Recitesc, printre altele, Pe patul de moarte de William Faulkner. O fac cu opinteli. O femeie moare și evenimentul este prezentat pe 15 voci narative, într-o succesiune frizând perfecțiunea. Personajele își iau unul altuia povestea din gură și vorbesc într-un balet stilistic impresionant. E o coregrafie bine pusă la punct, o construcție fără cusur. Fiecare participant la acțiune își face numărul când îi vine rândul, preluând rolul de regizor și punându-și amprenta asupra întâmplării. Pe patul de moarte este, alături de Zgomotul și furia și Lumină de august, unul dintre cele mai reușite romane scrise marele scriitor american.
Cu vreo șapte ani în urmă, după ce citise un roman al meu, un intelectual dintr-un oraș de provincie era foarte curios în legătură cu mine : cum arăt, ce mănânc, ce obiceiuri am și... dacă sunt sănătos la cap. În legătură cu Faulkner, mă întreb un singur lucru : ce statut social au cititorii săi pasionați. Cine parcurge cu plăcere sutele de capitole stufoase ca o junglă inaccesibilă? Un articol al lui Valeriu Gherghel m-a ajutat să-mi clarific relația cu Faulkner. Acesta m-a uluit încă din adolescență, însă totdeauna l-am citit cu dificultate. Parcurg câteva pagini, apoi trec la altă carte, pentru a reveni mai târziu la paginile compacte, scrise cu o energie inumană. E ca o mâncare prea sățioasă, ca o corvoadă epuizantă. M-au acaparat cumva Cătunul și Conacul, dar singurul op faulknerian care m-a încântat a fost Orașul. E un scriitor fără egal. Nimeni n-ar putea să scrie ca el. Pe patul de moarte și Zgomotul și furia sunt performanțe literare unice. Mă uimesc însă simplitatea și condiția animalică a personajelor lui Faulkner : la o adică, de ce atâta iscusință pentru a crea niște tipuri omenești mai mult decât primitive? Ca scriitor, îl admir pe Faulkner - nu-l invidiez, fiindcă nu fac acest lucru nici cu autorii vii : îmi lipsește organul pizmei! - , dar cititorul din mine respinge literatura făcută așa. Și Hemingway are personaje de doi lei, trăind la limita instinctelor, dar se citește cu plăcere. Bukowski este de o onestitate desăvârșită, chiar în limbaj, când își relatează experiențele sexuale. Iar John Steinbeck mi se pare un prozator minunat. Omenescul din romanele sale e irizat în desene de neuitat. Pe mine, cititorul, narațiunile lui Steinbeck mă fac fericit.
Nu-mi place Faulkner, deși exercită asupra mea o stranie fascinație.
11 comentarii:
Da, despre asta e vorba. L-am citit în anii 70, cu aceeaşi dificultate, când cu plăcere, când dintr-un soi de masochism cultural. Nu există prozator american mai virtuoz decât Faulkner. Dar, cât de simplu ajunge la esenţa personajului Hemingway, şi ce ocoluri de tehnici narative face Faulkner! Te felicit că revii la el. Sper să prind şi eu o asemenea perioadă, dar mă îndoiesc...
Maestre DAD,
Ai zis cuvântul potrivit : virtuoz. Dar scriitorul e obositor. Cititorul muncește efectiv mai mult decât autorul și cu ce se alege? Cu admirația?
Cele mai frumoase cărți sunt unele dintre cele pe care le-am mai citit. Dau ocol unor cărți de poezie - Andrea Hedeș și Raul Bribete -, apoi voi rămâne definitiv la recitiri. Printre volumele vizate se numără ”Cititorul de roman”. Te îmbrățișez.
Dificultățile mele cu Faulkner au început prin 1985. N-a fost inițiativa mea. M-a îmbiat un prieten. Și am început amîndoi să citim în paralel. Mai întîi, Zgomotul și furia. N-am înțeles mare lucru. Apoi, Pe patul de moarte. Cartea asta mi-a plăcut. În fine, Cătunul. Exact asta am găsit: oameni instinctivi, grozăvii povestire pe un ton aproape neutru. Indiferent. La Catunul m-am împotmolit și am refuzat să citesc și alte cărți. De curînd, la îndemnul Corinei Sabău, mare iubitoare de Faulkner, am citit Lumină de august. N-am găsit nimic nou față de Cătunul. Tot nu mi-a plăcut. Este posibil să fie un mare prozator. Nu sunt eu Judecătorul suprem în materie de valoare. Dar pur și simplu nu-mi place. N-am organ pentru Faulkner, cum se zice pe vremuri (cred că Goethe a inventat expresia asta). Nu știu dacă voi mai deschide vreodată o carte de Faulkner.
Vă mulțumesc pentru amabila menționare :)
Ei bine, dragul meu, s-ar zice ca eu sunt unul din masochistii care-l adora pe pe Faulkner.
Argumente?
Creeaza o lume, ceea ce nu e la indemana oricarui scriitor.
Are o tipologie vasta de personaje, nu doar damnati, handicapati etc.
Stilul sau e inconfundabil, cu fraze arborescente, hipnotice, care se invart, nu in jurul cozii, ci ca un vultur in jurul prazii inainte de atacul final. Si nu rateaza tinta!
E un pesimist, un scriitor al Caderii, pentru care nu exista Salvare, un profet modern, inrudit cu profetii biblici. Nu i-a reusit nimic in viata, in afara de literatura. Visa sa fie pilot de avion si s-a sfarsit razboiul. Visa sa fie un erou, precum bunicul sau din Razboiul Civil,si s-a scufundat in betie,murind dupa un stupid accident de calarie.
Are romane de tot felul, ma bune sau mai proaste, inclusiv capodopere. A scris
in toate manierele posibile, modernist-experimental,ca Joyce si Virginia Woolf (Zgomotul si furia,Pe patul de moarte) profetic-demonstrativ (O fabula), aparent traditionalist(Catunul, Orasul, Casa cu coloane),picaresc (Hotomanii).
Dar poate ca pana la urma totul e o chestiune de gust, cum crede Manolescu.
Asadar,ca sa inchei, pe mine Faulkner ma fascineaza cu totul!
Maestre Valeriu Gherghel,
Și eu am trecut prin multe chinuri până ce am reușit să citesc niște romane de Faulkner. Totul ține de gust. Intuiesc că e un scriitor mare, ceva mă fascinează la el, dar lectura cărților sale e o grea piatră de încercare. Mi-am dat seama că-l diger cu greutate, în calitate de cititor, după ce am citit un articol pe care l-ați pus pe blog.
Maestre Dan Miron,
M-ai lămurit de ce mă fascinează la Faulkner : creează o lume. Ca și pe tine, F. m-a fascinat decenii întregi. Sunt de acord cu tot ce zici. Totuși, nu văd ținta vulturului. E minunată prezentarea ta : ”Creeaza o lume, ceea ce nu e la indemana oricarui scriitor...E un pesimist, un scriitor al Caderii, pentru care nu exista Salvare, un profet modern, inrudit cu profetii biblici. Nu i-a reusit nimic in viata, in afara de literatura. Visa sa fie pilot de avion si s-a sfarsit razboiul. Visa sa fie un erou, precum bunicul sau din Razboiul Civil,si s-a scufundat in betie,murind dupa un stupid accident de calarie.” E trist că gustul e suveran. Trebuie să precizez că se întâmplă lucrul ăsta numai în orizontul cititorilor. Apropo de N. Manolescu, ar fi grav dacă și criticul și-ar pune la bătaie gustul de cititor ca pe supremul criteriu de valorizare.
Cred că Faulkner a scris prea mult. Nu sunt de acord cu ideea unor prieteni, scriitori importanți, că un romancier trebuie să producă de la 16 cărți în sus. Nimeni n-a scris mai mult de trei cărți mari, fie că a publicat câteva volume, fie că a umplut librăriile cu sute de romane. Cu cât scriem mai mult, cu atât o facem mai prost. Gândește-te la Mateiu Caragiale, la Flaubert și la alții.
Mă faci să mă simt vinovat : am senzația că l-am nedreptățit pe Faulkner.
Nu nici pe departe!De ce sa te simti vinovat?Ti-ai expus parerea si eu am facut la fel.
Sunt de acord ca e greu sa scrii multe carti bune, daca nu imposibil.Dar cum nu poti sti de la inceput si nici dupa (cu exceptia unor fericiti!) atunci nu-ti ramane decat sa incerci, sperand ca poate una din ele va fi lozul castigator, macar una!Apoi, scrisul e cel mai bun antidot impotriva depresiei si a mizeriilor vietii.
In privinta lui NM cred ca asta e criteriul sau suprem, gustul de cititor...Si ce-ar fi rau in asta, daca e vorba de un bun gust educat si alimentat de spirit critic?
Nu-mi spune maestru, eu nici macar nu mi-am incheiat ucenicia!
M-as multumi sa fiu un scriitor adevarat, care nu triseaza pe nimeni, si mai ales pe sine insusi.
Maestre Dan Miron,
Cred că am și o afecțiune față de omul Faulkner. Semăn cu el în anumite privințe.
E așa cum zici, deși mă surprinzi : ai îndoieli în ceea ce privește statutul tău?
Ești Maestru. Indiferent de vârstă, un scriitor e Maestru dacă depășește o anumită bornă valorică. :)
Gustul este bun ca criteriu, dacă e deschis mereu către nou ( cum era la N. M. în tinerețe). Dacă e închis, fiind utilizat ca motiv de refuz, e nenorocire. Voi scrie un articol despre asta.
Și pe mine mă fascinează și mă bucur că am avut răbdarea să pătrund în jungla aceasta inaccesibilă, așa cum o descrii tu. Sunt abia la început, însă prinsă definitiv în mrejele ei, încât nu mi se mai pare atât de încâlcită. :)
Am găsit articolul tău căutând să cumpăr Pe patul de moarte. Știam că scrisesei mai demult și când l-am zărit în căutări, nu m-am putut abține să intru să-l recitesc cu alți ochi. Am găsit cartea și mi-am comandat-o. E inutil să spun că abia aștept să o citesc.
Cătunul e o carte simpla, in esenta. Are o structura clara, un schelet bine conturat, dialoguri simple. Constructia narativa care umple acest schelet e magnifica. Dar daca aprofundezi ajungi la concluzia ca daca gandurile, trairile, sentimentele fiecarui om ar fi spuse, scrise, in diferite conjuncturi, daca ar putea fi redate cu precizie, atunci stilul lui Faulkner este pe deplin justificat. Chit ca este autentic. Nu oricine s-ar fi gandit sa descrie cu atata maiestrie relația dintre un om si o vaca, fie chiar si in condițiile in care asa ceva este greu de acceptat. Nu oricine are rezervat sa insire pe pagini gandurile unor oameni simpli cu atata virtuozitate. Asta pentru ca in cele din urma daca reusesti sa scrii ceea ce simti, ceea ce traiesti, ceea ce iubesti cu adevarat o vei face intr-un stil autentic, chiar daca in cazul acestui autor greul este dus de cititor. Sau poate ca nu, daca reusesti sa prinzi algoritmul...Cred ca piatra de temelie ramane totusi Absalom, absalom.
Trimiteți un comentariu