Pentru ce/pentru cine scriem?

      Au trecut și sărbătorile de iarnă, ca un coșmar repetat. Alergături încoace și încolo, nenumărate probleme de rezolvat, stres. Colindatul a devenit un fel de cerșetorie agresivă. Infinite grupuri și grupulețe de copii și tineri întreprinzători merg pe la ușile oamenilor suspectați că ar avea ceva bani, bubuie cu o petardă, urlă ” La anul și la mulți ani, să trăiți!” și întind mâinile. Unii nu mai zic nimic, bat doar cu bâta în geam și așteaptă să ieși să le dai ce cred ei că li se cuvine.  De când mă știu, am căutat un loc liniștit, unde să citesc în tihnă și eventual să scriu. De mulți ani nu mai găsesc nici locul miraculos, nici timp suficient pentru a mă dedica fericirii mele. Am terminat o carte de povestiri în urmă cu un an și jumătate, dar nu mă hotărăsc să o public. E o carte bună, mi-a confirmat editorul. Alții au spus că va fi un eveniment literar. Încă nu sunt mulțumit de anumite texte. Le-aș scoate, nu le-aș scoate : cartea poate să aștepte. Poate că nici n-o voi publica vreodată ori o voi tipări după ce romanul la care lucrez va fi gata.
      Cei care țin o carte în mână se împart în mai multe categorii.
1. Sunt, mai întâi, puținii poeți, prozatori și critici care citesc din pasiune și din curiozitate, în mod dezinteresat, cărțile care le parvin. Cei mai mulți sunt tineri, dar sunt și lupi singuratici ( din generații ajunse la maturitate ) care nu și-au pierdut nicio clipă entuziasmul cu care urmăresc fenomenul literar.
2. Cititorii și bloggerii care citesc cărțile autorilor despre care au auzit câte ceva. Publicului le sunt cunoscuți poeții și prozatorii publicați de Polirom și de Humanitas - care nu e totuși o editură specializată în literatură -, singurele edituri care au mijloacele necesare unei promovări decente. Să precizăm că printre bloggeri sunt persoane care analizează cărțile la nivelul criticilor profesioniști.
3. Vin la rând scriitorii și criticii care tratează cărțile ca pe un gest protocolar, dar nu le deschid niciodată. Se împart și ei în mai multe categorii. Unii nu au timp, dar pasează volumul unor tineri înzestrați din redacțiile publicațiilor culturale, iar aceștia examinează textele cu ochi de experți și scriu cronici pertinente. Alți destinatari ai cărților trimise sunt prea ocupați cu o intensă cultivare a relațiilor personale bine plasate și cu edificarea unei cariere care să-i propulseze către înalte titluri științifice și către prestigioase instituții culturale. Dacă nu faci parte din structurile de conducere ale USR, nu te afli în redacția unei edituri mari sau a unei reviste literare și nu ești nici un tânăr sau o tânără cu perspective rozalii-promițătoare, nu ai șansa de a fi băgat în seamă. În fine, sunt snobii care, ca și unii bloggeri, nu se uită decât la tomuri străine, scrise de autori verificați. Preferă să vorbească sau să scrie despre ultimele ciorne ale unui autor celebru, în loc să-și piardă timpul cu opul tău. În concluzie, nimic de reproșat.
4. Scriitorii, criticii și cititorii cărora nu le place cum scrii.
5.  Scriitorii care trăiesc în medii închise - localități mici, unde sunt cunoscuți de toată lumea - beneficiază de o categorie atipică de cititori. Sunt cei pe care nu-i interesează deloc cărțile și nu citesc nimic, dar frunzăresc operele autorului luat în vizor, pentru a descoperi, în textele sale, similitudini cu persoane și situații reale. Cei mai mulți dintre aceștia nu urmăresc decât să-i facă mizerii scriitorului, încercând să-l târască în noroi.
Este evident că, pentru un scriitor, demni de atenție sunt cititorii din primele două categorii. Cei mai mulți dintre ei sunt profesioniști, dar în ansamblu sunt într-un număr descurajator de redus. E puțin probabil să-i convingi pe componenții celei de-a treia categorii că ești un scriitor bun, în condițiile în care statutul de critic literar se asociază automat, la unii, cu o surprinzătoare inflexibilitate a opiniilor, cu prejudecăți neașteptate și cu fumurile unei aroganțe greu de înțeles. Dar, în principiu, gusturile nu se discută. Fiecare pasăre pe condeiul ei prosperă.
În aceste condiții, ne putem întreba pentru ce și pentru cine scriem?  Unul ca mine, care trăiește unde trăiește, nu face decât să-și bată cuie în talpă. Totuși, scriem pentru bucuria noastră și pentru cei deja menționați. O carte este prinderea unui vis într-o plasă de cuvinte, construcția unei utopii personale. A scrie înseamnă a trăi într-un alt mod, mai intens, mai interesant. Nu spunea un critic literar că întâmplările banale devin de o coloristică orbitoare atunci când le povestim cu talent? O carte este și o scrisoare de dragoste adresată semenilor.  În definitiv, a concepe o carte  este o timidă/îndrăzneață aspirație către fericire. Îi iei de mână pe cei dragi și îi duci într-o altă peșteră a lui Aladin, descoperită de tine. Dar responsabilitatea dăruirii unei cărți este atât de mare încât, dacă ești scriitor adevărat, nu-ți trimiți vorbele la tipar decât dacă ai sentimentul că ți-a ieșit din mână o carte foarte bună. ( Nu contează că opul ar putea fi ignorat de carieriștii al căror oportunism începe să devină dezgustător.) Scrii puțin și publici și mai puțin. Iar dacă nu ești satisfăcut de ceea ce faci, te mulțumești cu tăcerea.
Cam așa procedau Mateiu Caragiale și  Ștefan Bănulescu.
Și nu era rău deloc.

P.S.  Încep să nu mai cred în scrisul continuu, ca un râu nesecat, fiindcă se scrie prea mult, prea prost, pe toate potecile, prin toate șanțurile. Și, vorba lui Valeriu Gherghel, cu cât se scrie mai mult, cu atât se citește mai puțin. Scrisul a devenit scop în sine, în condițiile în care, într-o cultură normală, cititul este adevărata finalitate.