în primele rânduri ale acestui articol, dar și câte o „vacanță” precum cea reprezentată de cartea de față e de așteptat de cititorii săi fideli.

                                                            Argeș, iunie 2017

Vizitatorul nocturn. O povestire

                                        Vizitatorul nocturn

                                                          lui Claudiu Bolozan

Maiorul Sordoni adormise spre ziuă, chinuit de insomnia care nu-l părăsea de cincizeci de ani încoace. A luat cina din mers, o bucată de brânză acolo, şi a scos din pivniţă un borcan de vin alb, în tovărăşia căruia spera să adoarmă. În vremurile bune, când vindea tablouri şi fratele său mai punea un ban, reuşise să ridice un nivel casei părinteşti şi să-i reconstruiască faţada din termopane cu rame subţiri şi albe. E drept că o mare parte din bani proveniseră din vânzarea luncii de peste râu. În ultimii ani nu mai lua aproape nimic de acolo, fiindcă hoţii erau mai iuţi de mână şi îi culegeau fructele înainte chiar ca el să le guste. Era singur în casa transparentă, luminoasă, plasată aproape de zăvoiul de pe malul gârlei sufocate de tufe şi arbuşti sălbatici. Se aşeză în fotoliu, îşi luă paharul şi stinse lumina, pentru a scruta cu binoclul umbrele de pe malul râului. Un bătrân priapic şi imun la răceli îşi aştepta ibovnicele de ocazie pe o pătură, după nişte tufişuri. Era înarmat şi el cu o damigeană. Maiorul vedea fundul vasului urcând şi coborând, în timp ce bătrânul paznic de vânătoare lua câte o duşcă. În rest, foiala obişnuită. Pisici care căutau cuiburi de păsări, şobolani mari, dihori, câini înfometaţi. Ochi roşii, aprinşi, înspăimântaţi de foame şi de iarna care se apropia. Apucă să bea câteva pahare de vin uleios, tare şi nu-şi dădu seama când adormi.Se trezi că-l scutură cineva de umăr.

─ Scoală, bă, că au venit hoţii!

Se frecă la ochi şi îl văzu pe tatăl său care murise în urmă cu cinci ani. Îl dusese la cimitir, dar bătrânul continua să-şi facă de lucru toată noaptea prin casă, iar ziua meşterea câte ceva prin magazia veşnic încuiată şi curată ca o farmacie. Pictorul îl auzea bocănind şi cioplind fără odihnă.

─ Ce hoţi, tată, ai înnebunit?

─ E un hoţ, bă, în curte. A dat peste mine în magazie şi acum cotrobăie prin atelierul tău. Ia puşca repede, că, uite, eu am pus mâna pe furcă.

Maiorul se trezi singur în curte, în bătaia unui vânt rece.

─ Care eşti, bă, acolo? strigă el răguşit şi glasul nu i se auzea deloc.

Apoi îl văzu. Era un tânăr care îşi făcea veacul pe la cârciumă şi omora cu plăcere pisici. Le juca în picioare şi le zdrobea capetele, în hohote de râs. Avea un păr negru, revărsându-se peste figura-i lombrosiană. Hoţul se învârtea fără rost prin curte. Între el şi pictor, ăl bătrân îşi agita furca şi făcea gesture de neînţeles.

─ Stai, că trag! strigă maiorul şi vocea i se auzi gros, nefiresc.

Hoţul păru că nu-l aude. Maiorul îndreptă arma în sus şi trase un foc de avertisment. Curtea şi casa se sparseră în mii de bucăţi. Apoi hoţul se îndreptă către gardul înalt, de ciment, pe care încercă să-l sară. Când se afla pe culme, Sordoni mai trase o dată către ceruri. Celălalt nu se mai văzu.

─ L-ai nimerit, l-ai nimerit, chicoti bătrânul, rotindu-se ca un titirez, cu furca în mână.

Apoi dispăru şi el. Maiorul simţi că îngheaţă din pricina răcelii nopţii şi dădu să se întoarcă în casă. De dincolo de gard se auziră ţipate ascuţite, de femei speriate.

─ Aoleu! Aoleu! L-a omorât! L-a împuşcat!

Sordoni rămase surprins, căci ştia că nu mai avea vecini de mulţi ani. Plecaseră la oraş sau muriseră şi rămăsese singur în acel cot al râului. Nehotărât, rezemă puşca de colţul casei şi se îndreptă spre gard. Privi pe deasupra şi văzu un bărbat întins pe jos, în timp ce nişte femei în negru erau aplecate asupra lui. Nu li se vedeau feţele şi îl boceau pe omul întins pe jos. Sordoni sări şi el dincolo, iar femeile se topiră în beznă.

─ L-ai omorât, nu? ţopăia bătrânul cocoţat pe creasta gardului.

Maiorul îşi trecu mâna peste faţa omului. Cum dracu’, se gândi el, să fi ricoşat alicele tocmai aici?

Îl mângâie îndelung şi fu surprins că hoţul nu era cel despre care îi vorbise tatăl său. Ce naiba...

Furul deschise ochii şi zâmbi.

─ Scuză-mă, sunt beat şi am leşinat, zise el. Sunt neînchiuit de beat!

Şi se risipi ca un abur. Dar maiorul apucase să-şi dea seama că vizitatorul semăna cu el însuşi ca două picături de apă. Dispăruseră gardul şi curtea, iar casa se vedea, luminoasă, undeva în depărtare.

Îl trezi frigul. Tatăl său era lângă el şi îi trecuse mâna pe după gât. Din râu se ridica un soare de argint, un bulgăre gigantic care strânsese în el tot frigul şi toată bruma lui octombrie. Lumina îl orbea şi simţi cum răceala îl arde.

─ E timpul, spuse tatăl său.

Şi ridicară amândoi paharele pline.

Note despre Marin Preda

* Către sfârşitul vieţii, Preda era preocupat de "tema povestitorului", cum zicea el. Am redactat cândva un lung eseu în legătură cu această obsesie ( care explică, în opinia mea, căutările, aspiraţiile şi evoluţia prozei lui Marin Preda), dar l-am pierdut când mi-am schimbat adresa. La fel s-a întâmplat şi cu textul despre M. Blecher, teza mea de licenţă, despre care George Gană spunea că era, în 1981, cea mai bună exegeză care se scrisese până atunci despre Blecher. Atâta muncă risipită în van!

* Într-o discuţie cu Marin Al. Preda, nepotul marelui scriitor, am zis că romanele Delirul şi Marele singuratic, deşi scrise cu o mână "grea", de romancier pursânge, au multe pasaje discutabile. "Da, a aprobat amicul meu, el scria prost când era fericit." ( Totuşi, când a publicat Moromeţii I, Preda era cu Aurora Cornu.)
* Mă gândesc deseori în ce stare de spirit trebuie să fie un romancier pentru a ne ferici cu o capodoperă. Nu cred că putem generaliza. Blecher scria cu perspectiva sfârşitului în faţă, în timp ce Rebreanu trudea din greu, cu buzunarele pline. Alţii scriu uşor şi firesc, cum torc pisicile. Sadoveanu e un exemplu. Flaubert şi E. Barbu dădeau lupte crâncene cu manuscrisele.Un lucru care îmi sare însă în ochi este că puţini romancieri - Dostoievski, Faulkner, Thomas Mann, Conrad - au reuşit să dea mai mult de trei-patru cărţi "mari". De cele mai multe ori, una-două.

* O temă interesantă în opera lui Preda este actul de a povesti. O adunare liniştită este deopotrivă relatarea unei călătorii la munte şi valorizarea relatării cu pricina. Preda foloseşte inserţia ( povestirea în povestire) în Moromeţii ( vizita lui Moromete la Traian Pisică), dar şi în alte texte.
* Sunt uşor dezamăgit de recitirea celor mai bune povestiri ale lui Eugen Barbu. Prea des caută cuvântul rar, preţios, eventual inventat, învârtit cu o fudulie care nu dă totdeauna bine şi strică plăcerea lecturii. Uneori nimereşte locuri comune pe care nu le tratează ca atare, ci le ia în serios, ornamentându-le cu hărnicie. "Descriptiv!Descriptiv!", ar fi exclamat E. Lovinescu după o lectură a lui Preda, la Sburătorul. Cuvintele criticului i se potrivesc mai degrabă lui Barbu. Totuşi, admiraţia mea faţă de autorul Princepelui creşte: câtă tenacitate a dovedit în finisarea miracolului literar numit Groapa! Mare scriitor!

* În 1986 am fost în Siliştea-Gumeşti, cu colegii de cerc din zona mea. Mai întâi, şoferul autobuzului n-a nimerit drumul către şcoala în care învăţase Preda. Am trecut de vreo patru ori prin dreptul morii, iar sătenii ne salutau cu mâinile ridicate, din ce în ce mai veseli. În curţile oamenilor se uscau la soare cuburi de tizic, adică de bălegar presat şi trecut printr-un tipar. La ce îl folosesc? am întrebat. Îl ard iarna în sobă, mi s-a răspuns. Apoi a venit surpriza. La intrarea în şcoală, un bătrân vioi şi energic, cu obrazul neted şi cărămiziu de trai bun, ne-a oprit şi ne-a spus că el este..."bătrânul învăţător". Am dat să trec mai departe, dar am fost reţinut de colegii care considerau apariţia drept o minune căzută din cer. "Dumnezeule, zicea o doamnă, nu-mi închipuiam că l-aş fi putut vedea vreodată pe bătrânul învăţător!" Şi bătrânul învăţător n-a dezamăgit. A început să povestească, în stilul cunoscut din povestirea lui Preda, lucruri pe care nu voiam să le aud. Îmi venea să-mi bag degetele în urechi, dar alţii căscau gura de parcă Zeus însuşi le cuvânta. 
"M-am întâlnit cu el şi i-am zis:
- Nu ţi-e ruşine, mă, măgarule, să râzi tu dă mine, învăţătorul tău? Eu, care etc. Să mă bagi în cărţile tele şi să râză toţi proştii dă mine?Ai?
Atunci, Marin a pus capul în pământ şi n-a mai spus nimic..."
Atât am auzit. Am reuşit să scap de acolo şi să văd clasa în care studiase romancierul, în vreme ce învăţătorul turuia înainte, în faţa ultimilor admiratori. Am trecut şi pe la casa lui Preda, dar eram aşa de, cum să zic, amar-dezamăgit, încât n-am dat buzna, cum au făcut doi prieteni, să mă fotografiez cu Ilinca, în dreptul pridvorului.
Pentru cine nu ştie, o informaţie. "Bătrânul învăţător" a murit în 2007( trăia încă Ţoiu, căruia i-am dat vestea într-o scrisoare), cu o lună înainte de a împlini...100 de ani. Vă vine să credeţi? Presa a spus la vremea respectivă că Florea Gheorghe, model pentru personajul Toderici din Moromeţii, este un "erou" şi "o legendă vie" pentru elevii şcolii şi pentru săteni.

Cinismul candorii: Sorin Preda

 Romulus Bucur, Marin și Sorin Preda, nepoții cunoscutului prozator, aveau ceva rar în comun : o candoare care se voia cinică, dar era surprinzătoare, emoționantă pentru mine. Se apropiau, ca atitudine, de autorul Moromeților, care ajunsese însă la un cinism autentic, pigmentat cu umorul necesar.
Cu Romulus și cu Marin am stat în aceeași cameră, timp de doi ani, în căminul studențesc 6 Martie, acum Kogălniceanu. Pe Marin, cu care am fost prieten, l-am evocat îndelung, într-un articol mai vechi, când încă trăia, dar nu știu dacă a citit rândurile mele. Am povestit o singură întâmplare cu Romi, dar mai am o căruță de povești legate de el.
    Pe Sorin Preda l-am cunoscut foarte puțin. Era cel mai inteligent și mai realist dintre cei pomeniți înainte, un om cu picioarele pe pământ. Fratele său îmi povestise despre el că era mare seducător. ”Aducea atât de multe femei acasă, încât eu credeam sincer că el vrea să vadă cât îl ține s...la”. Am mai înțeles că unchiul lor, scriitorul, nu-l debutează la Cartea Românească, fiindcă nu dorește și un al doilea scriitor în familie. Dormeam foarte prost și pe atunci și mă trezea cel mai mic zgomot. ( Romulus mi-o făcea de multe ori, răvășind amarnic colile cursurilor pe care le citea și trezindu-mă din somn. De aceea puteam fi văzuți câteodată într-o scenă neverosimilă : Romi avântându-se înainte, spre bulevard, cu mustățile-i ungurești înfoiate și cu pași mari și repezi, iar eu fugind în urma lui, desculț și în pijamale, cu o coadă de mătură ridicată deasupra spinării sale.) Îl auzeam pe Sorin cum deschidea ușa, cu noaptea-n cap, și se duce la patul lui Marin. Apoi începeau amândoi să șușotească. Dormeam cu perna pe cap, treaba devenise una dintre ciudățeniile mele cunoscute, dar tot eram nevoit să aud conversația lor.
- L-au dus pe Stratan la spital, bă, spunea Marin. La psihiatrie.
- Cine l-a dus, mă?
- L-a dus X ( un cunoscut critic și profesor universitar). S-a interesat mult de el și a vorbit cu doctorul să-l îngrijească bine. ( Medicul era un prozator în vogă pe atunci, Nicolae Damian, căruia i-am citit Pribegi, noi visam și alte două cărți, dar despre care azi, în mod stupefiant, nu se mai pomenește nimic.)
- Fugi, bă, d-aici, că nu cred, a replicat dur Sorin. Pe X nu-l interesează decât să scrie zece articole și să f... șapte femei pe săptămână.
Cu alt prilej, Marin elogia Cartea Milionarului de Ștefan Bănulescu, pe care tocmai i-o împrumutasem.
- Căcaturi marqueziene, i-a tăiat-o scurt Sorin.
Era acea colțoșenie  a lui Țugurlan, specifică locuitorilor din Teleorman.
      L-am cunoscut mai îndeaproape și am schimbat, în trei-patru rânduri, câteva vorbe. Era un bărbat frumos, fără să fie atât de fin modelat precum Marin, care rivaliza cu Alain Delon. Sigur pe el, bine ancorat în realitate. Un tip dezghețat, cu o minte ascuțită și cu acea originală tentativă de cinism despre care am pomenit și care apare la personajele Niculae Moromete, Paul Ștefan, Ilie Moromete și chiar la autorul lor, Marin Preda. Un cinism inofensiv, încărcat de o inefabilă uimire, benefică ideilor și dialogului. Mi-a dat un text pe care-l scrisese recent și lectura a fost plăcută. Mai târziu aveam să-i citesc volumul de debut, Povestiri terminate înainte de a începe, și mi s-a părut un prozator excepțional. Discutam deseori cu Stratan, elogios, despre cartea cu pricina. Semna Sorin Preda, dar scriitorul Nicolae Iliescu m-a informat recent că Sorin a publicat și sub pseudonimul Sorin...Tomșa. Semnasem Șerban Tomșa niște poezii publicate în revista liceului, pe care el n-avusese, cu siguranță, ocazia s-o citească. Aflând că sunt prieten cu Marin, mă aborda de fiecare dată când venea pe la noi. Mi-a mărturisit că făcuse un pic de burtă în timpul convocării militare de după facultate, când obișnuia să bea, în fiecare după-amiază, câte patru beri. Credea în...cinismul femeilor. ”La un moment dat îți spune : să vezi că voi pleca, te voi părăsi. Și știi care este culmea? Că tu o iei în glumă, dar ea chiar așa va face!”   Un singur lucru m-a clătinat serios : motivația pentru care ținea să devină scriitor :” Ne zbatem și noi, ce să facem, pentru o pâine mai albă.” Sunt convins că nici el nu credea în ideea asta. După Revoluție, pâinea aia, despre care vorbea Sorin, s-a înnegrit și s-a micșorat până a dispărut cu totul.
     Ultima dată când l-am văzut, în primăvara lui 1980, era foarte marcat de drama unui prieten care avea o boală stranie, manifestată prin dureri puternice în penis. ” Cică doctorul a spus că nu crede că e cancer.” Sorin mi-a prezentat atunci planul unei povestiri care îl avea ca erou chiar pe prietenul său. În ultima scenă, personajul urma să apară stând pe scaunul de toaletă și căutând o ieșire din infern, asemenea lui Ivan Ilici.
 Nu mai știu dacă Sorin Preda a scris sau nu povestirea cu pricina. Rămâne indiscutabil unul dintre cei mai importanți prozatori optzeciști și regret că n-am mai ținut legătura nici cu el, nici cu fratele său, Marin.

O cronică de Horia Gârbea la "Supraveghetorul şi alte povestiri"

Horia Gârbea 

Duhoarea Daciei milenare

În proza contemporană, Șerban Tomșa ocupă un loc important, dobândit cu romanele sale (Biblioteca lui Noe, Ghețarul, Călugărul Negru). El este și un blogger literar activ și inspirat situat, în clasamentele genului, mai sus decât multe publicații culturale cu apariție constantă. Unele dintre prozele scurte din recentul său volum, Supraveghetorul și alte povestiri (Editura Tracus Arte), au fost postate anterior pe blogul „Colivii pentru idei“ iar una am avut plăcerea s-o public în recenta antologie 1312 sirene – proză românească din deceniul doi, pe care am îngrijit-o la Editura Neuma. Povestirile lui Șerban Tomșa, unele cu caracter memorialistic, precum și Portrete în mișcare, secțiune aparte, formează o casetă cu bijuterii cu nimic mai puțin strălucitoare decât nuvela Supraveghetorul care deschide volumul. Așa de pildă, cu toate că are datele unei secvențe autobiografice și e aproape sigur că nucleul său este o întâmplare reală, Ninge la Iasnaia Poliana, o schiță de trei pagini, este infuzată de straniu și fantastic, ridică un „moment“ (în sensul caragialian) banal la o putere cu multe cifre. O nestemată mică și strălucitoare! Un astfel de text, și sunt mai multe în volum, înmoaie proza scurtă de tip Kafka sau Daniil Harms într-un elixir de tandrețe care-i schimbă radical gustul. Aceste istorii sunt insolite fără a fi „crude“, precum intitula unele dintre ale sale contele Villiers de L’Isle-Adam. Dacă l-am putea imagina pe acel precursor al simbolismului mutat cu aristocrația lui cu tot într-un mediu moromețian, el ar purta probabil numele lui Șerban Tomșa. Prea puțin cunoscut unui public care, într-un segment al lui cel puțin, ar merita să se bucure de talentul său mare și foarte special, Șerban Tomșa are o fascinație a literaturii, a cuvântului și frazei care contaminează cititorul. Interesante prin temă, textele prozatorului au acea amprentă stilistică personală care le face inimitabile. Nu mai puțin, marca prozei lui Tomșa este o cutezanță a imaginației și a adâncirii bruște, când este cazul, în lirism. Nuvela Supraveghetorul este și ea țâșnită dintr-o imaginație bogată și fertilă. În rezumat – nefiind altfel ușor de povestit și trăind din rafinamente sintactice, dincolo de acțiune – textul este o „poveste“ a retragerii aureliene din Dacia. Este vorba despre un tărâm al delațiunii și ticăloșiei la care se dedau atât ocupanții (foști) cât și oamenii pământului, din amestecul cărora, ne spune o variantă a istoriei, ar fi ieșit ce-a ieșit. E o comedie, o parodie a „micii istorii“ de bârfe și trădări multiplicate grotesc. Personajele își scriu (denunțuri) cu voluptate și înjură cu meșteșug. Când le vine bine să ucidă și să facă alte nelegiuiri, o fac cu exces și bucurie. „Nelegiuiri“ e însă un cuvânt cu totul impropriu întrun ținut în care nu există nicio legiuire. Tradițiile locului, confuze, violente și ticăloase, se combină ideal cu o administrație vagă și delăsătoare a unui ocupant crepuscular și depășit de situație. Desigur, o alegorie pentru timpuri ce au venit după aproape 2000 de ani și pe care le trăim acum, scăldați în aceeași confuzie. „Aici nu formele și culorile te fac prizonier, ca în Grecia, ci mirosurile și palavrele. Duhorile te doboară cum treci podul lui Apolodor.“ Rapoartele turnătorilor se adună cu grămada. Dacii arătoși și deștepți sânt aruncați în sulițe, ca soli către Zamolxis, ca să rămână doar nevolnicii, mai ușor de strunit. Compatrioții lui Decebal, dar și romanii, se înjură des și cu schepsis: Fura-ne-ar hoții lupii din păduri, Râdea-v-ar copiii cu bucile curului, Așa și pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis, Pișa-s-ar pe tine Hercules. Alegorie hazlie și tristă deopotrivă, Supraveghetorul este o proză de maxim rafinament. Așa și pe dincolo să le facă Zamolxis urmașilor Daciei milenare, dacă Șerban Tomșa nu e un prozator dintre cei mai talentați din câți avem.

 (Luceafărul de dimineață, nr. 8, 2017)

 P.S. Îi mulțumesc strălucitorului și polivalentului scriitor Horia Gârbea pentru minunata cronică pe care mi-a dedicat-o.

Jurnal în firimituri. Despre prieteni, Ştefan Bănulescu şi condiţia scriitorului român

·          *  Dintre prietenii care m-au ajutat cu totul dezinteresat, nu-i voi uita niciodată pe George Udroiu, Nelu Florea, Victorita Pantazi, Nicoleta Balaneanu, Doru Drăguşin,  Cucu Dan Gabriel, Florentin Cucu,  Marian Rosu şi Stelu Dobre. Pe primul l-am cunoscut chiar când încerca să-mi salveze viaţa. Cu al doilea sunt prieten din copilărie, dar pentru cei mai mulţi n-am apucat să mişc un pai. Ce oameni extraordinari! Mi-au sărit în ajutor fără să ezite, sacrificând propriile probleme şi insuflându-mi credinţa că oamenii buni sunt mai puternici decât cei răi, chiar dacă sunt, să recunoaştem, în minoritate faţă de ceilalţi. Le voi fi recunoscător toată viaţa şi voi încerca să le fiu şi eu sprijin, după puterile mele. Prietenilor literari nu le dau deocamdată numele: nu vreau să-i pun în pericol.

       * Multă recunoştinţă pentru doamna Picioruşi Veronica.
       * În perioada 30 mai – 3 iunie 2018, Editura Tracus Arte va participa la cea de-a XIII-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest, cu peste 300 de titluri, dintre care 50 de titluri noi, toate aflate la reducere (35 – 40%). 2018 este anul în care Editura Tracus Arte serbează 10 ani de activitate, iar autorii, traducătorii și titlurile selectate reflectă direcțiile pe care și le-a asumat editura către diversitate, deschidere și valoare. Dintre autorii prezenți cu volume la această ediție a târgului de carte îi menționăm pe Ion Stratan, Călin-Andrei Mihăilescu, Mihai Măniuțiu, Dumitru Crudu, Ruxandra Novac, Geo Bogza, Bruce Weigl, Mihai Ignat, Livius Ciocârlie, Romulus Bucur, Antonin Artaud, Dumitru Țepeneag, Camelia Bucur, Ilina Gregori, Yigru Zeltil, Aurelia Marin, Mariana Criș, Florin Balotescu, Cătălina Florina Florescu, Monica Voudouri, Răzvan Ventura, Étienne Gilson, Gabriel Marcel, Paul Diel, Wisława Szymborska. Un eveniment special îi va fi dedicat academicianului Eugen Simion, la aniversarea a 85 de ani, eveniment în cadrul căruia vor fi lansate volumele „Ficțiunea jurnalului intim” (3 volume) și „Genurile biograficului” (2 volume).

*- Am un prieten care ştie persana, mi-a spus un turnător de meserie, ginere de colonel la Secu, pe vremea când eram student.

-      -  Zău? am întrebat eu admirativ.

 -  Da, a tradus o grămadă din Saint-John Perse, mi-a confirmat el cu convingere.
*   Dacă literar mi-am găsit un drum al meu, social sunt încă singur şi dezorientat. Geoge Geacăr mă "citise" din tinereţe. Chiar şi în vis mă rătăcesc mereu pe străzile unui oraş deopotrivă cunoscut şi necunoscut. Am visat să am o casă cu mansardă pe versantul sudic al unui deal. Un prieten şi-a realizat acest vis şi sunt fericit pentru el. Nu ştiu de ce nu-mi mai răspunde la mesaje. Am visat să am o pădure şi un râu. Pădurile au suflet şi râurile posedă o inteligenţă specială. Alţii au aşa ceva şi mă bucur pentru ei.Am visat să mă plimb printr-un parc şi am ajuns într-o cuşcă.Greşeala de a mă întoarce de unde am plecat mi-a adus toate necazurile.

      *  Zilele trecute eram la fântâna boierească. Un guguştiuc a venit în zbor şi mi s-a aşezat pe cap. Era un pui care zbura greu. M-am întors la maşină - m-a mai tras curentul o dată! - să-i aduc pâine, dar nu ştia să mănânce. Un copil mă însoţea şi a reuşit să urce pasărea într-o salcie.

·       * Dacă aţi fost vreodată bolnavi, aţi observat că de sărbători şi în vacanţe suferinţele se intensifică. Bucurie pentru unii, calvar pentru alţii. Şi peste toate, amintirea sărbătorilor din trecut, trăite în pace şi veselie.

·      *  Romancierul sapă fundaţii, zideşte case, construieşte străzi şi le umple cu oameni. Poetul merge/zboară peste acoperişuri şi vede deopotrivă oameni şi stele. 

     *„Moartea e însoțitorul nostru etern, a spus don Juan cu un aer foarte serios. Se află totdeauna la stânga noastră, la o lungime de braț. [...] Moartea este singurul sfetnic inteligent pe care îl avem. De câte ori simți, așa cum faci mereu, că totul merge prost și că ești pe cale să fii anihilat, întoarce-ți capul spre moartea ta și întreab-o dacă este așa. Moartea îți va spune că te înșeli; că nu contează nimic în afară de atingerea ei. Moartea ta o să-ți spună : <<Încă nu te-am atins. >>” (Carlos Castaneda, Călătorie la Ixtlan)

·        * Recitesc Scrisorile provinciale ale lui Ştefan Bănulescu şi mă mir că nu mi-a sărit în ochi până acum uluitoarea inteligenţă artistică a marelui scriitor. Gândire vie, formulări scânteietoare, nuanţe care fac credibile surprinzătoarele adevăruri exprimate. Ar putea fi Bănulescu apropiat şi de Borges? E posibil ca textele sale să conţină, mascate, propriile interpretări.

·        * Ştefan Bănulescu despre condiţia scriitorului: "Filimon nu era nici prin naştere, nici prin destin sortit marilor onoruri publice şi marilor averi, cuvântul său scris a avut greutate numai în măsura în care cuvântul său scris a avut valoare. Prin Filimon, prestigiul public al scriitorului începe să vină direct din substanţa şi prestigiul scrisului şi se cerea respectat chiar în lipsa unor ranguri şi poziţii sociale moştenite sau dobândite prin mijloacele vremii. Această nouă condiţie a scriitorului, mult mai dramatică (dar şi mai aproape de adevărurile meseriei) care-şi ia singură toată răspunderea, fără posibilitatea de a se ocroti înapoia vreunui regim preferenţial de impunitate, aveau s-o încerce după aceea la modul masiv numeroşi scriitori." (Ştefan Bănulescu, Personajul Nicolae Filimon, în Scrisori provinciale, Editura Albatros, Bucureşti, 1976)

·     * Tot despre condiţia scriitorului român. 

      Ştefan Bănulescu citând dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Iosif Vulcan: "Mult stimate Domnule şi Amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis - cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată în viaţă. În România domneşte demagogia şi în politică şi în literatură: precum omul onest rămâne necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat în buruiana rea a mediocrităţilor..." Bănulescu reproduce şi câteva rânduri dintr-un articol al lui Caragiale :"cât suntem noi, literaţii, de răniţi în amorul nostru propriu când vedem cum trecem de nesocotiţi în societatea românească şi cât de puţin ni se ia în seamă concursul ce-l dăm la dezvoltarea patriei şi naţiunii noastre... avem în sufletul nostru un sentiment ascuns de mâhnire văzând cum forţe intelectuale inferioare... se bucură de o covârşitoare importanţă socială, faţă cu noi şi munca noastră." Apoi e citat Ion Ghica : (Nicolae Filimon) "câştiga puţin, prin munca şi talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura şi dispreţuia lipsa de demnitate şi linguşirea; modest până a roşi când auzea laude pentru scrisul lui, n-a bănuit niciodată că e un scriitor de mare merit" ( Ştefan Bănulescu, Personajul Nicolae Filimon)

·     * Ştie cineva o mănăstire care poate găzdui pe termen nelimitat, contra cost, un scriitor?