Trăieşte şi lasă-i pe alţii să moară

Cu ani în urmă, am vrut să cumpăr nişte răsaduri de ardei. Când am ajuns în Videle, am trecut prin piaţă. M-am oprit la ţăranul care mi-a inspirat cea mai mare încredere. Părea blând, înţelept, serios, sigur de sine. Mi-ar fi fost ruşine să-l suspectez de nesinceritate sau de necinste. Într-un cuvânt, îşi cunoştea bine menirea lui pe pământ. În plus, avea cele mai mari şi mai frumoase răsaduri. Nu-mi venea să cred cât sunt de norocos. De obicei, ghinioanele se ţin scai de mine.
- Ce doriţi ? mă întreabă omul, cu dulceaţă în glas.
- Ştiţi... nişte răsaduri de ardei.
- Avem aici de toate felurile, de toate soiurile. Nu trebuie decât să alegeţi şi să comandaţi.
Şi am ales.
- Aveţi aici, mi-a explicat bătrânul, ardei gras, ardei capia, ardei iute, ardei lung şi gogoşar.
Am plătit şi am încărcat cu greu, în două sacoşe, snopii de plante verzi şi viguroase.
Am plantat răsadurile, le-am făcut cărări şi le-am udat zilnic. Creşteau văzând cu ochii. Nu mai puteam de bucurie. Când au înflorit, am fost în al noulea cer.
Apoi florile au trecut şi au apărut ardeii. Am rămas cu gura căscată. Varietăţile mele de ardei erau de fapt unul şi acelaşi : unplusem toată grădina cu ardei iute.
Cam aşa stau lucrurile şi cu partidele noastre politice. PCR-ul a avut un fiu rebel care s-a numit FSN. Ca o celulă bolnavă, acesta s-a divizat succesiv, dând naştere altor partide : PSD, PDL, PNL, PC, etc. Îmi explică şi mie cineva cum este să fii partid de stânga, să ai în conducere numai oameni foarte bogaţi şi să faci o coaliţie cu un partid care promovează cota unică de impozitare şi pune toată greutatea crizei economice pe unerii celor sărmani ? Sau cum e să fii partid de dreapta şi să te aliezi cu unul de stânga ? Cum e să faci un plan de ieşire din criză, mizând numai pe banii luaţi din buzunarele amărâţilor ?
E simplu : ăştia nu sunt nici de dreapta, nici de stânga. Sunt nişte oameni care îşi cunosc interesele şi care ne manipulează în numele unor principii mincinoase.
M-am întrebat deseori ce regim politic şi ce sistem social ni s-ar potrivi. În comunism am mers cu atrocităţile până acolo încât i-am întrecut pe chinezi. Vezi fenomenul Piteşti. În aşa-zisul capitalism de azi, am regresat în preistorie. Un analist politic avea dreptate să constate că nici comuniştii nu au mers cu promovarea incompetenţei şi cu marginalizarea valorilor până unde au ajuns bravii politicieni de acum.
Traversez câmpia, cu maşina, pe o ploaie puternică. Totul este trist şi cenuşiu. Ca în "Pădurea spânzuraţilor" de Rebreanu. Îmi vine şi mie să exclam : "Urâtă ţară..." Peste tot, pârloage şi buruieni. Când nu plouă, câmpul e plin de braconieri. Acum e pustiu. Nu toţi oamenii îşi cultivă pământurile, fiindcă nu-şi scot nici investiţiile. Mă întâlnesc cu o căruţă la care trage din greu un căluţ slab, prost hrănit, neîngrijit şi scăldat în apele reci ale toamnei. Ce inimă va fi având căruţaşul ăsta, să-şi scoată animalul pe o asemenea vreme ? Mă uit cu atenţie. Calul trudeşte înfrigurat, dar ţăranul de pe capră e îmbrăcat într-o pelerină modernă, de plastic, care-l fereşte de umezeală. Omul a învăţat lecţia de la parlamentari şi miniştri : exploateză fiinţele din jurul tău până la exterminare, dar ai grijă de tine. Trăieşte şi lasă-i pe alţii să moară !

Roman Polanski şi fariseismul unei societăţi

Americanii sunt un popor măreţ. Sunt oameni minunaţi pentru care proverbul cu capra vecinului nu este valabil. Ei îi iubesc şi pe vecini, şi caprele lor. Asta e impresia mea. Despre sistemul lor politic aş avea însă multe de comentat. N-o fac. Mă mulţumesc să constat că George W. Bush, fostul preşedinte care a prins două mandate, n-ar fi fost bun, în cazul în care ar fi fost sărac, nici pentru postul de paznic de noapte la o groapă de gunoi. Bush este unul dintre cei mai mari tâmpiţi din întreaga istorie a lumii. Dar banii te fac totdeauna mai frumos şi mai deştept. Aşa e la americani, aşa e la noi, aşa e peste tot în lumea capitalistă. Să nu se înţeleagă de aici că sunt un simpatizant al sistemului comunist...
Cristian Tudor Popescu semnala, cu ani în urmă, în articolul "Americii i s-a urât cu binele", că este foarte riscant să fii alb, să ai un nume, să dispui de ceva bani şi să locuieşti în America. Completându-l, aş zice că este şi mai periculos să fii alb, celebru, să ai nişte conturi în bănci, să fii european şi să fi săvârşit o infracţiune în State. Eşti pierdut. Eşti în pericol să fii dat în judecată pentru te miri ce. Să-ţi pierzi banii, libertatea, poate şi viaţa...
Am văzut că mulţi americani au comis atrocităţi în numeroase războaie, dar guvernul lor a obţinut imunitate pentru ei. Am văzut că numeroşi cetăţeni americani se abat bine de la legile unor ţări în care trăiesc şi nu păţesc nimic. Unul l-a făcut praf pe Teo Peter şi o duce bine în continuare. Cu ani buni înainte am fost martorul distrugerii Iugoslaviei, din motive cel puţin discutabile. Toate bombele pe cale de a expira au fost aruncate în capul sârbilor. Era nevoie să se facă loc altei generaţii de arme...
Acum a picat în plasă Polanski. A greşit şi nu-l aprob, cu toate că mi-e milă de el. Elveţienii l-au arestat, iar polonezii nu i-au luat apărarea. Ba dimpotrivă. Fosta minoră cu care Polanski a întreţinut relaţii sexuale şi-a retras plângerea, dar asta nu e suficient pentru fariseii sistemului de justiţie american. Să nu uităm că Polanski este evreu, că mama sa a murit în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, iar tatăl său abia a supravieţuit infernului nazist. Acum, la o vârstă venerabilă, omul care a regizat "Pianistul" este în pericol de a fi închis pentru... 50 de ani.
În legătură cu ultimele evenimente, voi spune doar lucruri :
1. Acum mi-ar fi ruşine să fiu elveţian.
2. Mi-ar fi şi mai ruşine să fiu polonez.
3. Europa, Franţa şi Parisul rămân centrul civilizaţiei noastre, visul luminos de libertate al tuturor fiinţelor umane de pe planeta Terra.

P.S. Din câte ştiu, actorul Rob Lowe a întreţinut şi el raporturi sexuale cu o minoră. Să zic că nu a făcut 50 de ani de puşcărie ? Sau contează faptul că e american ?
După ultimele informaţii şi după ce am aflat că Michael Jackson a fost acuzat pe nedrept, doar pentru a i se lua banii, nu mai cred nimic, nu mai sunt sigur de nimic...

Sentimentul timpului şi memoria răului

La câţiva ani după ce m-am născut, părinţii mei s-au mutat din casa bunicilor, mare şi luminoasă, într-un fel de bojdeucă. Am locuit acolo vreo câţiva ani. În memoria mea, perioada aceea s-a păstrat ca fiind cea mai lungă şi mai fericită etapă din viaţa mea. Până să merg la şcoală, nu aveam sentimentul timpului, care se dilatase atât de mult, încât realmente stătea pe loc. Vara ţinea aproape zece ani, iar iarna şi mai mult...
Păstram în memorie şi în suflet numai întâmplările fericite. Ce ţinea de violenţă şi răutate era repede uitat. Femeile pe care le cunoşteam se certau foarte rar, iar bărbaţii deloc. Apoi, când am mers la şcoală, vecinii şi cunoscuţii, care aveau şi ei copii, se bucurau din tot sufletul pentru succesele mele la învăţătură.
Mai târziu, am simţit că timpul se scurge din ce în ce mai repede, ca o apă curgătoare care se apropie de o cascadă, iar concetăţenii mei au schimbat memoria binelui cu una a răului. Fiecare ţine minte numai lucrurile urâte care i s-au întâmplat - şi acestea sunt foarte numeroase ! - şi pe cei care i-au provocat neplăceri. Apar conflicte determinate de lucruri mărunte care, în ochii unora, reprezintă afronturi de netolerat. Cam cum se întâmplă în nuvela lui Gogol, "Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nichiforovici". Aproape toţi uită că li s-a făcut uneori şi bine. Dar recunoştinţa a dispărut, ca şi bucuria pentru reuşitele celorlalţi... Aş avea multe să-i recomand unui tânăr care ar fi atât de nebun, încât ar dori să îmbrăţişeze meseria mea...
Am rămas pentru totdeauna cu o anumită "defazare" în percepţia timpului. Prin clasa a VII-a, profesoara de limba franceză, o tânără foarte instruită şi inteligentă, a făcut un sondaj printre elevi, pentru a afla cât timp pierde fiecare cu... mesele. A rămas consternată când i-am spus că eu "consum" o oră şi jumătate pentru micul dejun, trei ore pentru prânz şi două ore pentru cină ! Abia într-un târziu şi-a dat seama că nu ştiam ce vorbesc !

John Steinbeck

Nu mă va convinge nimeni că relaţiile culturale în care este prins un scriitor nu influenţează receptarea acestuia. Biografia influenţează uneori nepermis de mult destinul literar al multora. Nu este cazul lui Steinbeck, răsplătit în 1962 cu un Nobel binemeritat. Totuşi, el nu este atât de mediatizat precum Hemingway sau Faulkner.
Mă voi referi, în cele ce urmează, numai la prozatori, fiind preocupat doar de relaţia realitate- ficţiune. Scriitorii clasici voiau să dea iluzia vieţii, acunzându-şi procedeele şi inovaţiile artistice, aşa cum ţesătorii lasă pe partea învizibilă legăturile şi nodurile unui covor : Tolstoi, Balzac, Hardy, Rebreanu, Reymont, Radu Aldulescu. Modernii îşi exhibă tehnica, aşa cum un constructor ar da în folosinţă o locuinţă, incluzând şi schelele în produsul final : Joyce, Proust, Lowry, Holban, Mircea Horia Simionescu, Mircea Nedelciu, Faulkner. Dostoievski şi Kafka sunt mai greu de situat, din acest punct de vedere. Căci există şi scriitori care, înnoind limbajul şi mijloacele artistice, nu le scot, totuşi, la vedere : Buzzati, Flaubert, Cehov, Canetti, Musil, Agopian şi alţii. Probabil însă că foarte mulţi imaginează o poveste şi o "spun", pur şi simplu, fără să-şi mai pună problema originalităţii. Dacă "prinde", e bine, dacă nu... În sfârşit, Rabelais, Gabriel Garcia Marquez şi Bănulescu ilustrează arta pură, care deformează realitatea până la ultimele consecinţe.
În felul în care sunt comentaţi autorii de proză există o diferenţiere între romancierii de meserie - Balzac, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Holban, Preda, Breban, Aldulescu - şi "povestitori" : Kazantzakis, Sinkiewicz, Galaction, Sadoveanu, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu. Primii sunt întâmpinaţi de critici cu mai multă simpatie. Ei au aşa-numitul stil al amânării, al întârzierii, al acumulării de amănunte semnificative, iar acţiunea relatată are la bază solide resorturi psihologice. "Povestitorii" sunt coloraţi, pitoreşti, parabolici, neinteresaţi de psihic, ci de adevărurile filosofice ale unei existenţe privite din perspectivă cosmică.
În sfârşit, în literatura română - şi numai aici - exista prejudecata că numai un condeier cu mâna "grea" şi cu un stil greoi, bolovănos, este un prozator de prim rang. Nu dau exemple, pentru a nu supăra pe cineva. Dimpotrivă cei cu mâna "uşoară" erau socotiţi prea facili, incapabili de sondaje mai profunde în straturile conştiinţei personajelor. A urmat reacţia opusă : scriitorii au fost apreciaţi, în primul rând, pentru "scriitură", iar romanul românesc a ajuns într-un stadiu de anemiere de natură să ne pună pe gânduri. Radu Aldulescu este cel care a revitalizat acest gen, redându-i sângele şi forţa necesară pentru a-şi continua evoluţia...
Din perspectiva relaţiei narator-personaj, Nicolae Manolescu a fixat cea mai convingătoare tipologie a romanului românesc : doric, ionic şi corintic.
John Steinbeck face parte din categoria celor la care esteticul nu ecranează autenticitatea vieţii. Cu o mână aparent uşoară, el a scris cărţi memorabile. Fără să facă paradă de originalitatea sa, a creat două capodopere care sunt peste tot ce au publicat colegii săi de generaţie : "Fructele mâniei" şi "La răsărit de Eden". Dar toate cărţile lui sunt foarte bune şi pot fi citite cu plăcere şi de cei care nu vin din mediul universitar.
Opera lui îmi dă convingerea că toate clasificările sunt inutile : contează, până la urmă, cât adevăr uman conţine opera unui artist şi câtă frumuseţe iradiază din ea...

Despre prieteni

Ca să ai prieteni, nu trebuie să pui condiţii. Totul vine de la sine. E un fel de selecţie reciprocă. Mai îţi trebuie şi puţin noroc. Eu am avut din plin, căci m-am bucurat de tovărăşia unor oameni ieşiţi din comun...
Nu cred că e necesar ca doi inşi să aibă acelaşi tip de educaţie, aceiaşi profesori şi să fi citit aceleaşi cărţi, pentru a deveni foarte apropiaţi. Unii consideră că e suficient să se simtă bine în compania cuiva, ca să-l considere prieten.
În ceea ce mă priveşte, consider că doi inşi pot fi "fraţi" adevăraţi dacă au un cod cultural comun. Prietenul ideal ar avea, pentru mine, următorul profil :
1. Îi înţelege măcar pe Dostoievki, Cehov, Hemingway, Faulkner, Buzzati, Kafka, Céline, Henry Miller şi Charles Bukowski. În realitate, am legat amiciţii durabile cu oameni care nici nu au auzit de Dostoievski...
2. Are însuşirea de a admira tot ce este frumos în jurul său şi în sufletele celor cu care intră în contact. Sunt oameni care îşi apreciază semenii din variate motive. Îi laudă în gura mare pentru te miri ce şi face adevărate mituri din ei. Cam aşa sunt americanii. La noi găseşti mai rar indivizi care să aibă un cuvânt bun pentru concetăţenii lor. Românii caută nod în papură şi celor mai buni specialişti din variate domenii. Probabil că de aceea au şi noroc de conducători "eminenţi"...
3. Este tolerant.
4.Are simţul umorului. Să te ferească Dumnezeu de oamenii care nu ştiu de glumă.
Dacă cineva posedă aceste însuşiri, cred că îi sunt străine minciuna, răzbunarea şi invidia...
Nu este un secret că de acest model încerc şi eu să mă apropii. În mod cert, am însuşirea de a admira şi sunt foarte tolerant. Îmi plac oameni de cele mai variate soiuri. Cât despre scriitori... Mă omor după Radu Aldulescu şi Ştefan Agopian care sunt diametral opuşi şi care scriu cu totul altfel decât mine... Îmi plac şi Emil Brumaru, şi Mihai Ursachi... Şi Marin Preda, şi Nicolae Breban... Şi Fănuş Neagu, şi Ştefan Bănulescu... Şi Gelu Vlaşin, şi Marius Ianuş... Şi Claudiu Komartin, şi George Geacăr... Şi Bogdan Suceavă, şi Dan Lungu... Şi Daniel Pişcu, şi Mircea Cărtărescu... Şi Traian T. Coşovei, şi Stoian G. Bogdan... Şi Florin Lăzărescu, şi Răzvan Rădulescu... Şi Dan Stanca, şi Sorin Stoica... Şi Petru Cimpoeşu, şi Ioan T. Morar... Şi Tudor Cristea, şi Dumitru Ungureanu... Şi Simona Popescu, şi Florin Iaru... Şi Leonid Dimov, şi Nichita Stănescu...Şi Petre Stoica, şi Gellu Naum...Şi Irina Alexandra Cavescu, şi Igor Ursenko..Şi Dan Perşa, şi Florina Ilis... Şi Kocsis Francisko, şi Alexandru Muşina... Şi Ion Mureşan, şi Ioan Es. Pop... Desigur, nu în egală măsură.
Totuşi, cel mai mult îmi plac Dostoievski, Gogol, Cehov, Buzzati, Bulgakov, Hemingway, Duurrenmatt, Marquez, Borges, Lawson, Céline, Flaubert, Bulgakov, Dashiell Hammett şi Raymond Chandler...
De scris, scriu însă în stilul meu inconfundabil. Nu seamănă cu al vreunuia dintre cei admiraţi...
Pe lângă români şi romi, am avut mulţi prieteni maghiari şi sirieni. Printre ei, Kocsis Francisko - pe care nu l-am văzut niciodată! - şi Tompa Gabor. M-am confesat zile întrgi unui cubanez şi unui peruvian. ( Era un incaş autentic, din Anzi! ) Ei mi-au povestit multe. Ne căutam, ne împrumutam cu câţiva lei sau cu o ţigară... Numai întâmplarea a făcut să nu fiu foarte apropiat de ruşi şi sârbi. Cred că aş putea fi prieten cu oameni de orice naţionalitate sau rasă, fără niciun fel de prejudecăţi... Sincer, îmi pare rău că nu am avut şansa de a mă apropia de un rus ...

P.S. Conflictele din viaţa de zi cu zi survin în absenţa unui cod comun de comunicare. Dacă printr-o carte, unul înţelege o operă de artă, iar altul un sul de hârtie igienică, nu mai e nimic de făcut... Pentru un şef, cuvintele "manager" şi "subordonat" au altă rezonanţă decât pentru un subaltern...

Oamenii mari şi oamenii mici

Un artist pe care îl apreciez ia apărarea unor valori româneşti, târâte în noroi de gazetarii amatori de scandaluri şi lipsiţi de orice urmă de cultură. Tudor Chirilă se referă la Marian Drăgulescu, gimnastul care a revenit miraculos şi a obţinut două titluri mondiale, după ce trecuse, cu un an în urmă, prin mari dificultăţi. Drept răsplată, "comentatorii" săi găsesc de cuvinţă să-l scalde în zoaie... Reiau, din textul lui Chirilă, o idee care mi-a inspirat câteva gânduri.
Oamenii mari fac lucruri mari şi, uneori, lucruri mici.
Oamenii mici fac numai lucruri mici.
Oamenii mari ajung deseori legende.
Oamenii mici nu ajung nimic.
Cum trăieşte un om mare printre oamenii mari ?
Cum trăieşte un om mic printre oamenii mari ?
Cel mai mult mă interesează cum trăieşte un om mare printre oamenii mici. Ce face el pentru a supravieţui ?
În fine, nu mă interesează deloc cum îşi duce zilele un om mic printre oamenii mici...
Exemple de oameni mari : Nichita Stănescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Andrei Pleşu.
Exemple de oameni mici : ziariştii cu comportament de ţaţe, care caută prin coşurile de gunoaie ale oamenilor mari.
E interesant că mulţi oameni din România au plecat în Occident, unde au devenit foarte mari : Eliade, Cioran, Ionesco, George Astaloş, Matei Vişniec. Mircea Vulcănescu, C. Noica şi Petre Ţuţea au rămas în ţară. Primul a murit în închisoare, iar ceilalţi doi au făcut puşcărie cât Nelson Mandela... Ţuţea, de altminteri, n-a mai reuşit să scrie nimic semnificativ. Suntem un popor care nu ştie să-şi tolereze valorile ? Că de admiraţie nici nu poate fi vorba...
Ce se întâmplă când în fruntea unei ţări ajung numai oameni mici ? Spune asta ceva despre naţiunea respectivă ? Îşi merită oamenii aceia soarta ?
E vreo lege a existenţei care spune că oamenii mari trebuie să fie la cheremul oamenilor mici ?
Dar dacă nu există "oameni mari" şi "oameni mici" ?

P.S. Oamenii mari îi iubesc pe toţi ceilalţi oameni. Oamenii mici.... De fapt, nu vreau să ştiu cum îşi privesc oamenii mici semenii...
Oamenii printre care vieţuiesc acum nu doresc să fie nici mari, nici mici : vor, pur şi simplu, să fie oameni adevăraţi.

Toamna pe o frunză de vişin

împachetez aer rece
în hârtie albastră de tapetat
corturi pentru nomazi

îmi curăţ dinţii de resturile
verii
cu o brumă
subţire

mi-e limba
o frunză
de
vişin

Lacul din câmp

În copilărie, ca să merg la naşul meu din localitatea învecinată, trebuia să străbat câţiva kilometri de câmpie. Drumul acela m-a fascinat totdeauna. Auzeam aievea respiraţia câmpului şi simţeam urcând în mine copleşitoare elanuri vitale. Prezenţe benefice şi misterioase, voci, enigmatice, lumini stranii, cântece de păsări, vieţuitoare sălbatice apărând pe neaşteptate, sunete înăbuşite, neclare... Am visat decenii întregi calea aceea şi cred că în visele mele, ea s-a suprapus peste o alta, dintr-o viaţă anterioară. În vis, drumul cobora într-o râpă adâncă, apoi urca ameţitor către cer, ierburi năvalnice o mărgineau, iar eu păşeam pe pământul uscat şi vibram de fericire. Uneori zburam de-a binelea. Levitam pe deasupra şoselei până ajungeam la casa fabuloasă a naşului...
În realitate, la mijlocul câmpului, în dreapta, se întindea un lac lung, a cărei apă lucea înspăimântător în întunericul care se făcea parcă mai dens în preajma lui. Treceam totdeauna cu inima cât un purice pe lângă oglinda sinistră a bălţii, îmi simţeam pulsul în gât şi în tâmple şi uneori o luam la fugă pentru a scăpa mai repede de zona blestemată. Oamenii povesteau înfricoşaţi că acolo îşi face apariţia diavolul, care ia forma unui răţoi sau al unui ţap... Mulţi îl văzuseră cu ochii lor... Când ajungeam în zona malefică, simţeam mirosul de ierburi ude şi vedeam cu coada ochiului mişcări suspecte de animale mici sau auzeam măcănit de raţe...
Anii au trecut, ţapii şi păsările nu şi-au mai făcut apariţia şi a dispărut, în cele din urmă, şi lacul... Astăzi mi-aş explica foarte simplu apariţia sălbăticiunilor în locul acela : gâşte, raţe sălbatice şi căprioare veneau să se adape noaptea din ochiul acela de apă noroioasă...
Ce capodoperă ar fi scos Vasile Voiculescu din aceasta "realitate" ? Dar Ştefan Bănulescu ? Fiindcă ei nu mai sunt, voi scrie eu o povestire...

La vânătoare de ciocârlii

Doi nătărăi din Italia au venit la vânătoare în România. Unul l-a ucis din greşeală pe celălalt. Ucigaşul era socrul mortului. Vor fi avut ei ceva socoteli de reglat... Regret să spun că pe mine nu mă interesează drama lor. Fiindcă nu-mi vine să cred la ce fel de vânătoare au venit indivizii. La o vânătoare de ciocârlii ! Cum să ucizi ciocârliile ? Păsările cântătoare sunt minuni ale lumii în care trăim şi se cuvine să le protejăm. Dar noi ne-am pierdut de multă vreme sufletul... Pentru câţiva euro, am fi în stare să le permitem perverşilor să ne vâneze fraţii, părinţii, bunicii, prietenii... Mai scoatem un ban. Nu, nu mă întristează deloc întâmplarea cu cei doi străini... Dar mulţi "patrioţi" din ţara asta ar merita să-şi tragă câte un glonţ în cap... Fie şi din greşeală.

Pe străzi necunoscute

dimineaţa
din patul meu
se ridică un bărbat
fericit
nu ştiu cine e
cine sunt
mereu îmi pun un alt nume
şi îi salut voios pe necunoscuţii
cu care mă întâlnesc când străbat oraşul
necunoscut şi el

te cunosc de undeva
îmi spune o femeie
imposibil
îi răspund
de multă vreme nu mai
visez poduri
de plastic curcubeic
pe care păşesc
păpuşile
mecanice

Castele

Succesorul deschise caietul în care îşi făcea însemnările zilnice şi scrise :
"Dacă aş avea bani mulţi, probabil că mi-aş dori un castel.
Castelele româneşti sunt făcute să te ascunzi de ceva sau de cineva : de frig, de prieteni sau de duşmani.
Castele britanice sunt prea friguroase şi rustice. În plus, sunt bântuite de stafii. Nu cred că merită să stai beat toată viaţa...
Castelele franţuzeşti sunt prea strălucitoare, prea luxoase, prea opulente... De altminteri tot ce este locuinţă franţuzească e prea lucioasă, prea încărcată, excesiv mobilată... Palatele sunt de-a dreptul orbitoare. Poate de aceea revoluţionarii care au dărâmat Bastilia s-au îmbolnăvit de paranoia şi au inventat ghilotina cu care s-au jucat pe gâturile nobililor bogaţi...
În pereţii castelelor din Italia a îmbătrânit timpul şi, privindu-le, te apucă somnul.
Castelele germane par nişte abatoare de suflete. Sunt învăluite în clarobscurul depresiei. De aceea Ludovic de Bavaria a construit altele, somptuoase, rod al unei imaginaţii fabuloase. Intenţia regelui era de a-şi construi un spaţiu protector, de natură estetică. Se potrivea, la gusturi, cu Wagner.
Castelele greceşti ? Poate. Ziua te poţi lungi pe ziduri, în bătaia soarelui. Dar noaptea ? Mi-ar surâde însă un palat pe malul mării...
Hotărât lucru, castelele nu mai sunt de locuit... Au rămas doar nişte simboluri ale vanităţii omeneşti. Oare trufia poate fi şi ea frumoasă şi plină de măreţie ? Anticii ştiau şi puteau să trăiescă mai comod în palatele lor. Medievalii au avut nevoie de fortificaţii şi s-au retras în spatele unor ziduri groase şi reci. Cu construcţiile moderne, semănăm mai mult cu stăpânii de sclavi...
În ceea ce mă priveşte, mi-aş petrece sărbătorile de iarnă într-o casă de bârne construită în nordul Suediei sau al Norvegiei ori în Siberia. O izbă confortabilă, dotată cu bibliotecă şi net... Restul timpului mi l-aş pierde la proprietăţile mele din Spania, din sudul Franţei şi din nordul Africii. Mi-aş lua neapărat câte o casă şi în Montana, Bhutan şi Thailanda..."

Cruzime

În copilărie am asistat, fără voia mea, la scene de o cruzime care m-a înfiorat. Am văzut cum un cioban a ucis cu bâta un căţeluş care a schelălăit până în ultimele secunde de viaţă. Micul animal a rămas în şanţ, scăldat în sânge şi cu capul zdrobit. Acelaşi cioban obişnuia să bată oile şi mieii, înainte de a-i sacrifica. Într-un rând, trecând spre şcoală, am văzut vreo trei oameni care se învârteau în jurul unui cal, cu nişte cuţite în mâini. Sângele şiroia din picioarele şi de sub burta roibului. Vreo trei zile n-am fost bun de nimic, aveam picioarele moi, abia mă târam, iar părinţii şi profesorii nu ştiau ce se întâmplă cu mine. Am aflat pe urmă că oamenii îi lăsau sânge calului care era bolnav... Am asistat la un masacru al tuturor câinilor din comunitate, organizat de un medic veterinar. Câinii erau prinşi, iar doctorul le făcea câte o injecţie cu benzină în inimă. Când erau eliberaţi, fugeau câţiva metri, apoi erau cuprinşi de spasmele morţii.
De Crăciun sufeream pentru porcul care era tăiat. Am simţit totdeauna o milă intensă pentru toate vieţuitoarele pe care oamenii le lăsau însângerate şi fără suflare. Fiica mea moştenit acest sentiment şi mi l-a potenţat şi mie, făcându-mi-l aproape de nesuportat. Iubim toate animalele şi visăm, în cazul în care am câştiga o sumă mare de bani, să facem o fundaţie pentru vieţuitoarele abandonate. Am văzut că pisicile aruncate, pe care le salvez, oftează tot timpul... Trăim într-o civilizaţie inferioară, din moment ce ne hrănim cu carnea unor fiinţe care au o inimă care le bate în piept, ne privesc cu nişte ochi aproape inteligenţi, simt foamea, setea, frigul şi teama şi se leagă afectiv de noi... Chiar planeta nu pare evoluată, căci multe animale se hrănesc cu trupurile altora, uneori superioare lor...
Dacă aş putea, aş interzice vânătoarea. Să tragi în ţinte vii e un sport barbar. Aş strânge toate puştile şi le-aş distruge. Acum începe frigul şi nimeni nu ajută sălbăticiunile să treacă iarna. Dimpotrivă, oamenii se duc cu armele lor lucioase şi zgomotoase şi le iau fărâma de viaţă care palpită în ele. Iepuraşi, căprioare, mistreţi, potârnichi... Anul trecut făceam lungi plimbări cu un prieten, în gura serii, pentru a combate insomniile. Am străbătut câmpia în lung şi în lat, de la pădure şi râu, până la dealurile din sud. N-am văzut decât un iepure foarte speriat şi vreo trei-patru potârnichi. Vânătorii au ras totul...
Când era mică, mi-am găsit fata foarte tristă. Am întrebat-o de ce era supărată. În loc de răspuns, mi-a pus şi ea o întrebare :
- Tati, ce fac puii de căprioară iarna ?
Nu ştiu dacă graţioasele căprioare fac pui în preajma iernii, dar cuvintele Nicoletei m-au tulburat profund. Le spun tuturor elevilor că animalele sunt, ca şi ei, nişte copii. Dar ele nu au părinţi care să le ia apărarea...

Un scriitor genial : Andrei Platonov

Să ai talent înseamnă să poţi da lumii inventate de tine o prospeţime pe care trebuie să o fi avut Grădina Edenului, cu iarba, florile şi pomii ei încărcaţi cu poame, printre care păşeau primii doi oameni... Să plimbi pe cineva pe ţărmul unei mări şi pe potecile unor munţi pe care nu i-a mai văzut niciodată, dar care există parcă de când lumea... Să-i arăţi un continent care tocmai a ieşit de sub apele primordiale... Să ai har înseamnă să poţi transmite şi altora mirarea ta în faţa spectacolului vieţii. Fără reţete, fără principii prestabilite...
Andrei Platonov a trăit numai 52 de ani şi a murit în 1951, înaintea dezgheţului cultural survenit după moartea lui Stalin ( 1953)... În opinia mea, romanul "Cevengur" este o capodoperă. Platonov a găsit perspectiva narativă şi tonul potrivit pentru a ne revela lucruri de o noutate frapantă... Ah , ruşii ăştia geniali... Iată cum începe Platonov nuvela "Groapa de fundaţie" :

"În ziua când împlinea treizeci de ani de viaţă personală, lui Voşcev i se făcu socoteala la mica uzină mecanică unde îşi câştiga mijloacele de subzistenţă. În documentul de concediere i se înscrise că este înlăturat din producţie ca urmare a amplificării slăbiciunii sale lăuntrice şi a îngândurării manifestate în condiţiile ritmului general de muncă. Voşcev îşi luă de-acasă lucrurile şi sacul, după care ieşi în stradă, pentru ca, respirând aerul curat, să-şi înţeleagă mai bine viitorul..."

P.S. Termenul de "geniu" se foloseşte azi abuziv şi, practic, a fost compromis : "Jucătorul X a dat o pasă de... geniu." Toţi mingicarii au geniu... "Comentatorii" respectivi ar fi făcut bine dacă l-ar fi citit, în legătură cu această temă, măcar pe Tudor Vianu...

Am găsit vinovatul !

Stau şi mă minunez cât de uşor de manipulat sunt unii dintre ziariştii sportivi. Lipsiţi de orice orizont cultural, cei mai mulţi dintre ei nu fac decât să vâneze senzaţionalul şi să pună paie pe foc în scandalurile provocate uneori tot de ei...
Am spus-o şi cu alt prilej : echipa naţională de fotbal a României nu mai există de când antrenorul acesteia a fost numit marele jucător de poker Victor Piţurcă. La Belgrad s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple. Nu avem apărare, nu avem mijloc, nu avem atac... Cine este de vină pentru toate acestea ? Evident că Mutu e capul răutăţilor ! De ce Mutu ? Fiindcă a umblat prin localuri cu câteva zile înainte de meci şi, lucru extraordinar de grav, după meci... Dar ceilalţi jucători ? Ei, bine, ei nu au nicio vină. Ce, e răspunderea lor să câştige un meci ? Nu, e a lui Mutu, care în ultimii ani a înscris cele mai multe goluri pentru naţională.
În loc să facem o analiză lucidă a situaţiei de fapt, noi ne apucăm să stabilim ce bea şi cu cine se culcă Mutu. Descoperim că a bătut un chelner, iar Adrian Cristea, căcăciosul cu care ar fi băut Mutu, condamnă comportamentul "briliantului". De necrezut ! Să fim bine înţeleşi, nu agreez fumurile şi fiţele lui Mutu, dar ceea ce se scrie acum despre el este o mare porcărie la care proştii marşează cu entuziasm. Mai inteligent decât credeam, Mitică Dragomir îi ia apărarea jucătorului...
Aflu încă o dată ceea ce ştiam de multă vreme : nu numai poporul suveran poate fi manipulat cu uşurinţă, ci şi unii dintre aşa-zişii oameni de presă, care caută prin coşul de gunoi al oamenilor publici. E suficient să le spui :
- Băi, vezi că X se duce la motel cu o femeie... Y s-a îmbătat, iar Z se scarpină în fund...
Să-i vezi pe urmă cum scurmă în rahat de mai mare dragul... Nu mai contează nimic : băutura, sexul, scandalurile sunt esenţiale... Sunt ţaţele absolute...Îmi dă însă de gândit fantastica foame de mizerie umană a publicului larg...

P.S. Revăd "Despărţirea de Las Vegas", Cu Nicolas Cage, şi sunt impresionat... Nu mă omor după Cage, dar face un rol memorabil. Filmul are o temă demnă de Dostoievski : infernul alcoolismului şi al prostituţiei. E o peliculă emoţionantă şi convingătoare, surprinzând o tragedie umană majoră...

Triburi, clanuri şi enclave : mă apuc de haiducie !

Istoricul Constantin Daicoviciu spunea pe vremuri, într-un interviu luat de Adrian Păunescu, că geto-dacii nu aveau o limbă unitară. Erau risipiţi în triburi care se luptau între ele şi care vorbeau graiuri diferite. Nici nu au lăsat nimic scris, deşi sunt oameni serioşi care susţin enormitatea că limba dacă este mai veche decât... sumeriana. L-au asasinat repede pe Burebista, care i-a unit pentru scurtă vreme...
Demni urmaşi ai anticilor,reprezentanţii diferitelor partide de azi se comportă ca şi cum ar face parte din clanuri diferite. Să fie aici reminiscenţe ale gândirii tribale sau obsesia Partidului Unic, care le-a ştampilat definitiv creierele ? Cert e că s-ar extermina unii pe alţii. Să rămână toţi de o singură culoare politică. Avem surpriza de a regăsi în aceeaşi gaşcă oameni stimabili, alături de turpitudini. În acelaşi timp, persoane care ar avea unele afinităţi respectă regula luptei de partid şi se duşmănesc cu furie. Pe ce se mai bat ?
În 1989 România a fost ruptă, ca un adevărat imperiu, în bucăţele şi împărţită în enclave. S-au format mii de state în stat. Fiecare gorilian cu bâta mai groasă, cu pistolul mai lung şi cu spatele asigurat şi-a tras o felie pe care a devenit stăpân. FRF, LPF, agenţii, regii, ministere... Au fost privatizate chiar şi instituţiile care au rămas, formal, ale statului. Cum se explică altfel pensiile de stat de sute de milioane de lei ?
În codiţiile în care legile nu funcţionează şi nu sunt aplicate, iar o oarecare omogenizare culturală a naţiunii apare ca o utopie, se poate pune în aplicare principiul descentralizării ? Sau "descentralizăm" structurile dintr-un sistem, pentru a le centraliza în altul ?
Când oamenii obişnuiţi nu mai au dreptul decât de a plăti taxe care se scurg în buzunarele "statului de drept", ce ne-a mai rămas decât să ne apucăm de haiducie ? Va trebui să-mi procur arme şi să încerc a înfrunta vremurile care vin. Nu mai poţi să-ţi faci dreptate decât individual... Cine vrea să facă parte din aceeaşi ceată cu mine ? Sau să o numim bandă ?

Ultima poezie a lui Mircea Dinescu

Ultima creaţie în versuri a lui Dinescu se încheie aşa :
"Eu credeam c-o ai mai mică,
Tu credeai c-o am mai mare..."
Splendidă, superbă, definitivă dezamăgire !

P.S. Folclorul spune că Zaharia Stancu ar fi adresat Veronicăi Porumbacu, prin anii 60 ai secolului trecut, nişte "versuri" asemănătoare :
"Veronică, Veronică,
Eu credeam c-o ai mai mică,
Dar am auzit recent
C-o ai cât un continent..."
Să fie vorba de o falsă memorie, cum se spune, în cazul autorului "Invocaţiei nimănui" ?
Şi altceva : de unde nevoia de trivial la unii scriitori ?

Richard Burton

Am revăzut, acum două nopţi, "Noaptea iguanei", cu Richard Burton. Am fost totdeauna fascinat de jocul acestui actor şi am regretat dispariţia lui prematură... În tinereţe, aparenta sa fragilitate fizică era estompată de vocea puternică, amplă. În perioada lui de maximă creativitate, a fost fără egal... "Noaptea iguanei" e din epoca aceea. Ulterior, îmi venea rău când îl vedeam în ultimul său rol, într-un serial despre compozitorul Richard Wagner : descompus, epuizat, muribund. Sfârşitul a venit repede. În urechi îmi răsună şi acum ştirea care se dădea la radio în august 1984 : "A încetat din viaţă, la Geneva, celebrul actor britanic Richard Burton..." A murit în somn, din cauza unei hemoragii cerebrale.
Culmea e că partenerul şi prietenul său Peter O'Toole, el însuşi mare actor, trăieşte şi azi, cu toate că arată ca o fantomă...

Ce nu-mi place la Petru Popescu

Am spus şi cu alte prilejuri : Petru Popescu este un mare scriitor şi, împreună cu Alexandru Ivasiuc, ar fi putut să ne aducă atât de râvnita recunoaştere a literaturii române pe plan internaţional. Din păcate, Petru Popescu a plecat din ţară, iar Ivasiuc a murit la cutremurul din 1977. A mai scris în străinătate romane, texte jurnalistic-documentare şi scenarii de film. Mi-a plăcut totdeauna cum scrie, dar îmi displace profund la el tendinţa de a ieşi mereu ca păduchele în frunte, setea nestinsă de afirmare, ideea că succesul e totul. Pe scurt, dorinţa aproape patologică de a fi mereu primul, de a dovedi ceva, de a fi tot timpul în centrul atenţiei. De altminteri, gustul pentru spectacolele de prost-gust, discursurile, şedinţele, serbările şi reprezentaţiile de circ sunt foarte pe gustul prostimii. Oamenii le-au învăţat în timpul lui Ceauşescu şi, pentru unii, reprezintă singurul mod de afirmare...
Cu Petru Popescu e altceva. E vorba de un fel de complex de superioritate de care suferă şi alţi oameni de cultură... Prin 1977 l-am cunoscut, în treacăt, pe un student la Fizică... Se băga în toate discuţiile, căuta să-şi argumenteze chiar cele mai aberante opinii , ţinea morţiş să aibă ultimul cuvânt şi căuta să-i convingă pe tovarăşii săi de discuţii că dreptatea este numai de partea sa. Modul acesta de a te băga pe gâtul altora, odată cu opiniile tale, îmi face greaţă. Tânărul de atunci a ajuns directorul ICR şi şi-a schimbat stilul : e civilizat, atent, politicos, îşi ascultă partenerii de dialog şi îşi exprimă cu modestie părerile... Alţii însă au ajuns la delir. Un poet de patrimoniu care îşi urla pe vremuri poeziile prin toate parcurile îşi trăsese, prin anii 90, o emisiune de câteva ore, la un cunoscut post de televiziune, unde invitaţii erau obligaţi să-i adreseze lui, care era gazda, întrebări despre viaţa şi opera sa. Cu alte cuvinte, musafirii erau chemaţi în emisiunea lui doar pentru a-i lua geniului un nou interviu... La un moment dat, cameramanul nu l-a prins în cadru, timp de câteva secunde, în timp ce vorbea. A început să urle : "PUNEŢI CAMERELE PE MINE! EU VORBESC ACUM !" Mi-am spus că un asemenea paranoic ar merita Premiul Nobel pentru Nesimţire... Sau ar trebui introdus în Guiness Book... Cei mai valoroşi artişti şi oameni de ştiinţă au fost cei care excelau prin discreţie şi care se concentrau pe propria operă. Dintre politicieni, se pare că Ioan I. C. Brătianu, care a edificat România modernă, nu a ţinut niciun discurs în Parlament... De aceea îi prefer pe Marin Preda, Anton Holban, Ştefan Bănulescu, Liviu Rebreanu şi Radu Aldulescu şi nu i-am simpatizat pe oratorii de meserie, cărora nu le dau numele.
Acum Petru Popescu publică o carte, "Supleantul", în care povesteşte idila lui cu Zoe Ceauşescu... De dragul tirajelor ? Nu e păcat să folosim tragedia unei femei pentru a mai urca o dată pe scenă ? Pe mine m-ar interesa poveştile lui de dragoste care nu se leagă de personaje cunoscute. Dar pe acelea le trece sub tăcere... Nu aduc bani şi nici faimă...

P.S. Rămâi trăsnit de "activităţile" cu care se îndeletnicesc politicienii. Orice, numai să aducă voturi. Arginţii vin după aceea. Aş vrea să văd că i se ridică o statuie lui Marin Preda. Sau lui Ivasiuc. Ori lui Gellu Naum. Marianei Marin, lui Virgil Mazilescu...Dar noi nu mai suntem români. Nu mai suntem nimic... O adunătură de şmecheri profitori care se bat pe munţi de bani şi o turmă de proşti, muritori de foame, care aleargă după o coajă de păine... Ne-am pierdut memoria şi identitatea sub nisipurile mişcătoare ale lăcomiei, neomeniei şi foamei... E ruşinos şi revoltător să nu ştim cine sunt cei care ne-au arătat ce reprezentăm în corul naţiunilor şi ne-au învăţat să fim oameni... În acelaşi timp, suntem informaţi, la zi, ce mănâncă Gigi Becali şi ce număr poartă la şosete...
Iliescu era mare, căci îl citise pe Marquez. Din acest punct de vedere, ceilalţi preşedinţi îi sunt inferiori : Băsescu a auzit numai de Cărtărescu, iar Constantinescu - profesor universitar şi fost secretar de partid ! - îl idolatriza pe... Mai bine să nu mai vorbim... Uite că îmi pierd simţul umorului... Dacă l-oi fi avut vreodată...

Astăzi e ziua mea

M-am născut într-o noapte ploioasă, de toamnă... Era 10 octombrie, ora 11 p.m. Cum localitatea în care locuiau părinţii mei nu avea maternitate, am văzut lumina...era să zic "zilei", dar în realitate a fost... scânteia unei lămpi chioare, cu petrol... în comuna învecinată, Sârbeni... Tatăl meu a mers la notar, să facă actul de naştere, pe 12 octombrie. Această dată a rămas, oficial, ca fiind ziua în care am am dat ochii cu lumea...
Nu prea am avut timp să-mi sărbătoresc ziua de naştere. Împlinirea vârstei de 20 de ani m-a prins într-o unitate militară în timp ce făceam de planton. Îmi era frig, simţeam foamea şi mă încerca oboseala unei nopţi nedormite...
La 22 de ani spălam pe jos, într-o cameră din Căminul Studenţesc Grozăveşti... Eram singur, fiindcă bunii mei prieteni plecaseră acasă..
La 28 de ani, în timpul unei lecţii, mi-a fost ruşine să le spun fetelor din clasa a X-a cât de bătrân sunt...
La 32 de ani mi se născuse fata, singurul copil pe care îl am...
Mai departe mi-e teamă să merg...

Cei mai mari băutori din literatura americană

În nr. 5 al revistei "Spaţii culturale", publicaţie care apare la Râmnicu Sărat şi care este condusă de cunoscuta poetă Valeria Manta Tăicuţu, Gheorghe Mocanu citează site-ul literar-cinematografic Alternative Reel, care a făcut o ierarhizare a celor mai mari băutori din literatura americană.
Să fim bine înţeleşi. Nu am ironizat niciodată această înclinaţie pe care o au unii oameni, fie ei artişti, scriitori oameni de ştiinţă sau doar gospodari cu greutate... Cei care susţin contrariul nu înţeleg că scenele respective surprind bucuria vieţii, cu dramele şi comicul ei... În altă ordine de idei, lăsând la o parte faptul că nu cred să existe bărbat care să nu se fi "încurcat" măcar o dată în viaţă - minte cine spune că nu -, am teoria mea în ceea ce-i priveşte pe creatori. Având un subconştient foarte puternic, aceştia posedă, simultan cu vocaţia de a plăsmui lumi noi şi într-un grad mai mare decât ceilalţi oameni, un extraordinar instinct al autodistrugerii. Un scriitor nu poate fi beţiv, chiar dacă bea foarte mult. El are o filosofie de viaţă în care băutura îşi are locul ei. De altminteri, îmi vine foarte greu să definesc noţiunea de "beţiv". Mai potrivit ar fi "alcoolic"... Să fie un ins care nu face nimic altceva decât să bea ? L-aş defini mai degrabă ca pe un om bolnav, care are nevoie de ajutor şi nu de dispreţul nătărăilor...
Nu-mi dau seama ce criterii a folosit Alternative Reel, dar clasamentul ar fi următorul :
1.Charles Bukowski (1920-1994), poet, romancier şi nuvelist american."Băutura este un lucru sentimental, afirma Bukowski. Te scoate din rutina cotidiană, din trupul şi din mintea ta şi te aruncă în perete. Am sentimentul că băutura este un fel de sinucidere, stare care îţi permite să revii la viaţă şi a doua zi să iei totul de la început.Poţi renaşte. Eu m-am renăscut de-acum de 10-15000 de ori."
2. Ernest Hemingway (1899-1961). "Un om inteligent trebuie să se îmbete din când în când, ca să se simtă bine în propria societate."
3. William Faulkner (1897-1962)."Nu există un whisky prost. Există anumite mărci care, pur şi simplu, sunt mai bune decât celelalte. Dar omul nu trebuie să bea până la 50 de ani, după această vârstă ar fi prost dacă nu ar face-o."
4. Edgar Allan Poe (1809-1849). "Beau ca să scap de amintirile mele chinuitoare, de singurătatea mea insuportabilă şi fiindcă mi-e teamă de soarta care mă pândeşte în prag."
5. F. Scott Fitzgerald (1896-1940). "Mai întâi simţi nevoia să bei, duă aceea băutura mai cere băutură, până când băutura are nevoie de tine."
6. Jack London (1876-1916). "Cât eram treaz, mă gândeam doar la băutură. Nici nu puteam să-mi termin porţia zilnică de scris de 1000 de cuvinte. În prima fază, începeam să beau când ajungeam la 500. După aceea am început să beau înainte de a mă apuca de scris."
7. Jack Kerouack (1922-1969), cel mai faimos scriitor al generaţiei Beat. "Îmbătrânind, am devenit din ce în ce mai beţiv. De ce ? Îmi place starea de extaz a minţii."
8. Harry Crews, născut în 1935, în statul Georgia. "Alcoolul mă stimulează. Am avut multe momente frumoase împreună, râdeam, vorbeam, dansam împreună la petreceri. Dar, într-o zi, m-am trezit şi orchestra a plecat. M-am regăsit printre cioburile paharelor, cu cămaşa plină de vomă şi atunci am spus : Omule, jocul s-a terminat."
9. Frederick Exley (1929-1992), ziarist şi autor a trei romane. A murit în comă alcoolică.
10. Raymond Chandler (1888-1959), excepţional autor de romane poliţiste. "Alcoolul este ca dragostea. Primul sărut este magic, al doilea- intim, al treilea- obişnuinţă. După aceea poţi dezbrăca fata. "
Sigur, e de discutat de ce, în această evaluare, nu apare Kurt Vonnegut jr. Citind ierarhia, nu am putut să nu mă întreb ce locuri ar ocupa, într-un clasament mondial, francezii Baudelaire, Verlaine sau românii Bacovia, Păstorel Teodoreanu, Nichita Stănescu, Artur Enăşescu, Nicolae Velea, Virgil Mazilescu şi Fănuş Neagu. Ar fi extrem de interesant un studiu despre boema românească... Pentru Păstorel şi Fănuş aş garanta că s-ar situa pe primele poziţii...

P. S. Încă o dată, nu mi-e clar ce criteriu au folosit cei care au făcut topul. Nu aveau cum să măsoare cantitatea de băutură sorbită de scriitori, nici să se ia după „laudele” lor. Pe urmă, dacă ne uităm cu atenţie pe listă, este evident că şapte dintre autori, dacă nu mai mulţi, sunt genii literare. Curios e că băutorii nu se văd decât unii pe alţii : niciodată fiecare pe sine. Un cetăţean îmi spunea, cu ani în urmă, în timp ce era – probabil, întâmplător - beat mort, că el nu este... beţiv. L-am crezut, mai ales că nu l-am văzut decât foarte rar puţin afumat. Făcea teoria singurului pahar pe care îl poate bea un om la masă. Am auzit deseori această idee, dar nu ştiu câţi o aplică în realitate. Nu mă interesează nici această problemă, nici cei care gustă câte ceva... În atenţia mea sunt doar scriitorii de talent şi sunt curios ce impact are Bachus asupra creaţiei lor...
În ceea ce mă priveşte, consider că alcoolul consumat constant este o piedică în calea scrisului şi îţi consumă, în mod absurd, energia. Mărturisesc că făceam, foarte rar, dar temeinic, chefuri în tinereţe. Cam la şapte-opt luni, unul... Eram înconjurat de prieteni. Ulterior, am băut din ce în ce mai rar. Deşi nu am probleme cu sănătatea, am renunţat să mai pun gura pe orice băutură, cu excepţia apei. Dar, cum se zice, niciodată să nu spui niciodată...