Prin 1978, profesorul Valeriu Filimon a dus grupa noastră de studenți la Mărțișor, într-o vizită de lejeră cercetare. ( Valeriu Filimon făcea multe și interesante lucruri - l-a invitat, într-un rând, pe Ion Larian Postolache, să ne vorbească despre spiritul Orientului -, dar noi, în ignoranța noastră tinerească, nu eram în stare să apreciem, la adevărata lor valoare, inițiativele dascălului nostru. ) Am vizitat casa, grădina și mormintele familiei. Nu știu de ce camerele mi s-au părut înghesuite, meschine, ca aparținând cuiva care își drămuia fiecare felie de pâine. Activitatea s-a desfășurat în prezența Mitzurei Arghezi, proaspătă, frumoasă, incredibil de tânără. Părea că are mai puțin de patruzeci de ani, dar, socotind acum, îmi dau seama că era mult mai în vârstă. Trăia și nea Ion, un om care a fost toată viața un fel de servitor al marelui poet. Cum citisem că Arghezi a avut o boală ciudată și era să moară pe la 68-70 de ani - o pungă cu puroi în zona inghinală, rezolvată de un medic faimos în epocă -, am profitat de ocazie și l-am întrebat pe nea Ion cum au stat lucrurile. Voiam să știu de la sursă ce s-a petrecut în realitate. ( Se spunea că medicul i-a extras puroiul cu o seringă, apoi a umplut cavitatea respectivă cu streptomicină). Pe atunci nu eram protocolar, ca astăzi, dar mă purtam tot civilizat.
- E adevărat, domnule Ion, că Arghezi a fost grav bolnav, pe la 68 de ani, și că doctorul X l-a vindecat cu o singură injecție?
- Cum? Nu, nimic nu-i adăvărat din ce spuneți. Domnu' Arghezi n-a fost bolnav dăloc, da' dăloc, niciodată. A fost sănătos tun toată viața. Astea e minciuni scornite de ziariștii d-atunci.
Valeriu Filimon a spus câteva cuvinte despre creația argheziană, a vorbit și Mitzura, iar câțiva studenți au citit niște așa-zise comunicări științifice, fiind înregistrați pe o bandă de magnetofon : Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Doru Mareș și subsemnatul. Poate și Marin Neagu, dar nu sunt sigur. Cred că am fost al patrulea și am prezentat un scurt eseu despre Tablete din Țara de Kuty.
În încheiere, Mitzura ne-a pus o înregistrare cu tatăl ei, citind din propria operă. E adevărat că Arghezi n-a avut o voce de tenor, dar calitatea aparaturii făcea să-l auzim pe autorul Testamentului scoțând un fel de mugete înfiorătoare. Ne uitam unii la alții consternați. Scărpinându-se precipitat în barbă, Călin Ciubreag a spus îngrozit :
- Oooo! Nu e adevărat ce auzim!
Mitzura a observat reacția noastră, a oprit magnetofonul și a ținut să precizeze :
- Să știți că tata avea o voce frumoasă, dar nu-mi dau seama de ce a ieșit așa.
P.S. Aflu, de pe net, că Valeriu Filimon a murit în iulie 2004, la aproape 73 de ani. Dumnezeu să-l țină în lumină!
4 comentarii:
Deși stau de ceva vreme în București, la Mărțișor n-am fost niciodată. Spre rușinea mea! Dvs ați fost mai norocos, domnule Șerban Tomșa.
Vedeți, cu cât drag vă aduceți aminte de un dascăl bun, unul care a știut să vă stârnească curiozitatea în tinerețe. Am avut și eu parte de un astfel de dascăl, Dumnezeu să-l odihnească, un om în vârstă și devotat profesiei sale. Am văzut Mirceștii lui Alecsandri și bojdeuca lui Creangă, datorită lui; dar și Agapia și, mai ales, Văratecul, cu mormântul Veronicăi Micle. Pentru mine, care eram pe atunci un copil mucos de la țară, toate aceste ,,întâmplări” mi s-au părut de-a dreptul incredibile.
Cred că Mărțișorul lui Arghezi e bine de vizitat primăvara, așa că, dacă mai trăiesc până la primăvara viitoare, mă voi duce musai să văd casa lui Arghezi.
O duminică frumoasă să aveți!
Ștefan S.,
Eh, eu n-am avut răgazul, în această viață de ocnaș, să vizitez multe obiective culturale. Mai grav, n-am reușit să mă întâlnesc cu scriitori și critici literari cu care sunt prieten numai din scrise și citite. Regret mult, fiindcă s-ar putea ca pe unii să nu-i văd niciodată, așa cum nu voi mai avea răgazul să-mi revăd prietenii de odinioară. Deși schimb anual mesaje cu Liviu Papadima, nu l-am văzut pe prietenul meu ( chiar am fost prieteni, nu glumă) din...1984. Prin 2007, trecând pe la Colegiul ”Gheorghe Lazăr”, unde învăța fiica mea, mi-am zis că n-ar fi rău să-l văd și pe Liviu, pe atunci decanul Literelor. Am luat-o nostalgic la picior pe Bulevardul Elisabeta - a fost, timp de patru ani, ulița mea dragă! -, am fost uluit de aspectul jupuit și antic al trotuarului ( la Fac. de Matematică nu se mai mișcase nimic de zeci de ani), am deschis ușile facultății mele dragi, am reușit să trec de portăreasă și am bătut la ușa secretariatului, încărcat cu flori pentru doamna Murgilă. Numai că dumneaei ieșise la pensie de câteva zile și m-au întâmpinat două secretare tinere. Am fugit după alte flori și le-am oferit fiecăreia câte un buchet. Apoi am aflat că în ziua aceea decanul Liviu Papadima nu va veni în instituție. Am plecat trist, cu coada-ntre picioare. În 2006 nu reușisem să ajung la reîntâlnirea de după 25 de ani de la absolvire, fiindcă eram operat și pradă unei depresii vecine cu nebunia. Ion Rotaru, pitorescul nostru director de studii a murit un an mai târziu, iar figurile legendare ale facultății, în care credeam cu sfințenie, au îmbătrânit vijelios. Și uite așa trec anii și nu știu dacă ne vom mai strânge vreodată mâinile.
Vă întorc cu drag urarea.
Duioase amintiri!
Acea ,,Istorie” (în cele trei volume) a lui Ion Rotaru a fost prima carte de critică literară citită de mine. Aveam 20-21 de ani pe atunci... Am postat pe blogul meu, cu ceva vreme în urmă, câteva fotografii cu ,,căsuța” acestui scriitor, care mi s-a părut prea mică pentru mulțimea manuscriselor pe care le adunase cunoscutul critic literar.
Domnule Șerban Tomșa, am făcut rost de cartea lui Nicolae Velea, Întâlnire târzie, un volum de nuvele (eu le-aș numi povestiri). De mult îmi doream să citesc cartea asta, și v-am mărturisit și dvs acest lucru cândva. Până acum, de Velea citisem doar În război un pogon cu flori. Nuvelele lui Velea mi se par superbe. Ce ziceți, greșesc dacă, în naivitatea mea de simplu cititor, îl așez pe Velea, umăr la umăr, pe același raft valoric cu Ștefan Bănulescu?
Zile frumoase să fie și spor în toate!
Ștefan S.,
Ion rotaru era un personaj pitoresc, un tip histrionic - îl avusese ca mentor pe G. Călinescu -, de o frustețe simulată. Un istoric literar aproape onorabil.
Da, Nicolae Velea este un povestitor splendid, un Vasili Șukșin român. Este, ca autor de proză scurtă, lângă Bănulescu, Fănuș Neagu și D.R. Popescu. Adică, așa cum spuneți, printre cei mai buni din literatura noastră.
”În război, un pogon cu flori” mi-a plăcut la prima lectură. L-am recitit în urmă cu ani și am fost deziluzionat : n-are nicio valoare. Dar povestirile lui Velea fac toți banii.
Trimiteți un comentariu