Avatarurile valorii literare

         Printre cunoștințele de aici am amici care citesc, vorba lui George W. Bush. ( Să nu se înțeleagă că îi disprețuiesc pe cei care nu citesc. Timpul este atât de puțin pentru mulți, dar educația în familie face minuni, suplinind cu succes lipsa unei culturi solide și dând societății oameni demni de toată stima. Sunt țărani care n-au deschis în viața lor un op și știu să se poarte aidoma lui Andrei Pleșu. ) Ieri am dat mâna cu cineva care iubește opera lui Umberto Eco și o și înțelege. El are o meserie fără legătură cu literatura. E onorant să fii amic cu un asemenea om și ne respectăm reciproc, fără pic de ipocrizie. Pot spune chiar că suntem prieteni. Îi mai cunosc și pe alții care țin cărțile în mână cu pasiune. Problema care se pune este cum îți dai seama de valoarea unei cărți, dacă nu ești om de litere. ( De cele mai multe ori te poți înșela, chiar scriitor fiind. Sunt mulți care se gândesc că nu sunt în măsură să se pronunțe despre valoarea unui roman?) Sigur, cititorul trebuie să fie inteligent, mi se va spune foarte direct. Însă doar inteligența nu ne califică pentru înțelegerea unei opere complexe. ( Spre bucuria și surpriza mea, același lucru mi l-a spus și un tânăr preot ortodox.) Șerban Cioculescu spunea că minte acela care mărturisește că a citit în întregime Ulise de Joyce și că i-a plăcut. Mie mi se pare anormal să nu-ți placă Ulise. Cum spunea George Gană la un seminar? ”E descalificant să nu-ți placă Marin Preda.” „Nu văd de ce ar fi descalificant să nu-mi placă deloc Preda”, răspundea o studentă revoltată. ( E o persoană cunoscută azi, însă nu-i dau numele.) Atunci eram de părerea fetei. Acum cred că este cu adevărat rușinos să nu-ți placă măcar Moromeții I și trei-patru nuvele și povestiri scrise de teleormănean.  Cândva, o altă persoană mi-a zis că nu-i plac poeziile lui Mircea Cărtărescu, dându-mi de înțeles că n-ar avea cine știe ce valoare. De ce? am întrebat, fiindcă mie îmi plac foarte mult. Aduce în text prea multe nume de străzi din București, de persoane reale, etc. Adică elemente de biografie, am completat eu. ( Mă gândeam ce-ar zice omul din fața mea dacă l-ar citi pe Bukowski! ) Da, mi s-a răspuns. I-am explicat că poezia se poate scrie într-o infinitate de feluri. Efectul pe care îl are asupra noastră, oricât de atipic ar fi textul, este esențial. Dar cine suntem noi, receptorii? Trebuie să ai un gust literar format și o intuiție artistică înnăscută. Adică să ai simțul valorii. Când eram adolescent, poeziile unor optzeciști, intrați acum  în manuale, mi se păreau prea simple ( așa ar spune și azi necunoscătorii : „Ca astea aș putea scrie o mie!”), iar alți autori îmi dădeau impresia, în primele poeme, că n-au pic de talent. Firește că nu mă apucam să le sparg geamurile, cum făcea amicul meu Ivan. A trebuit, vorba lui Nichita, să-i recitesc, îngânându-i. Pe lângă intuiția imaginarului poetic, care e rezultatul unui har, gustul unui om se poate cizela prin lecturi numeroase și diversificate, dar și prin studiul, întins pe mulți ani, al cronicarilor literari. E de meditat la rolul criticului literar nu numai în fixarea valorilor literare, ci și în formarea unui public avizat, care să deschidă o carte cu ochi de cunoscător și să cântărească în cunoștință de cauză greutatea unui text. Fără să-i lăsăm la o parte pe marii teoreticieni literari ruși, europeni și americani, frecventarea analizelor pe text, în volume sau în revistele literare, este esențială. Asta se numește cultură literară. Avem nevoie de formatori de gust estetic. Ei sunt criticii literari, comentatori calificați, ei înșiși scriitori care fac, în scenariile lor de idei, personaje din ceilalți autori și din operele acestora. Se poate scrie ca Nichita, dar și ca Sorescu. Ca Teodor Dună, dar și ca Ion Stratan. Ca Mircea Cărtărescu, dar și ca Ion Mureșan. Ca Paul Vinicius, dar și ca Stoian G. Bogdan. Ca Marin Preda, Eugen Barbu, Liviu Rebreanu, Petru Dumitriu, Nicolae Filimon, dar și ca Mateiu Caragiale, Nicolae Breban, Camil Petrescu, Anton Holban, Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu etc. Altminteri citim precum Petrușka, cunoscutul personaj din Suflete moarte de Gogol. Am putea pune pe Dan Brown lângă Ismail Kadare și pe Paulo Coelho lângă Canetti, Dino Buzzati și William Faulkner. Totuși, ca mulți oameni onești, Petrușka silabisea cu interes orice tipăritură și manifesta respect față de ceea ce era scris. Dar asta nu-l face pe servitorul gogolian capabil de verdicte care să despartă apele de uscat. Ideea e că și cărțile/articolele de critică literară trebuie să intre obligatoriu în bibliografia noastră, pentru a putea fi în măsură să ne pronunțăm asupra valorii unei cărți.
Ajungând în acest punct, îmi dau seama că am creionat mai degrabă profilul unui critic literar, nicidecum al unui cititor obișnuit. Faptul că o carte place sau nu cuiva e nesemnificativ în planul importanței literare. Dar în cazul criticului literar, ca și în al scriitorului care citește, plăcerea merge în direcția valorii. Un cititor poate spune că îl încântă sau îl plictisește o operă. Când criticul folosește aceleași cuvinte, el valorizează textul.
Dar, ca act civilizator, oricine poate citi, din pură plăcere, cărți bune și cărți slabe, fără să săvârșească vreo crimă.
Să apună oare civilizația textului și să intrăm ireversibil în lumea imaginii?

P.S. 1. Suprema formă de recunoaștere a valorii unui scriitor este ceea ce i s-a întâmplat lui Emil Cioran la Lecce, unde intră succesiv în vorbă cu un italian și cu un austriac : să te recunoască lumea nu după înfățișare, ci după stilul în care te exprimi. Un critic literar reproduce, pe Facebook, un fragment din jurnalul eseistului Wolfgang Kraus, prietenul lui Cioran :

„16.12.1985, Paris. Aseară, Cioran, care nu s-a schimbat, ci devine doar ceva mai liniştit, mai limpede, mai bun, mai drăguţ. N-are vârstă şi e foarte familiar în tot felul său de a fi. A terminat două cărţi (eseuri, aforisme). A fost o săptămână în Grecia (Atena groaznică, a vorbit acolo la Institutul Francez, de două ori câte două ore, una dintre conferinţe a fost înregistrată şi publicată la Paris, spre stupefacţia lui!). Atena groaznică, dar Corfu (unde s-a dus numai de dragul lui Sissy), minunat. Apoi, prin Brindisi, 14 zile la întoarcere. La Lecce (Grand Hotel, un hotel bun) se întâlneşte în foaier cu un străin cu care intră în vorbă, în italiană. Un austriac, vorbesc nemţeşte. El afirmă ceva general despre viaţă, primind următorul răspuns: "Vorbiţi ca Emil Cioran." El: "Păi, chiar sunt Cioran." Celălalt: "Imposibil, sunteţi nebun." Cioran: "Ceva similar am scris chiar şi în Demiurgul cel rău."

Poate că întreaga lume modernă se manifestă altfel. Azi trebuie să faci zilnic circ, ca să fii recunoscut ca o personalitate politică sau culturală. De pildă, la noi, Șerban Nicolae e mai cunoscut decât Șerban Foarță, iar Florin Iordache îl surclasează pe Eugen Simion, fost președinte al Academiei Române. Trebuie să fii femeie cu barbă ca să câștigi un premiu muzical de prestigiu. E necesar să fii cântăreț, pentru a fi răsplătit cu Premiul Nobel pentru Literatură. E obligatoriu să te întâlnești cu mulțimile, precum Andrei Pleșu și autorii occidentali, pentru a vinde mii de cărți. Despre J. D. Salinger nici nu se știa cum arată în ultimele sale decenii de viață. Și totuși, se vindea și era celebru. Ce demonstrează asta?

2. În prima tinerețe, o prietenă îmi spunea că mă exprim ca Octavian Paler. Eram în al nouălea cer. În urmă cu câțiva ani, cineva mi-a spus că atunci când citește articolele mele, are impresia că îl urmărește pe Cărtărescu, în publicistica sa. E bine, mi-am zis. Am fost însă sigur că fac ceva brânză în literatură într-o anumită împrejurare. Dădusem al doilea roman, Maimuțe în haremul nopții ( Maimuțele nopții, cum l-aș numi la o reeditare - și atunci am vrut să schimb titlul, însă editorului îi picase cu tronc cuvântul „harem” -, eliminând două-trei pasaje cu iz pamfletar), unui prieten mai în vârstă, care locuiește într-un oraș îndepărtat. Camaradul meu este autorul unor volume de excelente aforisme ( din păcate prea puțin cunoscute, iar eu m-am împrietenit cu el după ce le publicase și, după ce mi le-a dăruit,  am rămas fără operele sale, fiindcă alți amici le-au împrumutat și au uitat să mi le înapoieze) și ulterior a scris și un roman despre colectivizare, Drumul corbilor. Trecea periodic prin localitate și mă căuta. Este un om foarte inteligent, civilizat, stăpânind perfect anumite arii culturale, printre care muzica clasică. După ce a citit cartea, am văzut că mă privea cu o șovăială stranie. „M-a... surprins cartea dumitale”, mi-a zis el.„Chiar foarte mult. N-am mai văzut romane care să aibă capitole chiar și de un rând! Și e atâta imaginație acolo! Vreau s-o dau și soției s-o citească, dar va trebui mai întâi s-o pregătesc sufletește, să nu aibă vreun șoc.” La următoarea întâlnire mi-a zis : „Am vrut să-ți fac un bine și i-am dat cartea dumitale unui critic local, să scrie o recenzie. După o vreme, când m-am întâlnit cu el, omul m-a privit ciudat ( adică exact cum se uita la mine prietenul meu! - n. m.) și s-a interesat ce vârstă și ce profesie ai, ăăăă....cum arăți și...ăăă... dacă ești sănătos la cap.” Am râs în hohote și acela a fost unul dintre momentele în care am fost sigur că sunt pe un drum bun. Mai târziu mi-am explicat insistența cu care Mircea Cărtărescu căuta să-și convingă cititorii, pe diferite posturi de televiziune, că el este un om normal, sănătos, nu ia pastile etc. Probabil că e și el pățit, vorba lui Marin Preda.