După cum se știe, în 2006 am fost lovit de o depresie care m-a dus până în pragul morții. Mă chinuiam într-un spital de elită, din București. Cât timp am fost internat, n-am dormit decât câteva minute, când m-au băgat în tunul cu care se efectuau tomografiile. Neuitatul doctor Andrei Bâlbâie îmi asculta zilnic, cu răbdare, păsurile. Luam pastilele de seară la prânz și invers, aveam tot felul de năluciri. La insomnia mea se adăugau și sforăiturile tunătoare ale pacienților. Atunci am îmbătrânit cu treizeci de ani. Medicul, eminent specialist și om de mare caracter, colonel cu acte în regulă, mă lua de mână și mă ducea în ușa fiecărui salon, unde întreba cu glas tunător :
- Bă, la voi e careva care sforăie?
- Noooo! strigau toți, în cor.
Medicul mă muta în noul salon.
Îi ocheam din prima pe doi-trei care aveau mutre de sforăitori. Iar ei nu mă dezamăgeau și își începeau infernalul concert imediat după ce se stingea becul. La tunetele neomenești care izbucneau din paturi se alăturau și alții care mi se păruseră inofensivi.
Unde voiam să ajung? Că îmi plac coloneii și generalii. Un general era pacient și arăta, la 77 de ani, ca la patruzeci. Doar câteva fire albe sclipeau pe capul său, armonios conturat de o cască de păr negru. Eram sigur că femeile încă duceau bătălii aprige pentru el. Cum spitalul n-avea toată aparatura necesară, eram uneori urcați în dube și transportați la alte spitale, pentru investigații. Mă simțeam ca o vită dusă la abator. În turma de oropsiți se afla, de fiecare dată, și frumosul general. Mie nu-mi găseau nimic, nicăieri. Dar nu puteam dormi.
- Aveți analizele unui tânăr de douăzeci de ani, îmi spunea medicul colonel.
Generalul mă simpatiza și la fiecare ieșire dintr-un cabinet, mă privea ca pe un prieten apropiat, își arunca mâinile în lături, dezolat, și îmi spunea :
- Pe unde mă duc, îmi găsesc ăștia câte ceva!
- Zău? întrebam eu, pe jumătate politicos, pe jumătate mirat. Arătați minunat!
- Arăt ca dracu', mi-a zis generalul. Mi-au găsit până acum toate bolile posibile.
- Dar de dormit, dormiți? întrebam plin de curiozitate.
Eram într-o perioadă în care, atunci când mergeam pe stradă și mă întâlneam cu cineva, mă întrebam instantaneu dacă ăla dormea noaptea.
- Dorm buștean, spunea generalul. Dorm de tai lemne pe mine!
Iată, îmi spuneam, poți să fii foarte bolnav și să dormi la rupere, dar să fii clinic sănătos și să nu poți închide un ochi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu