Am mai scris despre faptul că autorii străini scriu pentru cititori și știu să-și vândă cărțile, în vreme ce românii au ca țintă opinia criticilor literari. Lucruri incitante însă ce găsesc în eseul Scriitorul și activitatea fantasmatică de Sigmund Freud ( Sigmund Freud, Opere esențiale, vol. 10, Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, 2010, pag. 119). Mai întâi, psihanalistul face, lucru extrem de interesant, distincția ”între scriitorii care preiau subiecte existente, asemenea vechilor autori epici și tragici, și cei care par să-și creeze singuri subiectele.” Freud precizează în continuare : ”Ne vom ocupa doar de ultima categorie, iar pentru comparația noastră nu-i vom alege pe scriitorii cei mai apreciați de critică, ci pe autorii mai modești de romane, nuvele și povestiri, care au cititorii cei mai numeroși și mai avizi.” Care este ideea? Pentru Freud, scriitorii mai ”modești” au cititori mai numeroși, iar creatorii de mare valoare au un public select. Altfel spus, cu cât ești mai mare, cu atât te citesc mai puțini oameni. (M-am întrebat deseori care e publicul lui Faulkner, în America. Probabil că opul lui Mircea Mihăieș explică și acest aspect, dar încă n-am citit cartea.) Părerile favorabile ale câtorva critici ar valora mai mult decât entuziasmul a milioane de cititori. Este inevitabil să-i dăm dreptate lui Mircea Cărtărescu, care spunea că un poet/prozator poate să scrie doar pentru el însuși. Culmea ar fi să aflăm că Mircea Cărtărescu luptă din răsputeri să nu fie publicat, tradus, citit și mediatizat! Valoarea e valoare : e recunoscută de puțini, dar nu e aplaudată sau popularizată.
În acest context, scriitorii români apar într-o lumină favorabilă, prin comparație cu europenii și mai ales cu americanii care au transformat scrisul într-o activitate industrială. Să nu uităm totuși că sunt scriitori de valoare, cu nenumărați cititori. Opera lui Caragiale este, printre multe altele, o lectură mai mult decât plăcută. Ismail Kadare, Philip Roth și Haruki Murakami sunt alte exemple. În realitate avem de-a face cu un compromis. Scriitorul trebuie să fie suficient de original, pentru a-și exprima o viziune proprie asupra lumii, și îndeajuns de accesibil pentru a putea fi înțeles de cât mai mulți cititori. Expresiv și abordabil! Oferta făcută celui care deschide cartea să fie tentantă, dar nu să nu fie facilă. La rândul său, cititorul ar trebui să fie instruit, să aibă un gust artistic format și să nu ia în seamă sirenele trivialului sau propunerile frivole.
6 comentarii:
Daca scriitorii valoroși au un public restrâns la noi, iar editurile noastre trebuie să vândă ca să supraviețuiască, rezultă că nu sunt publicați tocmai cei care au valoare și nu-și vând cărțile. Așadar, pot sta liniștit. Glumesc, desigur.
La noi literatura are un public restrâns, dar asta nu înseamnă că e neapărat unul de elită, iar tirajele sunt atât de mici încât n-au cum să facă valuri. Un cerc vicios agravat de sărăcie și educație precară. Unde e statul, unde ne sunt elitele? Păi,marea problemă la ordinea zilei pare a fi acum situația grea a deținuților! Ce se mai poate spune despre o țară care investește mai mult în ordine publică decât în educație, cercetare si cultură? O țară nefericită, plină de umor.
Dan,
E cum nu se poate mai rău, fiindcă mulți cred că pot fi oameni întregi fără să citească o carte. Iar copiii le calcă pe urme. :(
Cred ca elitele nu pot beneficia de un public numeros tocmai pentru ca nu sunt pe intelesul tuturor. Psihologul Cristian Andrei spunea ca, pentru a ne face intelesi, e musai sa vorbim pe limba interlocutorilor. Oricum elitele isi au locul in istorie, operele lor dainuie. Da, stiu ca sunt apreciate post mortem si ca o recunoasterea tarzie a meritelor nu tine de foame. Probabil asta e pretul pe care trebuie sa-l plateasca... E nedrept!
Laura,
Ar fi foarte interesantă o carte despre elite. Cred că sunt de mai multe tipuri. Unele sunt foarte vizibile ( ca și înclinația lor de a înhăța bani mulți, trăsătură specifică plebei literare, în ordine valorică vorbind), altele nu. E important să știi a-ți asuma condiția de elită. Eminescu știa, ca și, parțial, Andrei Pleșu.
Daca raportam la ziua de astazi articolul, atunci exista o explicatie: valoarea nu mai este apreciata de multi pentru ca cei multi nu mai recunosc valoarea. Lipsa de educatie din ultimii ani isi spune cuvantul.
Dar si daca ne raportam la istorie, nu stiu in ce masura pot fi de acord ca numarul mare de cititori inseamna si valoare. Calitatea nu a prea fost gustata in decursul vremii, pentru ca presupune un efort din partea consumatorului si atunci e de preferat facilul.
Cristina,
Poate că și în trecut rareori numărul mare al cititorilor a fost și o garanție pentru valoarea unei opere. Mă gândesc, de pildă, la Dickens. Acum vânzările amețitoare sunt mai mult semnul prostului gust. Vezi Dan Brown.
Trimiteți un comentariu