Vizitatorul nocturn
lui Claudiu Bolozan
Maiorul Sordoni adormise spre ziuă, chinuit de
insomnia care nu-l părăsea de cincizeci de ani încoace. A luat cina din mers, o
bucată de brânză acolo, şi a scos din pivniţă un borcan de vin alb, în
tovărăşia căruia spera să adoarmă. În vremurile bune, când vindea tablouri şi
fratele său mai punea un ban, reuşise să ridice un nivel casei părinteşti şi
să-i reconstruiască faţada din termopane cu rame subţiri şi albe. E drept că o
mare parte din bani proveniseră din vânzarea luncii de peste râu. În ultimii
ani nu mai lua aproape nimic de acolo, fiindcă hoţii erau mai iuţi de mână şi
îi culegeau fructele înainte chiar ca el să le guste. Era singur în casa
transparentă, luminoasă, plasată aproape de zăvoiul de pe malul gârlei sufocate
de tufe şi arbuşti sălbatici. Se aşeză în fotoliu, îşi luă paharul şi stinse
lumina, pentru a scruta cu binoclul umbrele de pe malul râului. Un bătrân
priapic şi imun la răceli îşi aştepta ibovnicele de ocazie pe o pătură, după
nişte tufişuri. Era înarmat şi el cu o damigeană. Maiorul vedea fundul vasului urcând
şi coborând, în timp ce bătrânul paznic de vânătoare lua câte o duşcă. În rest,
foiala obişnuită. Pisici care căutau cuiburi de păsări, şobolani mari, dihori,
câini înfometaţi. Ochi roşii, aprinşi, înspăimântaţi de foame şi de iarna care
se apropia. Apucă să bea câteva pahare de vin uleios, tare şi nu-şi dădu seama
când adormi.Se trezi că-l scutură cineva de umăr.
─ Scoală, bă, că au venit hoţii!
Se frecă la ochi şi îl văzu pe tatăl său care murise
în urmă cu cinci ani. Îl dusese la cimitir, dar bătrânul continua să-şi facă de
lucru toată noaptea prin casă, iar ziua meşterea câte ceva prin magazia veşnic
încuiată şi curată ca o farmacie. Pictorul îl auzea bocănind şi cioplind fără
odihnă.
─ Ce hoţi, tată, ai înnebunit?
─ E un hoţ, bă, în curte. A dat peste mine în magazie
şi acum cotrobăie prin atelierul tău. Ia puşca repede, că, uite, eu am pus mâna
pe furcă.
Maiorul se trezi singur în curte, în bătaia unui vânt
rece.
─ Care eşti, bă, acolo? strigă el răguşit şi glasul
nu i se auzea deloc.
Apoi îl văzu. Era un tânăr care îşi făcea veacul pe
la cârciumă şi omora cu plăcere pisici. Le juca în picioare şi le zdrobea
capetele, în hohote de râs. Avea un păr negru, revărsându-se peste figura-i
lombrosiană. Hoţul se învârtea fără rost prin curte. Între el şi pictor, ăl
bătrân îşi agita furca şi făcea gesture de neînţeles.
─ Stai, că trag! strigă maiorul şi vocea i se auzi
gros, nefiresc.
Hoţul păru că nu-l aude. Maiorul îndreptă arma în
sus şi trase un foc de avertisment. Curtea şi casa se sparseră în mii de
bucăţi. Apoi hoţul se îndreptă către gardul înalt, de ciment, pe care încercă
să-l sară. Când se afla pe culme, Sordoni mai trase o dată către ceruri.
Celălalt nu se mai văzu.
─ L-ai nimerit, l-ai nimerit, chicoti bătrânul,
rotindu-se ca un titirez, cu furca în mână.
Apoi dispăru şi el. Maiorul simţi că îngheaţă din
pricina răcelii nopţii şi dădu să se întoarcă în casă. De dincolo de gard se
auziră ţipate ascuţite, de femei speriate.
─ Aoleu! Aoleu! L-a
omorât! L-a împuşcat!
Sordoni rămase
surprins, căci ştia că nu mai avea vecini de mulţi ani. Plecaseră la oraş sau
muriseră şi rămăsese singur în acel cot al râului. Nehotărât, rezemă puşca de
colţul casei şi se îndreptă spre gard. Privi pe deasupra şi văzu un bărbat
întins pe jos, în timp ce nişte femei în negru erau aplecate asupra lui. Nu li
se vedeau feţele şi îl boceau pe omul întins pe jos. Sordoni sări şi el
dincolo, iar femeile se topiră în beznă.
─ L-ai omorât, nu?
ţopăia bătrânul cocoţat pe creasta gardului.
Maiorul îşi trecu
mâna peste faţa omului. Cum dracu’, se gândi el, să fi
ricoşat alicele tocmai aici?
Îl mângâie îndelung
şi fu surprins că hoţul nu era cel despre care îi vorbise tatăl său. Ce
naiba...
Furul deschise
ochii şi zâmbi.
─ Scuză-mă, sunt
beat şi am leşinat, zise el. Sunt neînchiuit de beat!
Şi se risipi ca un abur.
Dar maiorul apucase să-şi dea seama că vizitatorul semăna cu el însuşi ca două
picături de apă. Dispăruseră gardul şi curtea, iar casa se vedea, luminoasă,
undeva în depărtare.
Îl trezi frigul.
Tatăl său era lângă el şi îi trecuse mâna pe după gât. Din râu se ridica un
soare de argint, un bulgăre gigantic care strânsese în el tot frigul şi toată
bruma lui octombrie. Lumina îl orbea şi simţi cum răceala îl arde.
─ E timpul, spuse
tatăl său.
Şi ridicară amândoi
paharele pline.
