O torță veșnic vie : spiritul echipei de fotbal Dinamo București

* Nu știu cum se face, dar la nivel foarte înalt suntem conduși de niște analfabeți. Nu știu nimic, nu se pricep la nimic, n-au făcut performanțe nici în număratul ouălelor. Dacă au știut cândva să bată un cui, au uitat demult, pentru că și-au făcut din politică o meserie extrem de rentabilă. Tăriceanu, de pildă, e un idiot crescut în familia înstărită a unui istoric, turnător la Securitate. În școală abia a trecut clasa, nu știe românește și se consideră un mare politician. Banii și onorurile curg pe el. Dar alții sunt și mai proști, și mai bogați, în vreme ce un cunoscut autor a fost plătit, pentru un roman important, de o editură prestigioasă cu...338 de lei. Și tot e bine, fiindcă sunt autori care duc bani de acasă, pentru a fi publicați. Ieri, un politician ne-a lămurit, pe un canal de televiziune, cum stă treaba. Nu contează ce ai făcut în școală și ce note ai luat. E important să ai tupeu, să fii tare-n gură și ”să organizezi treaba în teritoriu”. Ce să organizezi, bă, când tu n-ai niciun orizont de cultură politică și abia știi să te iscălești? Ăștia cred cu tărie, spre paguba tuturor ( din păcate, și a urmașilor lor!), că a face politică înseamnă a mulge crâncen niște funcții publice ( cu ajutorul unor ciurucuri umane) și a înțepa niște conducte cu bani! Stai și te crucești când afli cum distribuia Elena Udrea munți de bani, în timp ce noi, oamenii care muncesc, n-aveam parale pentru o pâine!  Și cum e cu pedelistul ăla care spunea că nu se dă jos din pat doar pentru 100 000 de euro? Păi, atunci, de nu închidem, bă, școlile? De ce mai organizăm simulări, teste, examene și alte rahaturi aducătoare de stres pentru profesori, dacă e important ca elevii să nu învețe nimic în școli și să ia note cât mai mici? De ce ne mai jucăm de-a școala când procesul de învățământ se rezumă la a produce cretini care să ne conducă? Mai țineți minte cuvintele mamei lui Nicanor Alvarado, dictatorul din Toamna patriarhului? ” Maică, îi zice bătrâna fiului său, dacă știam că o să ajungi un om așa de mare, te dădeam și pe tine la școală, să înveți să te iscălești.” Până și în inima întunericului școala impunea un anumit respect. Însă mâncatul rahatului a devenit, în România, cea mai prosperă și nerușinată afacere, iar școala e un loc al umilinței,  plasată, în stima cetățenilor, mai jos decât serviciile de salubritate.
* Sunt suporter al echipei Dinamo de mai mult de o jumătate de secol. Spre marea mea tristețe,  echipa a fost falimentată de infractori și pierdusem bucuria de a urmări meciurile de fotbal. ( Mai ales când am văzut că arbitrii joacă pe față pentru Real Madrid, în toate confruntările pe care cunoscuții cotonogari și pomanagii le au fie în campionatul intern, fie în Liga Campionilor.)  Nu mai aveam cu cine să țin. N-am fost de acord nici cu alungarea lui Andone și n-am încredere în calitățile de manager ale lui Adrian Mutu. Dar spiritul lui Dinamo, întreținut și de suporteri și de niște artiști cunoscuți, n-a murit, ci arde acolo, sus, ca o torță veșnic vie. Galeria echipei Dinamo București este cel mai frumos fenomen din fotbalul românesc.

Oamenii sunt făcuți să fie prieteni

    Izolarea unor oameni este o anomalie. Ei sunt făcuți să comunice între ei și să fie fericiți. Să se bucure pentru binele pe care îl fac. Ați văzut cum sclipesc ochii unui bătrân profesor atunci când își dă seama că elevii săi au înțeles ce le explică el? Ce ați simțit când un medic vă privește în ochi și vă spune că te vei însănătoși, oricât de gravă ar fi situația ta? Nu voi uita niciodată atenția cu care doctorul și colonelul Andrei Bâlbâie m-a tratat în urmă cu mai bine de un deceniu. M-a așteptat cu răbdare în holul spitalului în care lucra, mi-a observat disperarea și mi-a spus, bătându-mă pe umăr : ”Orice problemă e, o vom rezolva.” Și mi-a fost alături, câteva ore pe zi, în toată perioada spitalizării. Ați întâlnit vreun polițist care să te îndrume când ai rătăcit drumul? Ați stat de vorbă cu preoți care v-au făcut să vă simțiți ușurați sufletește? Eu da. Educația și codul genetic reprezintă destinul nostru. Toată lumea se întreabă de ce evreii sunt permanent în vârful vieții sociale, pe toate meridianele lumii. Cineva a demonstrat, cu statisticile pe masă, că ei sunt mult mai bine educați și mai instruiți decât celelalte etnii care trăiesc pe planetă.
    Anul trecut s-a întâmplat să mă aflu în anticamera medicului meu de familie, pentru a solicita o adeverință. În fața mea era o doamnă frumoasă, distinsă, de foarte bună condiție. M-a privit lung și mi-a spus că în urmă cu 36 de ani mi-a fost elevă. Mi-am amintit cine era și că am purtat cu ea, la clasă, discuții mai mult decât interesante. Avea multă personalitate și o uimitoare îndrăzneală a opiniilor. (La clasa dumneaei n-am predat decât latina, o oră pe săptămână!) Acum e directoarea școlii și soția unui om de vază. Culmea a fost că n-a vrut să intre înaintea mea la consultație. I-a explicat doctorului că mi-a fost elevă și că mă respectă foarte mult. Am fost obligat să intru un minut și să mă prefac că am luat hârtia, ca s-o determin să pășească în cabinet. În urmă cu ani, în anticamera unui spital mi s-a întâmplat același lucru cu un preot din aceeași generație cu doamna profesoară, din aceeași localitate. Sunt medii în care familia este responsabilă, după cum sunt locuri în care copiii sunt trimiși la școală așa cum sunt duse vitele la turmă.
     Citesc Eseuri de psihanaliză aplicată de Sigmund Freud. Iată ce găsesc la pag. 20 : ”Freud ar fi scris eseul pentru a-i face plăcere lui Jung, la a cărui părere ținea foarte mult. [...] Faptul că Jung a văzut în Delir și vise în Gradiva de Jensen o deplină reușită îl bucură pe Freud în mod deosebit; el susține chiar că aprobarea ideilor sale de către Jung valorează mai mult decât cea a unui întreg congres medical.”
Să precizăm că Jung era, la vremea aceea, discipolul fidel al lui Freud. Emoționant! Asta înseamnă prietenia între două genii. Un mare om scrie un text pentru a-l bucura pe un alt mare om. Cred că acesta este sensul cel mai înalt al existenței noastre : să facem lucruri înălțătoare, pentru a-i încânta pe ceilalți. Artiștii au avut muze și, vai, prieteni cărora le-au dedicat operele lor. Dar de frumusețea creațiilor cu pricina s-a bucurat toată lumea ieșită din tenebrele sălbăticiei.

P.S. Școala modernă se bazează pe niște principii foarte sănătoase. Sunt printre cei care le aprobă și le pun în practică. Dar nu cumva se exagerează când li se cere dascălilor să nu solicite deloc memoria copiilor? Elevul nu trebuie să știe cine a fost Eminescu, în ce ligă a jucat Ștefan cel Mare sau ce turme a păzit Immanuel Kant. Nu trebuie să memoreze teorema lui Pitagora și nu e obligat să rețină când s-a născut el însuși și unde s-a întâmplat minunea. Bun, de acord. Dar în condițiile astea, de ce nu se desființează evaluările, examenele și, în definitiv, întregul sistem de învățământ? Fiindcă, inteligenți cum sunt, elevii au prins șpilul și se autoeducă pe net și la colțul străzii. Nu e nevoie să te trezești din noapte și să mergi într-o instituție mohorâtă, pentru a învăța să înjuri și să dai cu pumnul. În plus, în blestematele astea de școli nu afli o boabă despre împerechere, supremul vis al umanoizilor de orice vârstă.

Pentru a deveni o națiune de imbecili, n-avem nevoie de școală și de profesori!

Pentru a deveni o națiune de imbecili, n-avem nevoie de școală și de profesori. Dascălii pot crăpa de foame, pot fi supuși unor umilințe de neimaginat. Cine i-a pus să-și aleagă meseria asta?
Reiau postarea de pe Facebook a unei prietene de rețea, Ligia Crosman :

acum cateva zile am vazut-o intr-un supermarket aproape de casa pe profesoara mea de literatura universala din liceu ... o doamna deosebita, era si profesoara de germana si de rusa ... vreo sapte limbi straine stia printre care si poloneza ... efectiv nu pot scapa de imaginea ei ... am urmarit-o prin tot supermarketul ... mergea cu capul in jos, batrana, ponosit imbracata, aproape murdara si cu o privire dintre cele mai indurerate de mi s-a strans sufletul in mine... a cumparat niste fructe la pret redus dintre acelea care sunt mai mult stricate ... as fi vrut sa ma duc la ea si sa-i spun cine sunt dar n-am putut ... nu mai stiu in ce lume traim!

Răspund și eu cu o poezie a unui mare poet român, George Bacovia :

Cu voi

Mai bine singuratic și uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În țara asta plină de humor,
Mai bine singuratic și uitat.

-O, genii întristate care mor
În cerc barbar și fără sentiment -
Prin asta ești celebră-n Orient,
O, țară tristă, plină de humor.

Mesaj transmis de o profesoară de origine română care predă în Franța

   Înainte de a scrie despre Erich Maria Remarque și Vladimir Nabokov, reproduc articolul lui Lăzăreanu Răzvan, postat pe www.expunere.com . Este un text menit să ne aducă rapid cu picioarele pe pământ, în condițiile în care am transformat școala într-un club al ignoranților agresivi.

     O profesoară de origine română a transmis un mesaj dur tuturor elevilor din România care se plâng de obicei de faptul că nu le place la școală, dar și părinților și profesorilor din România care sunt nemulțumiți de felul în care se „face carte” la noi. Doctorand la Universitatea din Poitiers (Franța) și la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Ana-Maria Constantin predă în prezent la un liceu de prestigiu din Franța, iar, de curând, a postat pe Facebook o analiză comparativă asupra sistemelor de educaţie din Franţa şi România, cu accent pe disciplina existentă în sistemul francez. 

”Nu știu câți dintre voi aţi văzut filmul ‘Liceenii’. Era o frântură din educația care a dispărut acum 25 de ani. S-au dus regulamentele școlare dure, s-au dus uniformele obligatorii și profii exigenți. Eu încă am mai prins câțiva, în anii ’90, în fața cărora îmi mănânc unghiile, ba mai ziceam și-un „Tatăl nostru” de frică să nu mă scoată la tablă. Azi, profesorii se plâng că elevii nu mai învață, că sunt mai bine îmbrăcați ca ei, că la școală se face parada modei, atunci când elevii catadicsesc să vină la școală. Dar nu vă spun mai multe, pentru că știți și voi cam cu ce se mănâncă școala românească, cu milioane de absențe și promovabilitate mediocră la Bacalaureat de când s-au pus camere video care inhibă inspirația.

Nici să fii la catedră nu e mai bine, pentru că rezultatele dezastruoase le sunt imputate profesorilor. Dacă se chiulește, e vina lor, că nu știu să țină un curs care să-i atragă, care să le mențină interesul treaz, care să-i țină la școală și să nu-i trimită pe stradă sau prin baruri. Dacă nu se învață e tot vina lor, a profesorilor. Aceasta era situația când încă eram profesoara în țară.Acum lucrez din nou în învățământ, în Franța, la Lycée de La Rochelle.

Pentru că, un liceu care se respectă are o reputație. Reputație care se construiește în ani și cu mult efort. Reputația se face pe baza rezultatelor de mai sus, dar și prin absolvenții săi. Absolvenții trebuie sa continue studiile sau să fie angajați. Pentru a ajunge la studii universitare sau angajatul ireproșabil, liceul nu se joacă cu regulile. Regulamentul este foarte dur și dacă vă povesteam de ,,Liceenii”, nu o făceam întâmplător.

Toată lumea are uniformă. Uniforma este obligatorie. Obligatorie este și coafura fetelor, un coc micuț, ca și barba permanent rasă a băieților. Obligatorii sunt și pantofii negri cu toc de trei centimetri pentru fete. Balerinii nu sunt acceptați, cum nu sunt permise nici tocurile mai mari de trei centimetri. Cine nu se încadrează este exclus de la cursuri sau mai bine zis, trimis acasă să se schimbe. Dacă ai reușit să treci de prima selecție de la poartă, te poate trimite acasă orice profesor sau Consilierul Principal Educativ care răspunde de Viața Școlară. Și apoi, e problema ta dacă rămâi cu absențe nejustificate. O să regreți cu ocazia consiliilor clasei care se reunesc la fiecare sfârșit de semestru pentru a analiza situația școlară și disciplinară a tuturor elevilor. Acolo, în ședință, de față cu toți profesorii și directorii, absențele, excluderile, abaterile disciplinare sunt tocate mărunt. Dacă exagerezi, poți fi sigur că n-o să ai o diplomă pe care să scrie Lycée de La Rochelle Ci o diplomă oarecare, fără prea multă valoare.

Să revenim la regulament.

Știți că, în România, se filmează orele cu telefonul mobil, că elevii se amuză între ei sau pe socoteala profesorului care, vrând-nevrând, e profesorul lor. Ei bine, aici e absolut imposibil. Telefoanele mobile nu sunt permise în incinta școlii (și nici în internat între anumite ore, cum e ora de studiu sau după stingere) și orice folosire a gadgeturilor mobile este sancționată simplu prin confiscare. Ulterior, aparatul ajunge la Directorul Adjunct care judecă singur dacă și când îl returnează proprietarului. Se poate ajunge la o lună, două, sau tot anul școlar. În funcție de gravitatea faptei.

La ore, dacă nu ești disciplinat, profesorul nu se încurcă cu tine. Nu ai chef de oră, te poftește afară, dar nici asta nu e de bine, pentru că nu ai voie să părăsești liceul așa, când ai tu chef. Practic ești obligat să rămâi în școală, ți se notează excluderea, și o să lucrezi de unul singur la Viața Școlară. Ba, mai mult, o să mai primești și o pedeapsă ca să nu te mai amuzi în ore în loc să asculți lecția.

Pedepse se dau ușor. Se numesc „Rețineri”. O să faci teme, eseuri, pe diverse subiecte, în general legate de greșeala făcută. Dacă ai fost lipsit de respect, o să scrii câteva pagini despre respect și nevoia de respect. Dacă ai copiat, o să argumentezi cum dăunează copiatul disciplinei școlare…

Dacă excelezi în greșeli o să faci multe chestii practice. De exemplu, o să lucrezi pentru colectivitate la restaurantul unde mănâncă elevii, o să faci curat prin școală sau la spălătorie. Și vă spun sincer, nimic din toate astea nu e amuzant. Dar e meritat. Greșelile meritate sunt asumate. O reținere sau o excludere pleacă în plic la părinți care o retrimit semnată la școală. Ele rămân în dosarul elevului pentru posteritate.

Absențele sunt foarte bine supravegheate. Practic, sistemul îți poate arăta la orice oră cine nu e prezent la cursuri și din ce motiv. Motiv necunoscut înseamnă că echipa de la Viața Școlară pune mâna pe telefon și sună. Te sună pe tine, părinte sau tutore. Părinții pot vedea și ei de acasă dacă odrasla e la școală au ba. Dacă părintele e cu copilul acasă, sună la școală ca să-i anunțe absența și motivul. Totul e contabilizat.

Dacă ai lipsit, când apari la școală te prezinți cu carnetul personal pentru a justifica absența și a o reglementa informatic. Părinții semnează absențele elevilor minori, majorii pot să și le semneze singuri, în consecință de cauză.

Elevii și părinții au semnat contractul cu școala. Contractul e lege și toată lumea se supune. Democrația… e în altă parte”, este mesajul transmis de Ana-Maria Constantin în mediul online, potrivit stiridiaspora.com

P.S. Am mai scris pe această temă și țin minte că o doamnă a intervenit energic, spunând că fiica ei nu învață carte, fiindcă învățătoarea e urâtă și... are mustăți.

”La mișto” : blestemul de a trăi în Valahia

   În urmă cu zece ani suportasem o operație minoră și treaba asta m-a dus la o depresie cruntă, din pricina celor care m-au operat și îngrijit. Eram la un spital prestigios din București, mă dusesem cu pile și plătisem bani destui. Chirurgul, un tăietor-cusător pe bandă, îmi ieșea zilnic înainte înainte de a-i da plicul cu bani. După aceea o lua la fugă, când mă vedea, strigându-mi : ”Dom profesor, n-am nicio secundă liberă!” Fugea ca nebunul, după alți clienți și nu mi-a dat niciun sfat în legătură cu tratarea rănii pe care mi-o făcuse. În salonul meu era un tânăr foarte interesant. Era soldat și semăna cu John McEnroe în tinerețe. Fusese campion mondial la judo, juniori, iar succesul ăsta l-a făcut să-și piardă busola. Nu se mai ducea dimineața la liceu și lua barurile la rând. ”Se găsea totdeauna cineva care să mă cinstească în fiecare local în care intram. N-aveam nevoie de bani să beau până la inconștiență”, îmi spunea el. Atunci am auzit prima dată ideea asta : că există oameni care nu au ne nevoie de bani, pentru a bea prin cârciumi. Băiatul golea la sticle până se urca pe masă, întindea mâinile în lături și striga : ”Sunt Dumnezeu! Sunt stăpânul lumii!” A tot băut până într-o noapte, când a fost pe punctul de a-și omorî prietenii, fiindcă nu i-a mai recunoscut. Ca să-și revină, a cerut să-și satisfacă stagiul militar. De la el am auzit o construcție interesantă : ”să fii operat la mișto”. Când a trebuit să-mi fac o colonoscopie, cei doi medici care au vârât camera în mine ( unul e celebru, a descoperit un virus abdominal, dar, din câte mi-am dat seama, are un caracter de rahat; celălalt părea un minoritar foarte arogant) s-au uitat unul la altul și au spus :”Profesorul e operat la mișto. Încă puțin și l-ar fi lăsat handicapat.” Mai târziu am reflectat la chestia asta. Perfidul Băsescu și hahalera Tăriceanu nu s-au operat în țară, ei au făcut-o pe bune, la Viena, pentru că le-a dat mâna.
    Am văzut zidari, dulgheri și zugravi făcându-și treaba ”la mișto”, deși pe bani mulți. Unii făceau un gard și era nevoie ca proprietarul, care îi plătea fabulos, să-i ia la înjurături ca să pună și ei stâlpii în poziție cât de cât verticală. Altul înfigea diblurile de prindere a izolației unei case doar în polistiren, fără aderență la zid. Am văzut termopane prin care fluieră vântul.  Am văzut reabilitări devastatoare pentru clădirile asupra cărora se lucra. Iar banii erau de ordinul zecilor de miliarde. Firmele străine care au afaceri la noi au împrumutat obiceiurile românești. Cu eforturi imense am cumpărat o micuță mașină străină, un Peugeot 206 . Plătesc de nouă ani și mai am unul pentru a scăpa de obligații. În primii ani, eram obligat să duc periodic mașina la ”vizită”. O încredințam unui prieten care o lăsa la firmă. Ce făceau mecanicii de acolo? Nu schimbau uleiul, nu reparau nimic, însă mai furau din piese. Am constatat, de exemplu, că nu mai am cheie pentru roți, când am vrut să schimb cauciucurile. În alt plan, politicienii de stânga/dreapta nu au auzit în viața lor de Marx, Engels sau de doctrinele politice. Sunt analfabeți și se scot punând niște icoane pe pereți. Zâmbind malefic, vorbesc despre îmbunătățirea condițiilor de trai ale populației și își votează privilegii și pensii incredibile. Ne vorbesc ”la mișto”, ca unor babe ignare. Singura diferență dintre stânga și dreapta e că prima tabără ține mâna stângă sus și fură cu dreapta, iar a două gașcă ține mâna dreaptă sus și ne caută prin buzunare cu stânga. Așa înțeleg ei să facă politică. Toți acționează EXCLUSIV ÎN INTERES PROPRIU. Jurnaliștii, cel mai adesea lipsiți de cultură, le vâră demnitarilor corupți microfoanele sub nas și îi lasă să spună cele mai crunte aberații. Pentru asta primesc bani și otrăvesc conștiința unei națiuni. Ei, arbitrii opiniei, au distrus țara, fiindcă au pactizat cu infractorii și i-au săltat, zeci de ani, în slăvi.
    Românilor de rând le-a intrat în cap că nu se poate trăi din muncă cinstită, că sunt nedreptățiți și înșelați și, ca să nu pice de proști, joacă intens la cacealma. Și-au pierdut și ei caracterul. Îi vorbesc de rău pe prieteni, le caută bube în cap și aruncă asupra lor toate păcatele. De pildă, cârciuma e un loc de socializare, în care e firesc să intre oricine, indiferent dacă bea mai mult sau mai puțin. E normal ( nu o crimă!) ca un bărbat să meargă acolo și să se relaxeze, să comunice cu amicii. Eventual, să se îmbete. Dar e frumos ca fiecare cetățean să-și vadă de treabă. Ce nu e omenește e ca tovarășii de pahar să râdă unii de alții pe la spate și să bârfească precum proastele de pe șanț, după cum îmi spunea un medic că se întâmplă în localitatea sa. Toți sunt ”șmecheri” și ”se fac” unii pe alții. Beau ”la mișto”, vorbesc ”la mișto”, trăiesc ”la mișto”. Adică în afara oricărei valori umane, așa cum își educă și copiii, după cum bine preciza doctorul. Nemaivăzut e că și patronii râd de propriii clienți. Așa ceva nu se petrece, probabil, nicăieri în lume. Ăia îți umplu buzunarele, iar tu îi disprețuiești și îi bălăcărești pe după uși. Am auzit, zicea medicul, cel puțin doi patroni portretizându-și clienții de bază, în termeni de nereprodus. La televizor, o doamnă, politician, povestea că a fost pe Transfăgărășan și a tras la un popas. Nu mică i-a fost mirarea când i-a auzit pe ospătari discutând între ei :” De-ar începe mai repede ploaia, să scăpăm de ăștia! E posibil așa ceva? Interesul gazdelor ar fi fost să câștige niște leuți, dar ei voiau s-o facă stând degeaba.
Trăim și murim în cultul lenei și al lăturilor. Adică ”la mișto”.
Când moare cineva, i se găsesc imediat nenumărate ”merite”. I se fac balade și îl cântă toți prietenii : la vioară, la acordeon, la muzicuță, la ukulele. Calitățile defunctului sunt percepute ca impardonabile defecte. Păcatele reale sunt hiperbolizate.
O națiune se dezintegrează. Își pierde identitatea, așa cum mi-am pierdut eu, acum ,simțul umorului. Catastrofala situație economică a acestui popor e determinată de o incomparabilă mizerie morală.

P.S. Poate că încă nu e totul pierdut. Un motiv de speranță a fost, pentru mine, discursul ținut de o directoare la încheierea anului școlar. Tânăra profesoară m-a impresionat puternic prin probitatea sa profesională și prin respectul arătat deopotrivă colegilor, copiilor și părinților acestora.

Jefuitorii

      * Se știe cât s-a zbătut bietul Nică să nu meargă la Socola și să rămână gospodar, în satul său. Mai târziu, se pare că lui Creangă nu i-au priit studiile făcute acolo, fiindcă s-a învățat cu traiul bun și a exagerat în această direcție. De aceea, mi-a explicat un elev, s-a îmbolnăvit și a murit relativ tânăr. Acum, la Socola e o clinică psihiatrică, iar un celebru poet român, internat acolo, a fost tratat de portar precum personajul principal din Salonul nr. 6 de Cehov. Azi am aflat că nici pacienților obișnuiți nu le e prea cald la Socola și fug de acolo cât îi țin picioarele.
      * Mi-am dar seama, dar nu cu surprindere, că parlamentarii români au vacanțele mult mai lungi decât elevii. Bravos națiune, halal să-ți fie!
      * De la o vreme fundațiile și-au găsit sursele ideale de finanțare. Reprezentanții lor trec prin sate și dau buzna în curțile oamenilor, cerându-le bani. O soție de preot mi-a zis că toată vara au urlat și le-au bătut în poartă, cu pumnii și cu picioarele, binefăcătorii bolnavilor și orfanilor. Deschiderea școlilor este mană cerească pentru acești minunați oameni. Rad tot ce pot. Te pomenești cu un tânăr cu obrajii plini, aducând a haiduc la cravată, care intră pe ușă, la mijlocul orei, te salută respectuos și oarecum familiar și vine direct la catedră. Te derutează atâta siguranță și crezi că e un inspector nou sau cineva pe care-l cunoști. Așa mi s-a întâmplat și mie. Musafirul nu mi-a dat timp de reflecție. Mi-a întins pe masă un dosar plin cu aprobări, ștampile și oribile imagini cu copii mutilați. Mai devreme, energicul bărbat trecuse pe la cancelarie și-i buzunărise pe toți profesorii care aveau ”fereastră”.
- Cât puteți da, stimate domnule profesor, pentru operația acestui necăjit copil? m-a întrebat junele, cu o voce puternică, plăcut timbrată, în văzul și în auzul elevilor din clasă.
- Dau tot ce am, am strigat, după câteva secunde de zăpăceală.
Și i-am întins singura bancnotă pe care o aveam în buzunar.
Ca în filmele cu proști.

P.S. 1. Dacă aș ști că banii aceia, adunați cu japca, ajung la niște copii sărmani, nu m-aș supăra nici dacă binefăcătorii m-ar trezi din somn la trei dimineața, să-mi ceară ajutorul.
        2. În revista Vatra nr. 10-11- 2015, mi-au apărut câteva scurte povestiri.

O vizită sau despre școala fără note

        Ca profesor n-am fost niciodată zgârcit la note. Decenii în șir începean anul școlar ori semestrul cu câte o duzină de note maxime, la fiecare clasă. De multă vreme nu mai am însă pe cine să notez. Într-o școală întreagă mai învață cinci-șase elevi. Sunt nevoit să contabilizez toate răspunsurile date de fiecare școlar, timp de o lună, ca să pot trage de păr un cinci, punând două-trei puncte de la mine. Dar sunt obligat să respect niște reguli. Dacă un elev nu învață nimic și nu-și face temele în mod repetat, îi pun un patru, în condițiile în care sunt în relații cordiale cu toți copiii. Nu pun doi din principiu, iar treiul apare rar, marcând o catastrofă.
Cu câteva zile în urmă aveam puțin timp la dispoziție și îmi venise o idee pentru a continua romanul la care lucrez, dar la ușa mea a apărut un necunoscut. Era un om în vârstă, dar cu o mână de oțel.
- Bună seara, mi-a spus, ar trebui să mă cunoașteți.
Și până să apuc să zic ceva, a continuat calm, cu o voce egală :
- Mi-ați pregătit fata în urmă cu douăzeci și cinci de ani și am fost foarte mulțumiți de dumneavoastră. Sunt X, din localitatea....
Mi-am amintit. Fata nu luase examenul din vară - prin 90 se dădea admitere - și venise la mine să o pregătesc. Copilul era un înger. Cuminte, serioasă, cu un scris atât de frumos, încât te lăsa cu gura căscată. Am făcut vrea nouă ședințe, a învățat tot ce i-am dat și a luat, la română, nota maximă. Toată familia a fost încântată, în frunte cu tatăl, actualul meu vizitator, un om dur, nemilos cu odraslele sale. Îi interzisese copilei sale să se uite la televizor etc, iar eu interveneam mereu și îl rugam să o lase mai moale cu exigența, fiindcă avea un copil deosebit, inteligent și harnic, și nu era nevoie să ia măsuri de forță.
- Uitați de ce am venit să vă deranjăm. Suntem cam supărați pe dumneavoastră.
- ...
- Avem și noi un nepot. Se numește Y. Noi l-am crescut. Și i-ați pus un patru.
- Da, da, mi-am amintit eu.
- Păi, ce faceți? Vreți să-l lăsați repetent?
- Cum să-l las repetent? Am văzut că e un copil sensibil, îl menajez foarte mult și încerc să-l fac să comunice mai mult cu mine și cu colegii săi. Dacă i-am pus patru înseamnă că n-a învățat și n-a scris temele o săptămână-două, la rând. Nu știe nimic, dar ați văzut ce medie are?
- Da, are media șase sau șapte. Dar lămuriți-mă și pe mine, domnule profesor, acum mai este voie să se pună note atât de mici? Și dumneavoastră mai aveți mult până la pensie? Copilul nostru s-a supărat după ce a primit nota, a plecat acasă mai devreme și a făcut temperatură. A răcit. Câteva zile a fost bolnav.
Atunci am înțeles situația. Gustav cel de Fier de altădată se schimbase fundamental într-un avocat înverșunat al nepotului. Nu mai era zbirul de odinioară și voia o școală în care să se dea numai note mari. Iar profesorii tineri, care intră acum în sistem, ar fi numai buni să-i pună în practică noile concepții. Mi-am amintit că un părinte i-a sugerat, în condiții similare, unui coleg să-i noteze cu șase-șapte pe cei care nu învață deloc.
I-am explicat că, din păcate, mai am mult până la pensie - deși eu aș dori să mă pensionez chiar de mâine! -, dar că, dacă ar fi după mine, le-aș pune copiilor numai zece. Regret că disciplina pe care o predau este obiectul unei probe de examen - prestigiul școlii stă și pe umerii mei și de aici trăiesc, de aproape patru decenii, un stres permanent -, iar copiii n-ar mai învăța nimic dacă le-aș pune note mari fără ca ei să deschidă cartea și caietul de notițe.
I-am mai spus că visez de mulți ani să lucrez într-o școală în care să nu se pună note. Știu că, dacă aș propune să se pună zece tuturor discipolilor, s-ar revolta aceiași părinți și ar spune că numai moștenitorii lor își merită nota, în timp ce alții sunt evaluați pe ochi frumoși sau, mai rău, pe bani. Dar o școală fără note n-ar supăra pe nimeni, n-ar obliga pe nimeni la nimic - nici măcar la prezență - și ne-am liniști toți. Aș fi fericit! Le-aș spune ce am de predat, făcând lecțiile cât mai distractive, apoi am discuta ce îi preocupă pe micuții care umblă după femei încă din clasa a VII-a. Poate aș mai învăța și eu ceva de la ei!
- Da, i-am spus omului, aș vrea o școală fără note. Să nu mai învețe decât cei care vor, iar eu să nu mai port în conștiință povara ignoranței celor mai mulți și ura cu care mă privesc semianalfabeții cu fumuri.
Și am închis ușa după vizitator.
N-am mai avut niciun chef de scris.

P.S. Un elev, care își terorizează profesoarele, dar care cu mine se comportă ca un mielușel, mi-a explicat, într-o pauză, că el nu trebuie să învețe nimic, fiindcă poate intra la liceu ori la școala profesională și cu media doi.
       Mai nou, părinții și elevii au dreptul să conteste notele obținute pe lucrările scrise. E posibil ca, într-adevăr, unii dascăli să-și bată joc de actul de evaluare.
Le doresc succes tuturor!