Daniel Pișcu

     Cine urmărește fenomenul literar știe că Daniel Pișcu este unul dintre liderii incontestabili ai generației '80. Îmi aduc aminte că atunci când citea la Cenaclul de Luni, era comentat cu entuziasm de Mircea Cărtărescu, iar Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Radu Călin Cristea, Călin Vlasie și Florin Iaru îl umpleau de elogii.  Nicolae Manolescu, tatăl bun al acestei generații de poeți, a scris că Daniel Pișcu este precursorul tuturor optzeciștilor. Prin scânteietoarele sale  vorbe de duh, Pișcu îl eclipsa uneori pe Stratan, care nu accepta totdeauna cu fair-play înfrângerea și uneori se îmbufna la poantele scoase la foc continuu de Daniel. Totuși, atmosfera se destindea și simțeam că ne aflăm într-un loc civilizat, populat de mari poeți. Dintre sutele de calambururi pe care Daniel le improviza, îmi vine acum în minte una care a făcut să explodeze cenaclul. Cineva, într-o discuție, a folosit construcția „poeți nichiți”.

- De fapt, a întrebat unul mai cârcotaș, ce înseamnă „nichit” ?

- „Nichit” înseamnă a nu fi chit, a răspuns prompt Daniel, scuturându-și scrumul țigării într-o farfurioară pusă acolo chiar în scopul respectiv, iar toată sala a izbucnit în râs.

Atât în căminele studențești, cât și la facultate ori prin mediile literare, Daniel era îndrăgit de toată lumea. Și cum să nu-l iubești ? Își poate imagina cineva un tânăr mai naiv decât eram eu, mai altruist decât Stratan, mai tolerant decât Emil Mușat, mai blând decât Laurian Câmpeanu, poate chiar mai frumos decât Marinică Preda ( nepotul lui Marin Preda și fratele romancierului Sorin Preda ) și mai pus pe glume decât toți la un loc ? Un adevărat Mâșkin, dar cu simțul umorului și mai chipeș decât îmi închipui că era personajul lui Dostoievski. Era mereu bine dispus, fără să pună pe limbă niciun strop de băutură, și fredona tot timpul, în drum spre cantina din Grozăvești sau către facultate, melodii pe care le compunea pe loc. Oprea câte o necunoscută și îi cânta. Apoi o întreba :

- Cum ți se pare melodia compusă de mine ?

- Frumoasă, răspundea fata încântată.

Venea în cămin și-mi zicea :

- Bătrâne Chiar El, am compus o melodie mortală. Ce zici ?

Și mă delecta și pe mine.

Când bătea el la ușă, îl recunoșteam după felul discret în care atingea lemnul și întrebam cu vocea îngroșată :

- Cine e ?

- Bătrânul Daniel Pișcu, spunea el, chicotind.

- Chiar El ? întrebam eu.

- Chiar El.

A fost de ajuns să avem o dată acest dialog : de atunci încolo, ne spuneam unul celuilalt numai Chiar El !

Primul om pe care l-am văzut când am pășit în Căminul Studențesc Grozăvești a fost Laurențiu Dumitrescu, care răspunde, din partea ASC, de cămine. Al doilea, Daniel Pișcu. Era un bărbat înalt, cu mustața și părul negre ca pana corbului. Mi s-a părut un tip foarte grav și chiar nițel fioros. Avea mai multă prestanță decât un prinț, arăta ca un războinic arab și era, pe atunci, în anul al treilea de studii. Pe urmă, când a scos caietul cu poeme și mi-a citit fermecătoarele sale texte, m-am luminat. Avea sufletul unui copil mare și nimic nu avea să-i întineze vreodată această puritate spirituală pe care rar mi-a fost dat s-o mai văd și la altcineva. Scria poezie așa cum alții respiră. Stratan îi spunea Danino.

Într-o vreme i-a venit să se dea egiptean. Cunoștea câte o tânără, iar ea îl întreba, fascinată de înfățișarea lui virilă.

- Tu de ce naționalitate ești ?

- Egiptean, spunea el, fără să ezite.

- Ia zi, continua ea, la voi, acolo, mașinile au volanul pe dreapta ?

- Pe dreapta, pe mijloc... nu e o regulă precisă, glăsuia el, serios.

O vietnameză splendidă venea regulat la el, ca s-o ajute să-și pregătească seminariile. Era o frumusețe.

- Daniele, nu te dai, măi, la ea ? îl îmboldeau colegii.

- Sunteți tâmpiți, bă ? E o femeie serioasă, are bărbat, profesor universitar la Paris... Vrei să mă fac de râs ?

Până la urmă, a cedat insistențelor amicilor săi mai neciopliți și a prins momentul când ceilalți vietnamezi se lăudau, la masă, cu compatrioata lor :

- Doamna Li a noastră este foarte frumoasă. Noi ne mândrim cu ea.

Daniel a privit-o în ochi și i-a spus pe nerăsuflate, cu gura plină :

- Je suis tombé amoureux de vous !

Nu mai știu care a fost urmarea acestei declarații de dragoste.

Daniel Pișcu a scris un roman uimitor, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, în care evoca viața și dialogurile savuroase din cămin. Îmi pare atât de rău că nu eram încă student în perioada când el își concepea cartea ( a terminat-o cu o lună înainte de a ajunge eu în campusul studențesc! ) , fiindcă, mai mult ca sigur, m-ar fi făcut personaj, alături de Stratan, Mușina, Romulus Bucur, Vladimir Bălănică, Lasurențiu Dumitrescu și ceilalți !

În sesiunea în care lucra la carte, Daniel nu prea își pregătise examene, dar nu uita ca de fiecare dată să-i precizeze profesorului examinator :

- Știți, nu m-am pregătit prea grozav pentru această probă, fiindcă scriu Cel mai mare roman al tuturor timpurilor.

- Zău ? se mira dascălul. Foarte frumos ! Dar ce legătură am eu cu asta ?

- Aveți, spunea Daniel, că dacă mă picați, veți apărea acolo ca personaj negativ !

- În cazul ăsta, fiindcă nu vreau să apar ca un tiran care îi persecută pe creatori, ba chiar doresc să fiu personaj pozitiv în romanul dumitale, îți voi da nota dorită, râdea savantul.

O sesiune întreagă Daniel a folosit Lema lui Uryson, pentru a-și îmbuna profesorii. Îl văzuse pe un prieten al nostru maghiar, Miklos, că învață. Miklos era student la matematică.

- Ce înveți tu, Miki, acolo ?

- Lema lui Uryson, a ridicat ungurul capul din carte.

- Și cum vine treaba cu lema asta ?

Blajinul nostru amic i-a explicat lui Dany cum devenea problema.

A doua zi, la examen, după ce a tras biletul, Daniel a spus profesorului :

- Aici s-ar putea aplica Lema lui Uryson.

- Poftim ? Lema... ce.. ?

- Lema lui Uryson, sunt sigur că o cunoașteți, a spus Daniel. Merge de minune aplicată aici. Dacă luăm personajul... și...

- Sigur, sigur,  cum să nu! s-a precipitat profesorul. Uite ce idee frumoasă și originală  ! Zece, mulțumesc !

Recolta de note mari a fost, în vara aceea, peste așteptări.

Daniel Pișcu este unul dintre oamenii și poeții pentru care revelațiile și minunile se produc zilnic. Îmi este un dor sfâșietor de el.  Ultima dată l-am văzut în 1979, când a terminat facultatea, dar el m-a ajutat ulterior, de la distanță, într-o împrejurare foarte importantă pentru mine.

Chiar dacă în această existență pământească am trecut prin multe  necazuri, mă gândesc că am fost un om norocos, din moment ce am cunoscut miracole precum Daniel Pișcu, Valentin, Emil Mușat, Florin Pripoae, Nino Stratan, Marin Neagu, Călin Mihăilescu, Călin Ciubreag, Ovidiu Marian, Doru Mareș, Romulus Bucur, Ionică Banu, Marius Bădițescu, Adrian Radu și alții care nu-mi vin acum, din păcate, în minte. Ei mă fac să mă simt mândru că sunt om și scriitor român.