pot oricând înnebuni și pentru cei care se pot sinucide în orice clipă.” Și tot el : ”Nu există decât o ratare: a nu mai fi copil.” Nu pun aceste afirmații pe Facebook, fiindcă intervin tot felul de deștepți ( nu-mi vine să cred când le citesc comentariile!) care au citit două cărți și care îl privesc de sus pe marele eseist, iar eu nu vreau să fac, iarăși și iarăși, efortul de a-mi înfrâna enervarea.
* Trăind, ai în fiecare an surprize noi. Nu-mi plac ședințele, pentru că nu rezolvă nimic.În urmă cu câteva săptămâni le-am explicat unor părinți cum să optimizeze pregătirea copiilor care stau pe stradă continuu, între orele 14 și 02. Efectul a fost zero. Fiecare a continuat să facă aceleași lucru : elevii să stea prin cârciumi, butonând la telefoane și ucenicind la greu în meserii antrenante, iar părinții să uite că au niște copii care vor da examene. Nu-mi plac ședințele. Am pierdut jumătate din viață, participând la asemenea activități. ( Ședință vine de la verbul a ”ședea”, plus sufixul ”-ință”). Am polemizat cu șefii și cu colegii din motive puerile, am făcut exerciții de oratorie, am expus idei, propuneri, am tăcut, am suportat enormități. De la comuniști, românii au moștenit credința de neclintit ( o adevărată mistică!) că orice problemă se rezolvă printr-o ședință. Dar în meseria mea, adunările sunt obligatorii. Noroc că actuala directoare e o doamnă educată și cu multă minte, fiindcă nu abuzează de aceste aberații impuse de sus. Ieri am făcut o ședință cu părinții. Unii dintre ei și-au delegat propriii copii să participe la eveniment. E prima dată când văd așa ceva.
* Tot în premieră l-am văzut pe unul venit la market, la cumpărături, direct cu dricul unei firme de servicii funerare. Arghezi are, parcă, o comparație cu un birjar care trage la cârciumă căruța încărcată cu un mort, să bea o țuică. Dricul pe care l-am văzut era gol.
* Îmi place la nebunie cum procedează judecătorii americani. Dacă acuzatul se dovedește a fi vinovat, i se dau sute de ani de pușcărie. Acolo să-i fi văzut pe ăștia care fac un sfert dintr-o pedeapsă de nimic, iar dacă se prefac că au întristat hârtia cu câteva volume de maculatură, ies după câteva luni din pârnaie, chit că au săvârșit infracțiuni extrem de grave.
* Sunt bulversat de lipsa de memorie a unor cunoscuți. Nu-și amintesc deloc evenimente petrecute aievea, dar povestesc lucruri care nu s-au întâmplat niciodată, adevărate basme puse uneori pe seama mea. ”Mai ții minte când am fost la.... și.....?” ”Nu, acolo n-ai fost cu mine, ai mers cu X”, îl corectez pe câte unul.” Tu spuneai că...” ”Nu spuneam eu, pe asta a zis-o Z.” Unii sunt mai tineri decât mine și îmi fac destui dușmani, punând pe seama mea afirmații pe care nu le-am făcut.
Uimit, probabil, de detaliile pe care le dau în legătură cu Cenaclul de Luni, un lunedist folosește prietenește, într-un comentariu pe Facebook, construcția ”memorialist lunedist, cam fantezist”. Firește că ideea sa n-are niciun temei. ( Las la o parte faptul că familiile unor poeți s-au supărat pe mine, pentru că am spus, cu multe precauții - care s-au dovedit inutile!-, câteva adevăruri pe care toată lumea părea să le fi uitat.) Explicația e simplă. 1. Am avut și am o foarte bună memorie. Oricum, nu e imposibil ca într-o bună zi să mă lase brusc și să nu mai știu nici cum mă cheamă. 2. În joc erau personaje pe care le urmăream cu cel mai mare interes mai ales în cărțile lor și în ceea ce publicau prin reviste. Ceea ce spuneau sau făceau se întipărea cu litere de granit în materia mea cenușie. 3. Nu eram deloc implicat în lupta pentru afirmare pe plan literar, așa încât nu eram înclinat, fie și involuntar, să-i minimalizez pe unii în favoarea prietenilor. 4. Ovidiu Nimigean m-a onorat cândva, scriindu-mi că posed o ”artă a admirației.” M-aș bucura să fie așa : nu caut nod în papură nimănui, fără să renunț totuși la un anumit spirit critic. Iar Liviu Papadima mi-a spus-o nu o dată că știu să-i ascult pe cei care spun lucruri interesante. De aceea țin minte mai multe amănunte legate de lunediști decât mulți care s-au dus la toate ședințele faimosului cenaclu. E logic că un scriitor fără memorie n-are cum să scrie...memorii. :)
* Sunt bulversat de lipsa de memorie a unor cunoscuți. Nu-și amintesc deloc evenimente petrecute aievea, dar povestesc lucruri care nu s-au întâmplat niciodată, adevărate basme puse uneori pe seama mea. ”Mai ții minte când am fost la.... și.....?” ”Nu, acolo n-ai fost cu mine, ai mers cu X”, îl corectez pe câte unul.” Tu spuneai că...” ”Nu spuneam eu, pe asta a zis-o Z.” Unii sunt mai tineri decât mine și îmi fac destui dușmani, punând pe seama mea afirmații pe care nu le-am făcut.
Uimit, probabil, de detaliile pe care le dau în legătură cu Cenaclul de Luni, un lunedist folosește prietenește, într-un comentariu pe Facebook, construcția ”memorialist lunedist, cam fantezist”. Firește că ideea sa n-are niciun temei. ( Las la o parte faptul că familiile unor poeți s-au supărat pe mine, pentru că am spus, cu multe precauții - care s-au dovedit inutile!-, câteva adevăruri pe care toată lumea părea să le fi uitat.) Explicația e simplă. 1. Am avut și am o foarte bună memorie. Oricum, nu e imposibil ca într-o bună zi să mă lase brusc și să nu mai știu nici cum mă cheamă. 2. În joc erau personaje pe care le urmăream cu cel mai mare interes mai ales în cărțile lor și în ceea ce publicau prin reviste. Ceea ce spuneau sau făceau se întipărea cu litere de granit în materia mea cenușie. 3. Nu eram deloc implicat în lupta pentru afirmare pe plan literar, așa încât nu eram înclinat, fie și involuntar, să-i minimalizez pe unii în favoarea prietenilor. 4. Ovidiu Nimigean m-a onorat cândva, scriindu-mi că posed o ”artă a admirației.” M-aș bucura să fie așa : nu caut nod în papură nimănui, fără să renunț totuși la un anumit spirit critic. Iar Liviu Papadima mi-a spus-o nu o dată că știu să-i ascult pe cei care spun lucruri interesante. De aceea țin minte mai multe amănunte legate de lunediști decât mulți care s-au dus la toate ședințele faimosului cenaclu. E logic că un scriitor fără memorie n-are cum să scrie...memorii. :)
* Vreau să mă conectez la o rețea de curent electric trifazic. Firma e una plină de șmecheri și de aceea s-ar putea să o abandonez. Face artificii contabile pentru a-i debranșa pe cetățeni, ca pe urmă să-i conecteze din nou, pentru sume considerabile. Are o filială în zonă, fără telefon, fără posibilitate de contact. Dar omul de la informații, care mi-a indicat un traseu sinuos, bazat pe un dosar solid, deși sunt clientul lor, nu se stresa din asemenea nimicuri. Avea paznic la ușă, iar o fătucă aștepta nerăbdătoare o ședință de terapie. Am fost nevoit să sun la sediul instituției, aflat într-un oraș mare, și din nou mi s-au cerut hârtii peste hârtii. M-am interesat de costuri. Nu știa nimeni nimic. Va fi nevoie ca băieții să prospecteze terenul, pe banii mei, apoi să fixeze prețurile, iar eu să decid dacă le accept sau nu. I-am întrebat și pe oamenii care schimbă stâlpii pe stradă. Îi surprinsesem în cireșul din care se înfruptă și graurii, însă i-am tratat cu aceeași înțelegere cu care privesc și micile păsări. ”Păi, mi-a zis unul, conectarea ar fi cam o mie de lei ( zece milioane de bani vechi!) pe kilowat, putere instalată”. Aha, m-am lămurit. Doar operația asta costă o avere. Și uite așa prosperă capitalismul (mult prea) specific românesc, adică acel capitalism construit de cei mai proști comuniști de ieri.
* Se aude că, dacă Real Madrid va câștiga Liga Campionilor, Ronaldo va primi al cincilea Balon de Aur. Cine e cel mai bun jucător din campionatele Europei? Messi. Cine ia Gheata de Aur? Messi. Cine e golgheterul Ligii Campionilor? Messi, dacă nu va fi întrecut, în aceeași finală, de Ronaldo, care le-a dat nemților de la Bayern, ajunși într-o situație de jalnică decădere, o căruță de goluri. Dacă Balonul e condiționat de câștigarea unor competiții majore, de ce nu s-a procedat la fel în cazurile lui Iniesta și Ribery? Și la Real parcă mai joacă și Marcelo Vieira, care trage bine echipa după el. Iar fără Keylor Navas, Real n-ar fi câștigat nimic. Echipa madrilenă e formată dintr-un singur jucător? Dar cred că pricep și asta. Așa cum în literatura universală de azi se premiază atitudinea politică și cântatul la scripcă, nici în fotbal nu triumfă adevărata valoare. În realitate, după cum am mai spus, Messi a meritat doar patru Baloane de Aur, iar Ronaldo, unul. Dar banii veniți din publicitate dictează ierarhiile într-un mod mizerabil. E tot capitalism, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu