Ciudata mea relație cu William Faulkner

             Recitesc, printre altele, Pe patul de moarte de William Faulkner. O fac cu opinteli. O femeie moare și evenimentul este prezentat pe 15 voci narative, într-o succesiune frizând perfecțiunea. Personajele își iau unul altuia povestea din gură și vorbesc într-un balet stilistic impresionant. E o coregrafie bine pusă la punct, o construcție fără cusur. Fiecare participant la acțiune își face numărul când îi vine rândul,  preluând rolul de regizor și punându-și amprenta asupra întâmplării. Pe patul de moarte este, alături de Zgomotul și furia și Lumină de august, unul dintre cele mai reușite romane scrise marele scriitor american.
             Cu vreo șapte ani în urmă, după ce citise un roman al meu, un intelectual dintr-un oraș de provincie era foarte curios în legătură cu mine : cum arăt, ce mănânc, ce obiceiuri am și... dacă sunt sănătos la cap. În legătură cu Faulkner, mă întreb un singur lucru : ce statut social au cititorii săi pasionați. Cine parcurge cu plăcere sutele de capitole stufoase ca o junglă inaccesibilă? Un articol al lui Valeriu Gherghel m-a ajutat să-mi clarific relația cu Faulkner. Acesta m-a uluit încă din adolescență, însă totdeauna l-am citit cu dificultate. Parcurg câteva pagini, apoi trec la altă carte, pentru a reveni mai târziu la paginile compacte, scrise cu o energie inumană. E ca o mâncare prea sățioasă, ca o corvoadă epuizantă. M-au acaparat cumva Cătunul și Conacul, dar singurul op faulknerian care m-a încântat a fost Orașul. E un scriitor fără egal. Nimeni n-ar putea să scrie ca el. Pe patul de moarte și Zgomotul și furia sunt performanțe literare unice. Mă uimesc însă simplitatea și condiția animalică a personajelor lui Faulkner : la o adică, de ce atâta iscusință pentru a crea niște tipuri omenești mai mult decât primitive? Ca scriitor, îl admir pe Faulkner - nu-l invidiez, fiindcă nu fac acest lucru nici cu autorii vii : îmi lipsește organul pizmei! - , dar cititorul din mine respinge literatura făcută așa. Și Hemingway are personaje de doi lei, trăind la limita instinctelor, dar se citește cu plăcere. Bukowski  este de o onestitate desăvârșită,  chiar în limbaj, când își relatează experiențele sexuale. Iar John Steinbeck mi se pare un prozator minunat. Omenescul din romanele sale e irizat în desene de neuitat. Pe mine, cititorul, narațiunile lui Steinbeck mă fac fericit.
            Nu-mi place Faulkner, deși exercită asupra mea o stranie fascinație.

Amărăciune

      În nuvela Ionâci de Cehov, personajul principal, Dmitri Ionâci Starțev, ratează iubirea vieții sale și se schimbă mult, însă nu realizeză drama pe care o trăiește. Se îngrașă, devine meschin și rapace, un automat biologic setat pe acumulare de bani și de imobile. Ekaterina Ivanovna, fata de care se îndrogostise cu patru  ani în urmă și care se jucase cu inima lui, revine în oraș și îi cerșește afecțiunea. Fire bovarică, tânăra visase să devină pianistă și respinsese cererea în căsătorie avansată de Starțev. Acum, după prima vizită, Starțev hotărăște să nu mai calce niciodată în casa ei, având o reacție memorabilă : ”Ce bine că nu m-am însurat cu ea, își spuse Starțev.”
     Puțini dintre noi se pot felicita că n-au făcut anumite lucruri în viață. Cei mai mulți regretă că au făcut/ n-au făcut un pas ori altul. ”Dacă aș fi avut curajul să vorbesc cu X, poate că azi aș fi fost fericit. Dacă n-aș fi lăsat-o să plece pe Y, altfel ar fi stat lucrurikle acum. ”Să punem însă cărțile în locul persoanelor. Problema principală este că nu voi mai avea timp să fac ce doresc. Vâ=rsta este un fel de pușcărie. Regret că nu voi putea să citesc anumite cărți. Din Carlos Castaneda am parcurs trei titluri, iar el are mai multe opuri extrem de interesante. Din P. D. James am citit, de asemenea, numai trei romane. Pe urmă sunt cărți pe care știu că nu le voi reciti, fiindcă nu-mi mai plac. Am făcut-o de câteva ori, din ce în ce mai dezamăgit. Mă gândesc la Veacul de singurătate al lui Marquez, la Decameronul lui Boccaccio, nuvelele lui Cinghiz Aitmatov, la paginile lui Nikos Kazantzakis și la atâtea alte opere care mi-au fermecat adolescența și tinerețea. Sunt autori pe care aș dori să-i recitesc, dar vremea nu-mi va îngădui să fac asta : Thomas Mann - Iosif și frații săi e o operă imperială -, Kafka, Gide, Camus, Liviu Rebreanu, Hesse, Musil, Schulz, Broch.
     Mă mulțumesc să-i țin sub pernă pe Knut Hamsun, Dino Buzzati, Elias Canetti, William Faulkner ( o mică parte din creația sa!), John Steinbeck, Siegfried Lenz, Hemingway, Dostoievski, Gogol, Cehov, Kennedy Toole, Bulgakov, Charles Bukowski, Malcolm Lowry.  E puțin, pe măsura timpului rămas în clepsidră. Pe urmă vin cărțile autorilor care scriu în prezent, unii tineri, alții întârziați. Pe unele le voi apuca, pe altele nu. S-o fi gândit cineva să scrie despre scriitorii întârziați? Sunt cei care apar după ce petrecerea s-a sfârșit, sala a fost evacuată, iar oamenii de serviciu curăță resturile. Ei nu se regăsesc în grupurile consacrate și nicăieri nu se simt acasă. N-au șansa ca mari critici să scrie despre ei : de la o vârstă, comentatorii se mulțumesc ei înșiși să recitească texte care i-au impresionat în trecut, nemaiavând organ pentru perceperea noii literaturi.
      Revenind la oameni, cel mai tare mă îndurerează faptul că dintre prietenii de odinioară au rămas în viață câțiva, iar aceștia, cu excepția lui Adrian Radu, sunt departe de mine : Alexandru Borțan, Pavel Staicu, Marin Neagu, Valentin Emil Mușat, Daniel Pișcu, Călin-Andrei Mihăilescu, Romulus Bucur, Călin Ciubreag, Marian Ovidiu, Bogdan Ghiu, Doru Mareș, George Geacăr, Coman Lupu, Mircea Vasilescu, Liviu Papadima, Laurian Câmpeanu, Laurențiu Dumitrescu. Am avut revelația că nu-i voi reîntâlni în următorul secol, deși am tot făcut planuri cu Emil să ne revedem într-o vară, într-una din camerele pe care le-am locuit în căminele 6 Martie și Grozăvești.

P.S. 1. Minunatul Valeriu Gherghel are darul de a ne stimula creierul care emite, astfel, idei surprinzătoare. Citindu-l pe Gherghel, devii subit mai inspirat și mai inteligent. Văzând ultima sa postare, am înțeles adevărata mea relație cu William Faulkner. Poate o voi descrie cândva.
        2.Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.

”Graphophobia. Cinci scriitori care n-au iubit scrisul.” Postare preluată de pe blogul lui Valeriu Gherghel

Mulți scriitori au deplîns vanitatea scrisului. Cîțiva au mărturisit că-l urăsc. Recent, în The Huffington Post, Bill Cotter a alcătuit o listă cu 10 mari scriitori care și-au afirmat disprețul / ura / lehamitea față de scris. Ar fi o activitate neserioasă. Puteți verifica afirmațiile lor aici. Firește, înșiruirea lui Bill Cotter este departe de a fi completă. Cam toți scriitorii își urăsc de moarte meseria. Mulți renunță fără nici un regret la ea. În lista mea, veți găsi alți cinci scriitori cărora nu le-a plăcut să scrie. Așadar:

1. Nikolai Gogol
După ce publică Suflete moarte, în 1842, sub titlul impus de cenzură Aventurile lui Cicikov, prozatorul începe treptat să creadă că a făcut o eroare imensă, că a fost doar o ”jucărie a diavolului”. Scrisul nu înseamnă decît deșertăciune, trufie, slavă deșartă. În 1848, face un pelerinaj la Ierusalim. În noaptea de 24 februarie 1852, deprimat își arde manuscrisele. Moare peste cîteva zile. Din partea a doua a romanului Suflete moarte s-au păstrat, totuși, cîteva capitole. Nu există un răspuns acceptabil la întrebarea: ”De ce nu a terminat Gogol Suflete moarte?”.

2. Lev Nikolaevici Tolstoi
Avea lungi perioade în care nu scria (prefera să se plimbe călare prin pădurea din preajma conacului de la Iasnaia Poliana). La un moment dat a hotărît pur și simplu să renunțe la scris. A afirmat adesea că literatura este imorală, vătămătoare, inutilă. Într-o scrisoare publică, Turgheniev l-a rugat să revină asupra acestei hotărîri. A cedat fără plăcere.

3. J. D. Salinger
A scris puțin, la intervale mari de timp. După 1965, s-a lăsat complet de scris și nu a mai publicat nimic, deși admiratorii lui neîmpăcați speră că prozatorul cel retras și dificil a păstrat pentru posteritate, într-un seif, cîteva manuscrise. Ziarele au anunțat că publicarea acestor romane ipotetice va începe în 2015.

4. Harper Lee
După ce a scris și a publicat în 1960 (la insistențele prietenilor) romanul Să ucizi o pasăre cîntătoare (To kill a Mockingbird), roman care a avut un succes instantaneu, fiind recompensat cu Pulitzer Prize, autoarea a renunțat la scris (înspăimîntată probabil de succes și de publicitatea excesivă). Harper Lee mai trăiește. În deosebire de admiratorii lui Salinger, admiratorii ei nu-și mai fac nici o iluzie. Închei succinta mea enumerare cu un caz similar:

5. Margaret Munnerlyn Mitchell
După ce publică, în 1936, romanul Pe aripile vîntului (Gone with the Wind) pentru care primește Pulitzer Prize un an mai tîrziu, speriată de zarva iscată în jurul ei, renunță la scris.

Nu mă îndoiesc că măcar o parte dintre autorii evocați de Enrique Vila-Matas în eseul intitulat Bartleby & Co (traducere de Ileana Scipione, București: RAO, 2004) și-au redactat cărțile cu ură. În treacăt fie spus, cu excepția lui Flaubert, nu cunosc nici un scriitor care să fi susținut că a scris din pură plăcere și că lucrul la o carte l-a făcut fericit.

http://filosofiatis.blogspot.ro/

P.S. Îi mulțumesc dlui Valeriu Gherghel pentru posibilitatea de a reproduce textul său aici și pentru extraordinara sa inspirație de a găsi - cu recunoscuta-i erudiție -, ca și misteriosul Scorchfield, teme literare care ne saltă de pe scaune.

Idei nerușinate sau despre frumusețea unui blog

   Am descoperit mai demult blogul lui Valeriu Gherghel - http://filosofiatis.blogspot.ro/ - și nu mă mai satur citind. Erudiția autorului este naturală și dezarmantă, plină de inflexiuni germinative : curcubeu de idei mereu în mișcare. Există aici o nobilă nerușinare a ideii, care ridică mărturisirea în cerul revelațiilor dătătoare de bucurie. Citești și lumina se apleacă altfel asupra lucrurilor. Aceasta este frumusețea literaturii, prieteni!
Mulțumim, Valeriu Gherghel!