Frumusețe rusească și civilizație pariziană

                  Dacă încerci să vezi un film la televizor, chiar și atunci când ai impresia că pelicula are măcar o intrigă ingenioasă, dai peste un final de rahat, cu bătăi, împușcături, omoruri și explozii. Am ajuns să văd începutul fiecărei porcării ca să ghicesc restul. Temele sunt aceleași : justițiari luptând cu sistemul corupt, monștri subpământeni ori subacvatici, confruntarea cu personaje malefice care vor să distrugă planeta. Cândva am făcut, la un film, pariu cu un prieten că știu fiecare scenă care urmează. Și am câștigat. Enervat peste măsură, mut pe canalul doi al Televiziunii Române și rămân încremenit : figuri de oameni adevărați ( nu mutre de smintiți cu tone de mușchi pe ei! ), peisaje care te lasă cu gura căscată, dialoguri autentice, scene răscolitoare. Unui om cu o cultură infimă îi sunt suficiente câteva cadre pentru a-și da seama că se uită la o capodoperă. Era o ecranizare după Oblomov de Goncearov. Ce mari cineaști sunt rușii! Ce înseamnă cinematografia adevărată!
Din păcate, ca și în literatură, comercialul bate valoarea și o elimină. ( John Grisham e mult mai bine plătit - 40-50 de milioane de dolari numai pentru drepturile de ecranizare a unei cărți - decât Philip Roth, iar dacă ar trăi în Românica, ultimul ar muri de foame! )
           Am recitit Crima lui Sylvestre Bonnard de Anatole France. Ce stil limpede, curat, exprimând o mentalitate superioară celei pe care o au contemporanii noștri, deși romanul e străvechi! Într-o vreme în care bătaia era principalul mijloc de educație, personajul, un cărturar bonom, singuratic și altruist, crede că un copil poate învăța numai jucându-se. Cinismul lui France e ca un fulg de zăpadă : n-are pic de răutate. Francezul e o minte măreață, deschisă către zările luminoase ale celei mai adânci umanități. Talentul lui e remarcabil. Te vrăjește permanent, relatând scene de o perfectă banalitate. Îmi aduc aminte că și în liceu era preferatul elevilor. Aveam patru-cinci scriitori de învățat pentru teza de la limba franceză ( făceam, de fapt, mai mult literatură), iar profesoara ne întreba, generoasă, ce să ne dea, înainte de a formula subiectele. ”Dați-ni-l pe Anatolu' Franță, striga un mucalit cu vocea groasă, că p-ăsta îl știm!”
        Anatole France și personajele sale au aceeași pasiune fără limite pentru manuscrise, cărți și biblioteci, ca și Jorge Luis Borges. Dacă argentinianul e preocupat de mister și de labirinturi, Anatole France e solar, deschis, rațional, reconfortant.  Ambii însă ne pot vindeca de toate bolile sufletești. Ca, de altminteri, și rușii Cehov și Bunin.

Citindu-l pe Ivan Bunin

              La sugestia lui Dumitru Augustin Doman, am cumpărat, de pe net, Nuvele de Ivan Bunin, Editura pentru Literatură Universală, București, 1962. Abia în urmă cu două săptămâni am găsit tihna necesară pentru a-l citi pe prozatorul rus. Nădejdea mea n-a fost proastă. Bunin, primul scriitor rus laureat al Premiului Nobel, este un Cehov rural, cu valențe de romancier. Excelează în portrete și în descrieri. Detaliile sale sunt extrem de sugestive și prozatorul știe să redea admirabil atmosfera unor evenimente. Ne copleșesc naturalețea și ingenuitatea chipurilor, poezia peisajului peste care trec alene anotimpurile. Opera lui Vasili Șukșin își are un izvor viguros în paginile lui Bunin. Abia acum am o idee cât de cât realistă despre viața mujicilor de odinioară. Ceilalți ruși mergeau aproape exclusiv pe sărăcia, suferința și foamea oamenilor care trăiau în stepa rusească, așa încât aceștia păreau mai degrabă niște brute îndobitocite de lipsuri, decât niște oameni vii. Plină de umanitate, dar și de o nostalgie specială este nuvela Suhodol, care îmi amintește de Moșieri de altădată de Gogol, dar bucata lui Bunin este de o uimitoare bogăție a senzațiilor. Textul este un echivalent în literatura rusă a Harfei de iarbă de Truman Capote. Bunin știe, ca niciun alt scriitor al lumii, să evoce toposul pe care l-aș numi acasă. Citindu-l pe Bunin, mă simt într-un exil îndepărtat, cu un dor nestins de locurile natale, umile, sărace, dar pe care le simt ca fiind ale mele.
              Cândva, prietenul Marin Neagu mi-a mulțumit că l-am făcut să-i descopere pe Radu Petrescu și Nicolae Velea. Îi mulțumesc și eu lui Dumitru Augustin Doman că mi l-a revelat pe Ivan Bunin.

Sunt născut de ziua lui Ivan Bunin

Alexandru Mușina a repetat ani în șir,  pe vremea studenției noastre, o idee la care alții dădeau din umeri :
- O să debutez, bă, o să public o carte, dar n-o să fac gaură-n cer! Și la ce o să-mi foloseacă?
Adică e important ca atunci când publici o operă să aduci un suflu cu totul nou, iar confrații și cititorii să te ia în seamă cu entuziasm. E un orgoliu creator ușor de înțeles și de acceptat. În lecturile mele căutam și eu noutatea, dar una care să mă surprindă și să mă facă fericit, ca imaginea lumii proaspăt ivite de sub apele primordiale. De aceea citeam uluit Portretul lui Dorian Gray, Un veac de singurătate, Ulise, Zgomotul și furia, La răsărit de Eden, Cevengur, Maestrul și Margareta, povestirile lui Henry Lawson ori Vasili Șukșin, Ghepardul, Orbirea, Secretul pădurii bătrâne, Cărarea pierdută, romanele lui Hamsun și toată proza rusă, în fruntea cu Gogol.
Așa am căutat să și scriu : altceva decât s-a practicat până acum, chiar dacă în ceea ce am făcut intră destul artificiu, incluzând uneori și o doză de trivial. Iată însă că Bukowski mi-a schimbat fundamental perspectiva asupra literaturii, iar pe viitor voi opta, probabil, pentru o altă cale.
Destinul ne pune și el indicatoare de circulație, ca să zic așa. Nu cred în horoscoapele care curg pe televiziuni și prin ziare, dar se pare că zodiile nu mint în ceea ce privește reperele fundamentale.  Cunosc doi oameni trăiți în medii diferite - oraș-cătun -, cu meserii și înfățișări diferite, dar născuți în aceeași zi a anului. Caracterele celor doi seamănă însă ca două picături de apă. În acest context consider că este un noroc dătător de speranțe să mă fi născut în ziua în care a văzut lumina zilei marele Ivan Bunin. În plus, ca și el, iubesc grădinăritul. La mai multe comparații nu-mi ridic nasul și chiar îmi cer iertare că l-am pomenit în această împrejurare.
Îmi rezervasem un cadou de ziua mea, comandând, printre altele, un volum de nuvele aparținând lui Ivan Bunin. Din nefericire, coletul a întârziat pe drum.