O idee a lui Sigmund Freud

   Am mai scris despre faptul că autorii străini scriu pentru cititori și știu să-și vândă cărțile, în vreme ce românii au ca țintă opinia criticilor literari. Lucruri incitante însă ce găsesc în eseul Scriitorul și activitatea fantasmatică de Sigmund Freud ( Sigmund Freud, Opere esențiale, vol. 10, Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, 2010, pag. 119). Mai întâi, psihanalistul face, lucru extrem de interesant, distincția ”între scriitorii care preiau subiecte existente, asemenea vechilor autori epici și tragici, și cei care par să-și creeze singuri subiectele.” Freud precizează în continuare : ”Ne vom ocupa doar de ultima categorie, iar pentru comparația noastră nu-i vom alege pe scriitorii cei mai apreciați de critică, ci pe autorii mai modești de romane, nuvele și povestiri, care au cititorii cei mai numeroși și mai avizi.” Care este ideea? Pentru Freud, scriitorii mai ”modești” au cititori mai numeroși, iar creatorii de mare valoare au un public select. Altfel spus, cu cât ești mai mare, cu atât te citesc mai puțini oameni. (M-am întrebat deseori care e publicul lui Faulkner, în America. Probabil că opul lui Mircea Mihăieș explică și acest aspect, dar încă n-am citit cartea.) Părerile favorabile ale câtorva critici ar valora mai mult decât entuziasmul a milioane de cititori. Este inevitabil să-i dăm dreptate lui Mircea Cărtărescu, care spunea că un poet/prozator poate să scrie doar pentru el însuși. Culmea ar fi să aflăm că Mircea Cărtărescu luptă din răsputeri să nu fie publicat, tradus, citit și mediatizat! Valoarea e valoare : e recunoscută de puțini, dar nu e aplaudată sau popularizată.
    În acest context, scriitorii români apar într-o lumină favorabilă, prin comparație cu europenii și mai ales cu americanii care au transformat scrisul într-o activitate industrială. Să nu uităm totuși că sunt scriitori de valoare, cu nenumărați cititori. Opera lui Caragiale este, printre multe altele, o lectură mai mult decât plăcută. Ismail Kadare, Philip Roth și Haruki Murakami sunt alte exemple. În realitate avem de-a face cu un compromis. Scriitorul trebuie să fie suficient de original, pentru a-și exprima o viziune proprie asupra lumii, și îndeajuns de accesibil pentru a putea fi înțeles de cât mai mulți cititori. Expresiv și abordabil! Oferta făcută celui care deschide cartea să fie tentantă, dar nu să nu fie facilă. La rândul său, cititorul ar trebui să fie instruit, să aibă un gust artistic format și să nu ia în seamă sirenele trivialului sau propunerile frivole.
 

Femeile lui Haruki Murakami

Am citit pe nerăsuflate Pădurea norvegiană de Haruki Murakami. Consemnasem aici primele impresii. Ei, bine, pot spune acum că este un roman de o mare frumuseţe artistică.
Mi-a plăcut, în primul rând, stilul  : subtil evocator, limpede, uşor poetic, parfumat, elegant. Murakami pare a fi un Truman Capote japonez. Afinitatea autorului cu romancierii americani este reală : personajul principal, care este şi narator, pare a fi obsedat de Scott Fitzgerald, pe care îl reciteşte cu o bucurie mereu reînnoită. Preferinţele sale literare sunt mărturisite de la început : "Citeam şi citesc mult, dar nu literatură variată. Îmi place să citesc cărţile favorite. Printre autorii pe care îi iubeam atunci se numărau Truman Capote, John Updike, Scott Fitzgerald, Raymond Chandler, dar n-am mai văzut pe nimeni la facultate sau la cămin să citească asemenea cărţi. Altora le plăceau Kazumi Takahashi, Kenzaburo Oe, Yukio Mishima sau scriitori francezi contemporani. "  Lectura ocupă, de altfel, un loc însemnat în preocupările lui Watanabe.
M-au impresionat însă personajele feminine din Pădurea norvegiană. Şi în literatura română există scriitori ale căror personaje feminine frapează : Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Breban, Preda, Aldulescu şi, mai nou, Dan Miron.
Murakami ştie însă ca nimeni altul să le pună în lumină feminitatea, fragilitatea şi instabilitatea afectivă. Naoko, Midori şi Reiko sunt victimele unor traume care le tărâsc către izolare, nefericire şi, uneori, sinucidere. Singura care are suficientă tărie ( sau nebunie ? ) să înfrunte viaţa este simpatica Midori. Reiko trăieşte pentru a-i ajuta pe alţii, Hatsumi  ( prietena lui Nagasawa ) şi Naoko se sinucid. Naoko rămâne femeia în jurul căreia gravitează mai toate acţiunile lui Watanabe. Acesta din urmă reprezintă o normalitate tolerantă, instruită, cu o axă morală ţinând de firesc. El este etalonul după care pt fi măsurate celelalte personaje. Băieţii cu personalitate ieşită din comun, cum sunt Nagasawa şi Kizuki, îi caută prietenia. Nagasawa este un învingător, ghidându-se după principii supraumane, iar Kizuki ( logodnicul lui Naoko ), care are toate posibilităţile la picioare, se sinucide fără să lase niciun bilet de adio. Watanabe e atras de Naoko, iubita prietenului său mort, dar nu o poate salva din prăpastia în care aceasta se cufundă treptat. Watanabe se culcă fără fasoane cu Reiko, cea care o are în grijă pe Naoko şi care încearcă ea însăşi să supravieţuiască, reuşind numai parţial. Bărbatul ajunge până la urmă să-şi găsească liniştea alături de zglobia Midori.
Femeile din romanul lui Murakami sunt nişte fluturi superbi care intră fără sfială în făcliile care le luminează noaptea şi ard cu o resemnare neîntâlnită în nicio altă literatură.
Interesantă e sexualitatea lui Murakami. ( La Preda şi la Groşan, de pildă, amorul pare sărac în semnificaţii. Preda începe şi încheie scenele cu propoziţia " Şi se sui pe ea ", iar Groşan nu dă nici cel mai mic detaliu al acuplării, la el lipsind scenele fierbinţi. Breban şi Aldulescu transfigurează îndelung, pe spaţii largi, episoadele împerecherii. ) Detaliile erotice sunt, în cartea lui Murakami, simple, directe, dar foarte sugestive:  " Am intrat adânc şi am rămas nemişcat, mângâind-o multă vreme. Când am simţit-o mai calmă, am început să mă mişc uşor, uşor, încercând să amân momentul culminant... În cele din urmă, braţele ei m-au cuprins strâns şi vocea ei străpunse liniştea din jur cu cel mai dureros geamăt de orgasm pe care l-am auzit vreodată. "O carte minunată şi un mare scriitor.

Citindu-l pe Murakami

Cum nimic nu este întâmplător, chiar și lectura unei cărți este plasată într-o rețea de determinări și conjuncturi care o fac imposibilă în alt context. Adică parcurgi o carte exact în momentul potrivit.
Am de mai mulți ani Pădurea norvegiană de Haruki Murakami și încă n-am citit-o, în ciuda recomandărilor stăruitoare făcute de un mare scriitor de a cărui prietenie mă bucur.
Primele pagini mă fac, prin evanescenta, inefabila lor afectivitate, să mă gândesc la Yasunari Kawabata. Pe urmă mi se confirmă ideea că un mare romancier nu trebuie să fie expresiv și încărcat pe fiecare pagină. Craii de Curtea-Veche, de pildă, este un poem epic, o carte magică, dar restrânsă la dimensiuni care fac suportabilă bogata ei frumusețe.
În continuare observ că, în cartea lui Murakami, nu se face caz de oralitate și de dialoguri sclipitoare. Conversațiile sunt mai degrabă banale. Chandler s-ar fi rușinat să semneze unele convorbiri :
„- Sigur nu aveți probleme ?
- Sigur, am răspuns eu. Vă mulțumesc mult. ”
 Murakami este mai degrabă pictor subtil și ne țese sub ochi transparente stampe japoneze : „ Muntele părea de un verde sclipitor pentru că cele câteva zile de ploaie curățaseră praful verii; iarba înaltă se legănă în adierea brizei de octombrie ; o fâșie subțire de nor se lipise parcă de bolta de un albastru rece. Privind fix la cerul înalt, aveam senzația că priveliștea era dureros de frumoasă. O adiere de vânt a străbătut pajiștea și a trecut apoi prin părul ei înainte de a dispărea în pădure. Copacii foșneau și din depărtare s-a auzit un lătrat atât de slab de parcă venea din altă lume. În rest, tăcere deplină. Niciun sunet, nicio ființă în calea noastră. La un moment dat am zărit doar două păsărele roșii, speriate, țâșnind dinspre mijlocul pajiștii spre pădure. În timp ce ne plimbam, Naoko îmi vorbea despre fântâni. ”
Murakami are ochi, dar până acum nu mi-am dat seama dacă are și ureche. E vorba de niște instrumente artistice, firește, căci, altminteri, ochi atenți și urechi fine are și Dan Voiculescu.
Printre cursuri ECDL, inspecții, ore la clasă, tone de hârtii, plus scrierea cărților mele, voi încerca să citesc cât mai repede romanul scriitorului japonez.
Poate că primele impresii sunt înșelătoare.

Ca să scrieţi, alegeţi cuvinte vii şi îndrăgostite

Am vrut să scriu o povestire, Karim. E un nume frumos, amintind de deşert şi de oaze. Karim a chemat însă alte cuvinte îndrăgostite de el. Vorbele venite aveau invitaţi speciali şi musafiri de rând. Aceştia şi-au adus neamurile şi vecinii. Apoi duşmanii şi contestatarii.
Cred că va ieşi un alt roman.
Ca să scrieţi, prieteni, alegeţi cuvinte vii şi îndrăgostite. Altminteri, textul se naşte mort şi nicio rescriere nu-l poate resuscita.

P.S. 1. Nu sunt un cârcotaş, dar victoria împotriva Turciei este similară cu ipotetica ocupare a poziţiei de lider, în Liga I, de Dinamo, echipa mea de suflet. Nu duce, adică, la nimic. Nici la câştigarea campionatului / grupei, nici la vreo performanţă ulterioară. E un rezultat care nu creează, din perspectiva jocului prestat, niciun orizont de aşteptare. Am văzut un meci între două grupări slabe, în ciuda faptului că noi avem, într-adevăr, jucători de excepţie. Un team serios i-ar fi umilit pe turci, care au jucat sub orice critică.
       2. Premiul Nobel a fost luat de un chinez. Credeam că îl va lua Murakami şi sunt surprins că Ismail Kadare nu se numără încă printre laureaţi.
       3. Mă gândesc serios să mă las de scris. Din această îndeletnicire n-am câştigat decât nişte duşmani. În plus, am auzit că Arnold Schwarzenegger s-a apucat şi el să întristeze hârtia cu ideile sale geniale. Precis va vinde mai multe copii decât profesioniştii din branşa noastră !