Se știa că, pe vremuri, Eugen Simion se îmbrăca
totdeauna elegant. Era
mereu dichisit și pus la patru ace. Nu-l vedeai nebărbierit sau cu hainele
necălcate. Avea, în mers, niște mișcări unduioase, feminine, studiate.
Într-o zi eram în holul Facultății de Litere, lângă
bancuța de marmură dinspre Amfiteatrul Odobescu, împreună cu câțiva colegi.
Nino Stratan era în vervă și ne povestea ceva. La un moment dat a coborât
scările un african înalt, înțolit ca pentru o festivitate, cu o cravată perfect
asortată la costumul său impecabil. Avea niște mișcări grațioase și, când a
trecut pe lângă noi, ne-a învăluit într-un nor de parfum puternic. Nino și-a
întrerupt brusc discursul și, aidoma lui Moromete, s-a uitat lung în urma negrului,
simulând o uimire fără margini.
̶ Cât de mult
s-a schimbat domnul Simion! a exclamat el, privindu-l pe tânărul de culoare
care își legăna lasciv șoldurile.
Ne-am întors ca la comandă capetele după străin și
au trecut două secunde ca să înțelegem gluma lui Nino.
̶ Cât de
mult s-a schimbat domnul Simion, a
repetat Nino și atunci am izbucnit toți, ca nebunii, în hohote de râs.
9 comentarii:
Faina anecdota :)
Mi-a placut anecdota. Faina!
Valeriu Gherghel,
Mulțumesc mult. Cu drag. :)
Valeriu Gherghel,
Mulțumesc mult. Cu drag. :)
Dl. Eugen Simion o fi aflat de gluma lui Stratan?...
Toate cele bune, domnule Șerban Tomșa!
Ștefan S.,
Vă dați seama că Eugen Simion n-a aflat niciodată despre această glumă. El era suspicios, iar printre noi nu erau turnători. Dacă astăzi s-ar întâmpla ceva similar în mediul în care trăiesc, oameni specializați în a duce vorba și a-i băga în rahat pe ceilalți s-ar prezenta de îndată la împricinat, cu probe și înregistrări ale blasfemiei săvârșite de glumeț. Sunt medii în care nu poți avea opinii, nu poți fi om de spirit și nu poți avea prieteni, fiindcă acolo sălbăticia și oportunismul au atins cote de neimaginat nici pe vremea lui Ceaușescu
Bancul e bun, pe măsura lui Nino. Cred că azi dl E.S. nu s-ar supăra. O să i-l povestesc cu prima ocazie și sînt sigur că va rîde. Atunci probabil că i-ar fi venit mai greu.
L-am întîlnit acum vreo două zile la C.O.Ș. Era evident impecabil în costumul său negru.
Maestre Horia Gârbea,
Optimismul și încrederea Domniei Voastre în oameni sunt reconfortante, semn al unei alese educații, așa cum remarcam și cu alt prilej. Eu sunt mai sceptic. Mi-e teamă că oamenii nu se schimbă, iar unii scriitori sunt foarte orgolioși, negustând glumele făcute pe seama lor. Cu criticii e și mai complicată treaba. Și nu vreau să insist pentru a nu jigni pe cineva. Având șansa de a urmări activitatea unor mari critici literari, din tinerețe până la maturitatea lor răscoaptă, n-am avut decât crunte dezamăgiri. Ceea ce părea relaxare și lipsă de vanitate nu însemna decât o mască abil construită. Las la o parte că alții încep direct cu o aroganță suburbană, care ține loc de argumente și care te lasă mut, fără ca ei să bănuiască o clipă că asta le poate anula oricând credibilitatea. Ah, cât caz se face de autoritate, care, în aceste condiții, nu mai există.
Așa că, dacă ați vrea ca dl Simion să guste gluma, ar trebui să=l înlocuiți pe omul de culoare cu un ministru măcar. Unul mai citit, mai apropiat de cultură. Vă cer iertare dacă punctul meu de vedere e cumva iritant. M-am lovit însă rău, în repetate rânduri, de vanități surprinzătoare, incredibile și de acum cunosc bine psihologia unor tipuri de critici. :) Vai, dacă ați ști ce glume făcea, în tinerețe, Nicolae Manolescu pe seama lui Eugen Simion : pe acelea nu le-ați putea povesti în niciun caz autorului Timpului trăirii... Vi le voi împărtăși, într-o zi, în particular. :)
E posibil însă să aveți dreptate, iar eu să fi devenit excesiv de suspicios. Ideea era că gluma l-ar putea răni pe dl Simion.
Trimiteți un comentariu