O recenzie semnată de Adelina

Călugărul negru de Şerban Tomşa

Editura: Tracus Arte
Anul publicării: 2013, Bucuresti
Gen: Literatură romana contemporană
Număr pagini: 293

 “(…) viaţa mi se desfăşura că un fir de aţă depănat de mâinile neîndemânatice şi înţepenite de reumatism ale unei precupeţe nervoase: numai noduri, rupturi şi încâlceli.”(pag.11)

Când am ţinut prima dată în mâini Călugărul negru, a luiŞerban Tomşa mă aşteptam poate la o serie de impresii, dar aveam să aflu că ele erau cel mult pe aproape şi în orice caz, puţine. 

Nu multe sunt  romanele care să-mi fi plăcut  atât de mult  – chiar incluzând clasicii, despre care se ştie deja că îmi sunt slăbiciune –  iar dintre contemporani, chiar mai puţine.  Este mare păcat că un astfel de scriitor se luptă pentru supravieţuire şi chiar a cunoscut faţa hâdă a depresiei, după cum am aflat din “săpăturile” efectuate pe marginea cărţii, navigând inclusiv pe blogul său.

Şerban Tomşa( n.12 oct. 1956, în com. Sarbeni, Teleorman) este absolvent al Facultăţii de Litere, din cadrul Universităţii  Bucureşti. Colaborează la diverse reviste literare cu versuri, eseu şi cronică literară, semnând ca autor şi lucrări de specialitate din domeniul învăţămîntului. A debutat( abia!) în anul 2003 (o împrejurare nefericită l-a scos multă vreme de pe drumul de scriitor) cu romanul Biblioteca lui Noe, urmat în 2006 de  Maimuţe în haremul nopţii.

Cu Călugărul negru reuşeşte o minunată combinaţie de ficţiune cu realitate, comic şi grav, suspans şi descriere, analitic cu aparenţă, acţiune cu relaxare. Am decis chiar că nu  vreau să dezvălui cel puţin unul din elementele surprinzătoare care vor cuceri cititorii, mai cu seama că prezenţa lui nu se anunţase  nici în nume, nici în copertă.

O  vastă cultură literarară, ghicită voalat sau direct notat –  Kafka, Twain, Mann, Faulkner, Dali, Marquez, etc.- inclusiv Biblia şi, desigur, scriitorii ruşi, care deţin aici o poziţie privilegiată, a turnat, cu siguranţă temelia; intervin apoi imaginaţia, studiile şi profesia alese, omul – cu mediul creşterii şi evenimentele trăite + aspiraţiile de viitor.

Reţeta pare banală poate, des consultată. Şi totuşi acest scriitor, nu altul…

Un text scris la persoana I instalează, din primele rânduri, naratorul, care însă pare să  oscileze între Oreste, Omer. Pe întreg parcursul apoi, indiferent de registru sau cele relatate, scriitura rămâne autentică, verosimilă. Nu am întâlnit nici senzaţia de forţare a dialogurilor, nici artificialul. Transpunerea cititorului în mijlocul a ceea ce parcurge merge până departe, chiar şi în cazul unuia care nu e fan al  intrigilor în genul poliţist.

Linia generală a acţiunii anunţă prin câteva elemente – simbol suspansul, misterul, dar, intercalând o varietate de alte procedee, tehnici, planuri secundare, atenţia  publicului nu scade. El nu se va plictisi, nu va obosi, nu îşi va pierde interesul.

“oamenii vanitoşi, oricât de inteligenţi ar fi, pot fi manipulaţi chiar de un prost.” (pag.167)

Nu lipsesc introspecţia, inserţiile filozofice, învăţămintele, trimiterile către cercetare şi confruntare.

“Şi aşa asta nu va trăi prea mult. Se va sinucide, dă-l încolo. Uită-te în ochii lui. E prea trist.” (pag.66)

Personajele, destul de numeroase, ca într-un veritabil roman rusesc, încep apoi să evolueze în ritmul şi direcţia stabilite de făuritorul lor. Unele dintre ele preocupă mai mult, altele doar puţin. Construirea lor însă, chiar şi în cazul protagonistului, nu zăboveşte prea mult asupra detaliilor. Fiindcă în ansamblu atenţia este acordată mai ales evenimentelor. Şi semnificaţiilor. Din ele şi felul în care le primesc, cunoaştem, mai ales, personajele.

“Ioana îmi părea făcută din litere caligrafiate de un maestru oriental” (pag.31) – femeile din carte sunt când agonie, când extaz, când realitate, când mitic, când lumină, când umbră.

Pe scurt, subiectul cărţii arată cam aşa: reîntors în Muridava, orăşelul natal, în căutarea fetei pe care o iubise în adolescenţă, protagonistul Oreste Şerbănescu ajunge să uzurpe identitatea unui localnic plecat de multă vreme din oraş şi cu care, printr-o coincidenţă aparent măruntă, seamănă fizic. De la momentul în care acceptă tacit confuzia creată devine Oskar Omer şi un întreg val de evenimente se porneşte.

Simbolistica este un atribut important al acestei cărţi; în aşa măsură că, intuiesc, nu este suficientă o singură parcurgere a ei.

Cu  Călugărul negru am descoperit  opera unui scriitor de valoare cu care am privilegiul de a fi contemporană. Un blog pe care îl voi vizita măcar din când în când. Un om şi un artist.

Strict personal, admit că mi-aş fi dorit să nu regăsesc în unele scene elemente ale esteticii urât – bizare, care, cumva, îmi pare că a devenit un fel de must-have al autorilor contemporani. În acelaşi registru înscriu şi unele replici / fraze în stilul Bukowski.

Frecvenţa aici fiind restrânsă şi doar sporadică însă, observaţia nu este suficientă pentru a imputa un defect. De altfel, raportadu-mă la întreg, poate că este acel rău-necesar care face acţiunea credibilă.

Tot la capitolul mici breşe aş aminti repetitivitatea unor pasaje, care ar putea incomoda uşor sau crispa cititorul: personajul se tot trezeşte şi adoarme, mai ales în partea a doua.

În încheiere, mă declar încântată de personajul principal: visător, romantic, inteligent, timid, gurmand, introvertit, sensibil sau cinic, depresiv, inadaptat,  stăpânit de alcool sau ursuz, conformist. Cu atât mai mult cu cât, sunt, sigură, păstrează din personalitatea scriitorului.

Notă: 9 / 10

http://literaturapetocuri.ro/calugarul-negru-de-serban-tomsa-editura-tracus-arte.html