* Într-un fel, destui oameni își risipesc cea mai mare parte a vieții, făcând lucruri care nu le plac, la care nu se pricep și care îi fac nefericiți. ( Numai politicienii fac o meserie în care se dovedesc incapabili, dar lucrul ăsta le aduce bani, fericire, notorietate.) Trist e însă că talente eclatante se irosesc în van, din felurite pricini. Nu contează domeniul, însă sunt dureros impresionat că oameni foarte înzestrați se rătăcesc de marile lor ținte artistice, sportive sau științifice. Puțini dintre ei se redresează în ultima clipă și lasă posterității ceva care să stea oricând mărturie că nu s-au ratat. Toată această categorie de oameni au însă o trăsătură comună : nu cunosc sentimentul invidiei, deși, omenește vorbind, ei ar avea justificarea psihologică de a-i privi cu mâhnire pe cei născuți, vorba unui dascăl, în zodia porcului. Ratarea este una dintre temele romanelor mele. În Ghețarul este elementul esențial. Literatura ca eșec al eșecului, ca temă literară, l-a bântuit, cred, și pe Stendhal. ( Ideea mea era că și Leonardo da Vinci întruchipează o formă a ratării. E una fericită, a celui care nu finalizează ceea ce nu va fi niciodată perfect. )
În tenis, lucrurile sar în ochi și pot fi mult simplificate. Lăsând la o parte ghinioanele unui Juan Martin del Potro, mereu accidentat și operat, mă încearcă părerea de rău că sunt tenismeni care ar fi atins culmi de neimaginat, dacă s-ar fi antrenat cu seriozitate și n-ar fi amestecat sportul cu altele : Ilie Năstase( îl vedeai deseori în tribună, asistând la meciurile adversarilor săi, cu țigara în gură), Marat Safin, Feliciano Lopez, Goran Ivanisevic, Ivan Ljubicic, Tsonga. În această categorie l-aș băga și pe Djokovic, nepăsător până la nesimțire cu darurile sale. Sârbul ne/și-o face când ne e lumea mai dragă. Au avut de câștigat marii truditori ai terenurilor frumos liniate : Borg, Guillermo Vilas ( reverul său îi plăcea mult lui Stratan!), Thomas Muster, Michael Stich, Ivan Lendl, Rafael Nadal, Andy Murray. Scoțianul va fi, dar nu foarte repede, viitorul nr. 1 mondial. Iată și o scurtă listă de fotbaliști care ar fi putut aduce mai aproape cerul, dacă nu le-ar fi fost...o sete atât de cumplită : George Best, Paul Gascoigne, Nicolae Dobrin, Mutu, Florea Dumitrache, Alexandru Boc, Constantin Zamfir. Oricum, ei au scris istorie într-un mod mai spectaculos.
* Legea pensiilor e făcută pentru descurcăreții vieții. E imposibil să ajungi la 65 de ani, relativ sănătos și cu mințile întregi, în condițiile de muncă din România. Iar dacă te pensionezi anticipat, primești bani care nu-ți ajung pentru un covrig zilnic. Un lucru interesant este că artiștii, primesc, ca și minerii, drepturi neașteptate.
* Ticăloșia merge mult prea departe într-o țară trădată de vârfurile sale politice. La Jocurile Olimpice, sportivii români s-au prezentat foarte slab. Ei reprezintă un stat care n-a făcut nimic pentru ei, cum nu face pentru nimeni care muncește. Oamenii noștri s-au trezit că poartă, la Rio, niște cârpe în loc de echipamente. Rușinea e tot așa de mare ca atunci când hrana destinată ostașilor care luptau în Războiul pentru Independență din 1877 ajungea pe piața neagră, iar soldații mureau în tranșee, mai mult de foame și de dezinterie decât de gloanțele turcilor, la Plevna, la Smârdan, la Vidin. Eminescu a fost atât de scârbit de această situație, încât n-a scris nicio poezie pe tema respectivă. A publicat însă articole care i-au adus dușmani neîmpăcați. Apropo, știați că marele critic literar Titu Maiorescu era avocatul celui care deturna proviziile destinate frontului? Trădarea e o trăsătură intrată în genomul românesc.
* Ce face în acest timp Parlamentul? Ce să facă? Se piaptănă. Și-a dat seama că a uitat să pună o coroană regală acvilei de pe stema țării. (Chiar și Klaus Iohannis și-a dat o palmă peste frunte, constatând cutremurătoarea omisiune!) Pe urmă, băieții își mai votează niște privilegii, mai numără câinii de la stânele ciobanilor și adorm pe scaune, răpuși de atâta muncă. Halal!
P.S. Sincer vorbind, nu am superlative pentru inteligența uluitoare a Prințului Radu, dar de la înlăturarea Prințului Nicolae de la o ipotetică succesiune la tron, ideea de monarhie a murit în România.
7 comentarii:
Dar de ce-ti place atat de mult printul Radu?
In rest, trist si adevarat. S-a studiat si s-a ajuns la concluzia ca avem hotia in gene, chiar aseara am vazut spusa treaba asta de Neagu Djuvara intr-un interviu.
Dar să nu vă pară rău, nici să vă întristeze moartea ideilor proaste. De cele mai multe ori ele ascund, şi-adesea de-a lungul vremurilor chiar şi-au dezvăluit, o structură existenţială potenţial criminogenă. În colo, "nu-i totuna leu să mori, ori cîine-nlănţuit". Prefer, aşadar, să fiu cetăţean al Republicii, decît supus al majestăţii sale. Şi-apoi, e de vină Republica pentru nevrednicia administratorilor săi? E de vină România pentru mulţimea ticăloşilor care o populează şi o conduc azi? E de vină Statul Român? Căci, şi pe el unii dintre fiii săi(!?) de azi l-ar vrea absorbit, căci îl văd prea scump şi inutil pentru propria lor existenţă - cît de eferă, ca a oricui, dar ce mai contează? - pentru prosperitatea şi huzurul lor.
Da, trădarea este în genomul românesc, încă de la Burebista, Vlad, Mihai, Horea, Tudor, Ioan-Cuza şi... ceilalţi, dar asta nu dovedeşte, mi se pare, neaoşia lui alde Maiorescu, cu atît mai puţin, fireşte, a veneticilor întronaţi şi împuiaţi pe-aici prin vremuri şi tocmai prin "virtutea" trădării! Şi să ştiţi, că, 40 de ani mai tîrziu, izmenele, obielele, opincincile şi flintele de la 1877 - încărcate, glonţ cu glonţ, cu sîrma pe ţeavă! - erau folosite şi de amărîţii de ostaşi români din războiul mondial, zis al Reîntregirii noastre... Ei au înţeles primii că acele coroane aurite pe care şi le pun pe capete, postbelic, mai toţi tălimbii lumii nu sînt turnate din fierul de tun al regatelor, ci din însăşi carnea lor de tun, a soldaţilor Patriei.
Iar azi, mai mult ca oricînd, nu de ciori şi corcituri încoronate are trebuinţă România. De soldaţi şi mareşali loiali duce ea lipsă.
Bine te-am regăsit, Şerban!
Cristina,
N-am spus că-mi place Prințul Radu. Dar e foarte-foarte deștept. A spus vreodată vreo prostie? Nimic, e impecabil.
Nicu,
Ai pus degetul pe rană, însă mi-e teamă că mareșali devotați nu vom avea niciodată ( dacă se va găsi vreunul, îi vom trăda sau îl vom da pe mâna vreunui nenorocit să-l taie în bucăți, cum am făcut cu Vladimirescu).
Nicu,
Bine ai revenit! :)
Şerban, iartă-mă că mă adresez aici Cristinei:
Cristina,
Trag nădejdea că la spusa lui Neagu Djuvara, difuzată cu o seară înainte la tv, faci referire numai în contextul proximităţii ei temporale cu subiectul discuţiei de aici. Altfel, mi se pare că el nu a stat vreodată şi nu stă, aşa cum se pretinde - chiar dacă ajuns el acum la suta de ani - în loja moralităţii pilduitoare şi a simbolurilor patriotismului românesc, demn de urmat şi de a da lecţii mulţimilor. Propaganda oficială e propagandă, dar adevărul este mai degrabă cu totul altul.
Lasă că a îmbrăţişat străinătatea în detrimentul României de tinerel şi s-a instalat pe-aici la vîrsta senectuţii, adică aici unde pesiile sale occidentale îi sînt incomparabil mai săţioase decît i-ar fi fost dincolo. Nu-i bai, au făcut-o atîţia alţi după 1989, cu toţii "patrioţi" întorşi din cele străinătăţuri după zeci de ani. Întorşi la suptul ţării şi întru parvenire, desigur. Nu asta contrează. Contrează că alde Djuvara îi categoriseşte pe români drept genă de hoţi! Cine?! Djuvara?! Hm...
Să înţelegem nu numai că Djuvara emite astfel o inepţie şi o insultă impardonabile la adresa unui popor, a "propriului popor" s-ar zice, şi că unul ca el nu o face a tînguire filosofică, dacă aşa poate părea cuiva. Unul ca el o face, de fapt, cu serenitatea rece şi înşelătoare pe care i-o dă alogenia de sînge şi conştiinţă, adică, alogenia de profesie - un soi de pederastie ocupaţională interrasială a sufletului de mercenar al legiunilor străine.
E drept, gura lumii slobodă. Prin urmare, şi a lui.
Indiscutabil, dar mi-a fost utila coincidenta si mi-e utila si cultura lui Djuvara, caci altfel n-as fi aflat eu despre nu stiu ce neamuri de la sud de Dunare, din antichitate, veri de-ai nostri, care dormeau cu ce-aveau mai de pret sub perna, ca altfel le disparea tot sub perna fratilor lor. Asta era un exemplu menit sa-i sustina teoria ca avem hotia in gene si pe cuvant ca nu-l pot contrazice, chiar daca nu ma dau in vant dupa el. Trebuie sa admir, insa, vivacitatea mintii lui la o asemenea varsta. Nu stiu daca e neaparat meritul lui, dar e mai putin important. E un fenomen al naturii demn de aprecierea mea, care sunt deja cam ramolita, la jumatatea varstei lui.
O sa vedeti ce regrete si ce elogii vor fi la moartea lui. Abia asta ar trebui pus sub semnul intrebarii, nu faptul ca omul a facut totul ca sa-i fie bine in viata, cum am face toti. Incerc sa trag linie de demarcatie intre autor si opera sa, care poate imi este utila sau imi place. In cazul special al lui, pot sa nu inghit ca pelicanul tot ce imi serveste, pot sa nu fiu de acord cu ideile si afinitatile lui, dar nu-l ignor si nici nu-l dispretuiesc. Nu-mi permit asta fata de nimeni.
Trimiteți un comentariu