Nu există rețetă pentru a produce un text desăvârșit. În afară de stil și aptitudinea de a contura personaje credibile și originale, prozatorul trebuie să dețină și o anumită tehnică pe care o folosește, în multe cazuri, instinctiv. Așa că nu mai e vorba de meșteșug, ci tot de...înzestrare naturală. Inspirația funcționează și la nivelul construcției. Suntem uimiți de nivelul primitiv al conștiinței artistice pe care o aveau unii scriitori : Cehov, Gogol, Preda, Caragiale, Mark Twain. Nici alții nu erau doctori în litere și nu sculptau temple subpământene, ca în zilele noastre sau ca pe timpul lui Eminescu. În orice caz, un tip de convenție nu poate lipsi veritabilei literaturi. Știu că mă repet, dar, dacă nu se ridică firesc către semnificații general-umane, o creație rămâne reportajul unei experiențe personale. Are condiția unui minoritar. Dar cum minoritarii au mai multe drepturi decât ceilalți, iată că opere nesemnificative sunt premiate cu Nobel și lăudate și transformate în Biblii. În cazul rușilor și al altor scriitori geniali ( Knut Hamsun, de exemplu ), convenția este insesizabilă. Naratorul povestește, iar cititorul îl urmărește așa cum ar parcurge o știre dată într-un ziar. Acestea sunt reușitele majore ale literaturii. Dar chiar când convenția îți dă peste mână, ca în cazul Orbirii lui Canetti sau al Cărții Milionarului de Ștefan Bănulescu, opera poate fi incomparabilă.
Ideea e că poți spune despre o carte că e perfectă abia după ce aceasta este citită. Și nu de oricine. Dar cine impune criteriile valorizării? După părerea mea, nici cititorul - sunt atât de multe gusturi : pentru unii Moartea lebedei și Elevul Dima dintr-a șaptea sunt capodopere -, nici criticul literar. Cel mai puțin credibil e cel care a realizat textul. Important e să existe, într-o cultură, o pătură de intelectuali, oameni instruiți, de o moralitate superioară, cu gusturi estetice impecabile și deschiși către toate formulele artistice. Ei, prin consimțământ tacit, acceptă sau resping o operă de artă. Fenomenul acceptării se produce în timp, de multe ori la distanțe astronomice de momentul publicării opului. (Firește că afirmarea se poate produce și mai repede dacă în joc intră critici literari competenți și cu priză la public, dar, în România, a trecut vremea celebrității fulgerătoare : sistemul social nu le mai permite cronicarilor să fie oracole care să decreteze că X e geniu, iar Y, veleitar.) Orbirea a fost recunoscută și răsplătită cu Premiul Nobel, la 50 de ani de la prima ediție. Mulți strigau, în urmă cu 25 de ani, că Radu Aldulescu e cel mai mare scriitor român, în condițiile în care criticii nu-l băgau în seamă.
După gustul meu, Pana de automobil de Friedrich Durrenmatt e o bijuterie. Nimic nu se poate scoate, nimic nu se poate adăuga textului scris de elvețian. Trăiește-ți clipa de Saul Bellow, superb imn închinat ratării, e altă carte fără cusur. Mai notez câteva texte care îmi trec acum prin minte : De veghe-n lanul de secară și povestirile lui Salinger, schițele lui Caragiale și Mark Twain, cam trei sferturi din opera lui Cehov, tot ce a scris Gogol, Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David.
De ce sunt perfecte? Uite așa, fiindcă ne plac. Orice argumentație este ipocrită și se fundamentează pe opțiunea îmi place/nu-mi place.
E curios că putem vorbi despre titluri pe deplin reușite mai ales în cazul schițelor, nuvelelor, povestirilor și romanelor scurte. Cu romanele lungi, povestea se complică.
8 comentarii:
Orice carte bună are multe file, numeroși cititori, multe abordări și diverse înțelegeri. Totul ține de gustul cititorului, de capacitatea lui de a înțelege și de a se raporta la un anumit tip de lectură. Părerile niciodată nu vor fi aceleași. Uneori, chiar și scriitorii mari, înzestrați cu un simț aparte pentru creația literară, nu înțeleg o carte bună aparținând unui alt scriitor mare. Și îmi vine în minte Arghezi, el care a zis, după ce a citit vreo 20 de pagini din romanul Ion al lui Rebreanu - ,,atâtea cât am putut să îndurăm”! -, că un scriitor mai bine se spânzură decât să dea la tipar o asemenea carte!
Ștefa S.,
Frumoase observații!
Arghezi cam avea dreptate, din punctul lui de vedere. El e artist pe fiecare rând, Rebreanu e la suta de pagini. De multe ori mă gândesc că doar poeții ar trebui să aibă dreptul de a publica. Să scrii așa, de-a durda, sute de pagini terne mi se pare zădărnicie.
Glumesc, firește. Nici Arghezi nu-i plăcea lui Ion Barbu. Și avea dreptate și autorul Jocului secund. Barbu, Arghezi și Camil Petrescu nu-i plăceau lui Eugen Ionescu. Și avea și ăla dreptate. Dar discutăm de la un anumit nivel în sus. Sunt opinii care contează, fiindcă niște formule artistice sunt respinse, cu argumente, în numele altor formule artistice.
Orice cititor are dreptul să-și dea cu părerea, dar nu orice opinie contează.
Grea, foarte grea problemă. Nu sunt teoretician literar si nici estetician, dar parerea mea personala e ca nu exista text desavarsit. Si nu e vorba ca strugurii sunt acri. De fapt ce inseamna perfectiune, nu numai la nivel formal,faptul ca nu se poate scoate, nu se poate adauga nimic din text? Nu cumva e impresia subiectiva dar puternica pe care o lasa cititorului versiunea selectata de autor dintre altele? De unde stim ca una din acestea nu era mai buna? Iar intre instinct si mestesug, o optiune periculos de exclusivista, de genul ori-ori,eu as prefera conceptul de inteligenta narativa sau artistica.
La fel de spinoasa, daca nu si mai si, e problema aprecierii estetice. Dupa parerea mea consensul unui public larg si cult (cei doi termeni par a se exclude reciproc) asupra valorii unei opere artistice e foarte greu de obtinut, in lipsa unor instante critice functionale si credibile in epoca respectiva. Ma intreb care mai sunt acestea azi in Romania? Pe termen lung e alta poveste.
De acord cu tine, dragă Şerban. Ce spui tu aci este esenţa literaturii, iar ce selectezi e o bibliotecă aproape suficientă unei vieţi de cititor.
Când vorbeam de perfecţiune, eu mă alintam în abstractizare. Dar, ca nişte oameni raţionali şi cam cu aceleaşi gusturi literare, putem conveni că unele cărţi sunt foarte aproape de perfecţiune, unele aproape , iar altele puţin mai departe. Sigur că şi senzaţia mea la citirea unei anumite povestiri de Hemingway, de pildă, este de perfecţiune. Ca şi la cele ale lui Salinger.
La roman, e adevărat, lucrurile se complică. Schiţa, povestirea e o cărămidă, iar o cărămidă poate fi perfectă. La Curtea de Argeş e aproape terminată necropola regală. Cărămizile sunt din materialul cel mai rezistent, şlefuite cu diamantul şi smălţuite cu nu ştiu ce substanţă împotriva intemperiilor. Astea sunt perfecte.
Dar romanul e construcţie şi o abatere cât de mică de unghi o face imperfectă.
Dan,
Sigur că nu există carte desăvârșită. Folosesc însă termenul pentru acele cărți care mă entuziasmează într-o asemenea măsură, încât nu văd, în text, niciun cusur, în condițiile în care sunt, să zicem, un cititor avizat. La prima lectură, Un veac de singurătate mi-a dat senzația de operă perfectă. M-a uluit. Azi mi se pare că romanul are și defecte. În schimb, Orbirea, Conjurația imbecililor și Sub vulcan îmi lasă , la fiecare nouă lectură, aceeași puternică impresie. De fapt, toate cărțile citate în articol au un efect magic asupra mea. Plus povestirile lui Hemingway, plus câteva texte de Raymond Chandler.
Maestre DAD,
Iertare că nu l-am menționat pe Hemingway! Și m-am gândit la povestirile lui. Apoi am uitat să-l menționez, ca și pa alții câțiva. Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase, dar ai sintetizat problema mai bine decât mine. Și F. Scott Fitzgerald are un roman, Blândețea nopții, care mă fascinează, dar și câteva povestiri absolut impresionante. Ce părere ai despre Un diamant mare cât hotelul Ritz, în care un tip, care descoperise un munte de diamant și își construise un domeniu netrecut pe nicio hartă, încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu?
Textul dumneavoastra este o bijuterie, nimic de scos, nimic de adaugat:)..va urmaresc si va admir de ceva timp dar este prima data cand comentez. Fiind inceputul anului, permiteti-mi sa va urez un an senin, cu oameni si lecturi frumoase! sa ne incantati si anul acesta cu insemnarile dumneavoastra! Cu stima, Bogdan Matei
Unknown,
Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase și vă întorc cu drag urările. Cu caldă prietenie.
Trimiteți un comentariu