Frumusețe rusească și civilizație pariziană

                  Dacă încerci să vezi un film la televizor, chiar și atunci când ai impresia că pelicula are măcar o intrigă ingenioasă, dai peste un final de rahat, cu bătăi, împușcături, omoruri și explozii. Am ajuns să văd începutul fiecărei porcării ca să ghicesc restul. Temele sunt aceleași : justițiari luptând cu sistemul corupt, monștri subpământeni ori subacvatici, confruntarea cu personaje malefice care vor să distrugă planeta. Cândva am făcut, la un film, pariu cu un prieten că știu fiecare scenă care urmează. Și am câștigat. Enervat peste măsură, mut pe canalul doi al Televiziunii Române și rămân încremenit : figuri de oameni adevărați ( nu mutre de smintiți cu tone de mușchi pe ei! ), peisaje care te lasă cu gura căscată, dialoguri autentice, scene răscolitoare. Unui om cu o cultură infimă îi sunt suficiente câteva cadre pentru a-și da seama că se uită la o capodoperă. Era o ecranizare după Oblomov de Goncearov. Ce mari cineaști sunt rușii! Ce înseamnă cinematografia adevărată!
Din păcate, ca și în literatură, comercialul bate valoarea și o elimină. ( John Grisham e mult mai bine plătit - 40-50 de milioane de dolari numai pentru drepturile de ecranizare a unei cărți - decât Philip Roth, iar dacă ar trăi în Românica, ultimul ar muri de foame! )
           Am recitit Crima lui Sylvestre Bonnard de Anatole France. Ce stil limpede, curat, exprimând o mentalitate superioară celei pe care o au contemporanii noștri, deși romanul e străvechi! Într-o vreme în care bătaia era principalul mijloc de educație, personajul, un cărturar bonom, singuratic și altruist, crede că un copil poate învăța numai jucându-se. Cinismul lui France e ca un fulg de zăpadă : n-are pic de răutate. Francezul e o minte măreață, deschisă către zările luminoase ale celei mai adânci umanități. Talentul lui e remarcabil. Te vrăjește permanent, relatând scene de o perfectă banalitate. Îmi aduc aminte că și în liceu era preferatul elevilor. Aveam patru-cinci scriitori de învățat pentru teza de la limba franceză ( făceam, de fapt, mai mult literatură), iar profesoara ne întreba, generoasă, ce să ne dea, înainte de a formula subiectele. ”Dați-ni-l pe Anatolu' Franță, striga un mucalit cu vocea groasă, că p-ăsta îl știm!”
        Anatole France și personajele sale au aceeași pasiune fără limite pentru manuscrise, cărți și biblioteci, ca și Jorge Luis Borges. Dacă argentinianul e preocupat de mister și de labirinturi, Anatole France e solar, deschis, rațional, reconfortant.  Ambii însă ne pot vindeca de toate bolile sufletești. Ca, de altminteri, și rușii Cehov și Bunin.