Neasemuita frumusețe a lui William Faulkner

     Am avut un an greu, cu stres intens și cu probleme de rezolvat, care nu mi-au permis să corectez cele două romane terminate, nici să citesc cărţile programate pentru această perioadă  Totuși, din spirit de supraviețuire, am citit/recitit mai multe volume despre care voi scrie când voi avea răgazul necesar.
     În paralel cu ultimul op al lui Augustin Doman, am parcurs din nou, după mai mult de patruzeci de ani, trilogia lui Faulkner. Cred și eu, ca și Paul Cernat, că autorul trilogiei este nr. 1 în proza americană, dar lângă el l-aș pune și pe Steinbeck. Nu mă întind aici cu o demonstrație, dar aș fi nefericit dacă aș fi obligat să-i ierarhizez.
     În adolescență m-au impresionat forța epică și ingeniozitatea construcției în romanele lui Faulkner. Plus o anumită ambiguitate care pune în lumină o scenă, restul rămânând în umbră, ca în Biblie, unde prezența lui Dumnezeu se simte permanent, deși El nu se arată. Astăzi ezit în a spune că Faulkner ar avea un stil biblic, în termenii lui Erich Auerbach. Rămân,oricum, adeptul literaturii bazate pe echivoc și nu-mi doresc să scriu romane cu un final în care toate grinzile construcției se pupă la milimetru, acțiunile personajelor sunt explicate  pe de-a-ntregul, într-o transparență ce poate fi tradusă în termeni reali și raționali. Literatura fără ambiguitate nu este literatură! Firește că nu-mi plac nici compunerile descriptiv-hipnotice, interminabile, scrise perfect, dar fără personaje și nespunând, până la coadă, mai nimic.
   Sunt fascinat acum, în Cătunul - Orașul este și mai strălucit! - de umorul fin al relatării, infuzat în fiecare rând. Văd mai bine decât în urmă cu patru decenii structura cărții, observ fizionomia personajelor și omenescul din ele. ( Prin 1973, Snopesii mi se păreau niște momâi sinistre, greu de descifrat. Este evident că îți trebuie o anumită vârstă nu numai pentru a scrie romane adevărate, ci și pentru a le înțelege pe cele concepute de alții. ) La un prim nivel, Faulkner este limpede, fără contururi misterioase, așa cum sunt și Steinbeck, Tolstoi, Preda, Aldulescu și alți scriitori realiști, dar, la el, miticul și înclinația de a pune orice într-o poveste circulă prin venele personajelor. E sângele, e viața lor. Narațiunea este minunat croită, rotundă, bine strunită. Iar claritatea lui Faulkner  nu duce către lămurirea totală a resorturilor psihice și sociale care animă ființele pe hârtie, ci către adâncimi insondabile, unde inconștientul și nebunia ne opresc în fața unor uși pe veci zăvorâte. E, în paginile americanului, un melanj de minimalism, realism, fantezie, comic, homerism și profeție tragică, curgând, împreună ori pe rând, ca un fluviu cu multe brațe, în marele mister al vieții. Intuiția mea din adolescență este, în esență, corectă. Pe scurt, Faulkner este un romancier pe gustul meu, unul adevărat până în vârful unghiilor. Textele sale sunt complicate și frumoase, ca niște jocuri create special pentru cititorii profesioniști.
    Voi scrie cândva despre Ratliff, unul dintre cele mai interesante personaje din literatura universală.
    Închei cu revizuirea unor puncte de vedere expuse în trecut. Trilogia faulkneriană este superioară celorlalte romane ale autorului. Aș coborî puțin Pe patul de moarte, pe scara narațiunilor marelui scriitor, punând Zgomotul și furia și Lumină de august imediat după Cătunul, Orașul și Conacul.

P.S. Astăzi m-am lăudat în fața unei farmaciste dintr-o localitate apropiată că sunt scriitor. Mi s-a părut că este o persoană deosebită.
  De mâine îmi voi relua postările pe blog. Voi vorbi despre cadrele medicale care m-au primit cu braţele deschise, în Policlina POLIMED, aflată în zona Gorgului.

Ciudata mea relație cu William Faulkner

             Recitesc, printre altele, Pe patul de moarte de William Faulkner. O fac cu opinteli. O femeie moare și evenimentul este prezentat pe 15 voci narative, într-o succesiune frizând perfecțiunea. Personajele își iau unul altuia povestea din gură și vorbesc într-un balet stilistic impresionant. E o coregrafie bine pusă la punct, o construcție fără cusur. Fiecare participant la acțiune își face numărul când îi vine rândul,  preluând rolul de regizor și punându-și amprenta asupra întâmplării. Pe patul de moarte este, alături de Zgomotul și furia și Lumină de august, unul dintre cele mai reușite romane scrise marele scriitor american.
             Cu vreo șapte ani în urmă, după ce citise un roman al meu, un intelectual dintr-un oraș de provincie era foarte curios în legătură cu mine : cum arăt, ce mănânc, ce obiceiuri am și... dacă sunt sănătos la cap. În legătură cu Faulkner, mă întreb un singur lucru : ce statut social au cititorii săi pasionați. Cine parcurge cu plăcere sutele de capitole stufoase ca o junglă inaccesibilă? Un articol al lui Valeriu Gherghel m-a ajutat să-mi clarific relația cu Faulkner. Acesta m-a uluit încă din adolescență, însă totdeauna l-am citit cu dificultate. Parcurg câteva pagini, apoi trec la altă carte, pentru a reveni mai târziu la paginile compacte, scrise cu o energie inumană. E ca o mâncare prea sățioasă, ca o corvoadă epuizantă. M-au acaparat cumva Cătunul și Conacul, dar singurul op faulknerian care m-a încântat a fost Orașul. E un scriitor fără egal. Nimeni n-ar putea să scrie ca el. Pe patul de moarte și Zgomotul și furia sunt performanțe literare unice. Mă uimesc însă simplitatea și condiția animalică a personajelor lui Faulkner : la o adică, de ce atâta iscusință pentru a crea niște tipuri omenești mai mult decât primitive? Ca scriitor, îl admir pe Faulkner - nu-l invidiez, fiindcă nu fac acest lucru nici cu autorii vii : îmi lipsește organul pizmei! - , dar cititorul din mine respinge literatura făcută așa. Și Hemingway are personaje de doi lei, trăind la limita instinctelor, dar se citește cu plăcere. Bukowski  este de o onestitate desăvârșită,  chiar în limbaj, când își relatează experiențele sexuale. Iar John Steinbeck mi se pare un prozator minunat. Omenescul din romanele sale e irizat în desene de neuitat. Pe mine, cititorul, narațiunile lui Steinbeck mă fac fericit.
            Nu-mi place Faulkner, deși exercită asupra mea o stranie fascinație.

Prozatori preferaţi

     Mi-ar conveni de minune să trăiesc singur, pe o insulă îndepărtată, situată într-o zonă cu climă caldă. O singură dorinţă aş avea : să am mai multe cărţi la îndemână.
      Dintre prozatorii străini n-aş vrea să-mi lipsească Gogol, Dostoievski, Cehov, Tolstoi, Kafka, Rabelais, Joyce, Thomas Mann, Joseph Conrad, Knut Hamsun, Thomas Hardy, Faulkner, Malcolm Lowry, Steinbeck, Celine, Canetti, Buzzati, Ismail Kadare, Cinghiz Aitmatov, Lampedusa, Kurt Vonnegut, Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Stendhal, Edgar Allan Poe, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima, Cortazar, Marquez, Miguel Angel Asturias, Carpentier, Juan Rulfo, Roa Bastos.
      Dacă aş putea să iau zece dintre ei, i-aş alege pe ruşi, plus Rabelais, Faulkner, Steinbeck, Celine, Buzzati, Hamsun.
      Dacă mi s-ar îngădui numai cinci, m-aş opri la Gogol, Dostoievski, Cehov, Faulkner. Şi-ar disputa ultima poziţie Steinbeck, Hamsun, Buzzati, Rabelais şi Stendhal.
      Pentru mai puţini n-aş putea opta.
      În orice caz, Faulkner este romancierul modern care lasă cea mai puternică impresie, scriind o proză compactă, imposibil de imitat fără consecinţe grave.
      Zgomotul şi furia, Lumină de august şi Pe patul de moarte sunt cărţi de neegalat în planul tehnicii narative.

P. S. 1. O problemă interesantă este dacă se pot scrie capodopere cu o tehnică mai simplă şi într-un stil accesibil cititorilor de toată mâna. Cred că acest lucru e posibil. Rodul pămîntului de Knut Hamsun, Şoareci şi oameni de Steinbeck, Bătrânul şi marea de Hemingway şi Abatorul cinci de Kurt Vonnegut jr. sunt argumente în sprijinul ideii mele.
         2. Un prieten care îmi ştie gusturile mi-a semnalat faptul că l-am omis pe Bulgakov. Într-adevăr, Maestrul şi Margareta este unul dintre acele romane pe care orice scriitor îşi doreşte să le fi scris el. Am fost cu atât mai surprins cu cât unul dintre cititorii pasionaţi pe care îi cunosc mi-a spus că nu-i place Maestrul...
În fine, cred că am omis mai mulţi autori, din grabă şi din dorinţa de a nu face o listă interminabilă.
   

Bucuria de a ţine o carte în mână

Zilele acestea am văzut, pe Facebook, coperta unei cărţi de Nichita Stănescu şi mi-am reamintit bucuria cu care, în copilărie şi în adolescenţă, căutam şi găseam cărţi noi. Am avut aceeaşi senzaţie când am cumpărat, de la un anticariat, Ningea în Bărăgan, debutul lui Fănuş Neagu.
Era fascinaţie pură faţă de magia textului, comparabilă cu emoţia copleşitoare pe care o trăiam când o vedeam venind la liceu pe o colegă de care eram îndrăgostit şi căreia nu am îndrăznit niciodată să-i adresez cuvântul.
În primii ani de şcoală nu ne recomanda nimeni să citim şi alte cărţi în afară de manuale, deşi localitatea avea o bibliotecă de treizeci de mii de volume. Mărturisesc că la început nu-mi plăcea să citesc. Mă plictiseam repede, nu mă interesa ce găseam în opurile care îmi cădeau în mână. Apoi am primit, ca premiu, Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. A fost opera care mi-a deschis uşa către lumea literaturii. Răscolitul bibliotecii comunale devenise un obicei şi avea ceva din expediţiile către necunoscut întreprinse de marii exploratori. Luam rafturile la rând, descoperind mereu ţinuturi noi şi uimitoare. Nu terminam niciodată o carte care îmi plăcea şi nu ieşeam din spaţiul ei protector până ce nu găseam alta la fel de încântătoare. Dar am mai evocat, cu alt prilej, lecturile mele din perioada respectivă.
De la o librărie din Bolintin am cumpărat Delirul de Marin Preda. Îmi aduc aminte că ţineam tot timpul pe masă, ca pe nişte talismane, Zgomotul şi furia şi Lumină de august de William Faulkner. ( Am suferit foarte mult când bătrâna mea gazdă, care nu-mi oferea şi hrană, s-a milostivit într-o seară să-mi aducă nişte mâncare. Nu eram acasă, era întuneric, iar femeia s-a împiedicat şi mi-a năclăit autorii preferaţi într-un sos unsuros şi greţos. ) Citeam zilnic din ele, aşa cum gazda mea deschidea Biblia, şi aveam dese discuţii în contradictoriu cu un coleg pasionat de Dostoievski. Se numea Alexandru Borţan, era din Malu-Spart şi mai târziu a ajuns căpitan de navă. El este cel care mi-a spus într-o zi că nu va putea trăi dacă nu va vedea Capela Sixtină. Şi pentru asta s-a făcut ofiţer de marină.
Pe urmă, în facultate, colindatul librăriilor şi anticariatelor era principala noastră activitate zilnică. Eram însoţit mai mereu de un prieten ori doi. Ce fericire era pe noi când ajungeam să ţinem în mână Aspecte ale mitului sau Falsificatorii de bani !  Mângâiam volumele, le adulmecam mirosul de cerneală tipografică şi fugeam la cămin, unde ne puneam pe citit. Într-o după-amiază am zărit într-un anticariat, în aceeaşi fracţiune de secundă cu prietenul Marin Neagu, Idiotul lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână şi a înhăţat-o, dar, ajunşi la cămin, mi-a scris două cuvinte pe pagina de titlu şi mi-a făcut romanul cadou.
Cred că un om suferă cea mai mare pierdere atunci când este împiedicat să citească. Cea mai săracă fiinţă umană este cea care nu ştie ce înseamnă lectura şi nu poate preţui bibliotecile. Până şi Miron Costin, în plin Ev Mediu, ştiau că nu este altă şi mai plăcută zăbavă decât cetitul cărţilor.
Am descoperit apoi bucuria de a vedea pe cineva citind. Nino Stratan îi spunea altfel.
- Bătrâne, mi-a zis într-o zi când m-a văzut cu Maestrul şi Margareta în mână, te invidiez cumplit pentru bucuria pe care o trăieşti acum, când citeşti o carte pe care eu am citit-o deja şi mi s-a părut o capodoperă !
Nu i-am spus că şi eu o mai citisem, ca să nu-i stric plăcerea de a mă vedea că fac cunoştinţă cu o creaţie de neuitat.
Literatura este arta care presupune o muncă inefabilă, de imaginaţie şi de cooperare, din partea receptorului.  Supune atenţiei pagini acoperite cu semne pe care cititorul le transformă în lumi pline de viaţă. Prin comparaţie, artele vizuale şi cinematograful, de pildă, îşi protejează admiratorii şi îi scutesc în bună parte de eforturi creatoare.

P:S. Astăzi este ziua de naştere a lui Ion Stratan. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit 57 de ani. Nu voi înceta niciodată să-i deplâng dispariţia prematură.