Avatarurile valorii literare

         Printre cunoștințele de aici am amici care citesc, vorba lui George W. Bush. ( Să nu se înțeleagă că îi disprețuiesc pe cei care nu citesc. Timpul este atât de puțin pentru mulți, dar educația în familie face minuni, suplinind cu succes lipsa unei culturi solide și dând societății oameni demni de toată stima. Sunt țărani care n-au deschis în viața lor un op și știu să se poarte aidoma lui Andrei Pleșu. ) Ieri am dat mâna cu cineva care iubește opera lui Umberto Eco și o și înțelege. El are o meserie fără legătură cu literatura. E onorant să fii amic cu un asemenea om și ne respectăm reciproc, fără pic de ipocrizie. Pot spune chiar că suntem prieteni. Îi mai cunosc și pe alții care țin cărțile în mână cu pasiune. Problema care se pune este cum îți dai seama de valoarea unei cărți, dacă nu ești om de litere. ( De cele mai multe ori te poți înșela, chiar scriitor fiind. Sunt mulți care se gândesc că nu sunt în măsură să se pronunțe despre valoarea unui roman?) Sigur, cititorul trebuie să fie inteligent, mi se va spune foarte direct. Însă doar inteligența nu ne califică pentru înțelegerea unei opere complexe. ( Spre bucuria și surpriza mea, același lucru mi l-a spus și un tânăr preot ortodox.) Șerban Cioculescu spunea că minte acela care mărturisește că a citit în întregime Ulise de Joyce și că i-a plăcut. Mie mi se pare anormal să nu-ți placă Ulise. Cum spunea George Gană la un seminar? ”E descalificant să nu-ți placă Marin Preda.” „Nu văd de ce ar fi descalificant să nu-mi placă deloc Preda”, răspundea o studentă revoltată. ( E o persoană cunoscută azi, însă nu-i dau numele.) Atunci eram de părerea fetei. Acum cred că este cu adevărat rușinos să nu-ți placă măcar Moromeții I și trei-patru nuvele și povestiri scrise de teleormănean.  Cândva, o altă persoană mi-a zis că nu-i plac poeziile lui Mircea Cărtărescu, dându-mi de înțeles că n-ar avea cine știe ce valoare. De ce? am întrebat, fiindcă mie îmi plac foarte mult. Aduce în text prea multe nume de străzi din București, de persoane reale, etc. Adică elemente de biografie, am completat eu. ( Mă gândeam ce-ar zice omul din fața mea dacă l-ar citi pe Bukowski! ) Da, mi s-a răspuns. I-am explicat că poezia se poate scrie într-o infinitate de feluri. Efectul pe care îl are asupra noastră, oricât de atipic ar fi textul, este esențial. Dar cine suntem noi, receptorii? Trebuie să ai un gust literar format și o intuiție artistică înnăscută. Adică să ai simțul valorii. Când eram adolescent, poeziile unor optzeciști, intrați acum  în manuale, mi se păreau prea simple ( așa ar spune și azi necunoscătorii : „Ca astea aș putea scrie o mie!”), iar alți autori îmi dădeau impresia, în primele poeme, că n-au pic de talent. Firește că nu mă apucam să le sparg geamurile, cum făcea amicul meu Ivan. A trebuit, vorba lui Nichita, să-i recitesc, îngânându-i. Pe lângă intuiția imaginarului poetic, care e rezultatul unui har, gustul unui om se poate cizela prin lecturi numeroase și diversificate, dar și prin studiul, întins pe mulți ani, al cronicarilor literari. E de meditat la rolul criticului literar nu numai în fixarea valorilor literare, ci și în formarea unui public avizat, care să deschidă o carte cu ochi de cunoscător și să cântărească în cunoștință de cauză greutatea unui text. Fără să-i lăsăm la o parte pe marii teoreticieni literari ruși, europeni și americani, frecventarea analizelor pe text, în volume sau în revistele literare, este esențială. Asta se numește cultură literară. Avem nevoie de formatori de gust estetic. Ei sunt criticii literari, comentatori calificați, ei înșiși scriitori care fac, în scenariile lor de idei, personaje din ceilalți autori și din operele acestora. Se poate scrie ca Nichita, dar și ca Sorescu. Ca Teodor Dună, dar și ca Ion Stratan. Ca Mircea Cărtărescu, dar și ca Ion Mureșan. Ca Paul Vinicius, dar și ca Stoian G. Bogdan. Ca Marin Preda, Eugen Barbu, Liviu Rebreanu, Petru Dumitriu, Nicolae Filimon, dar și ca Mateiu Caragiale, Nicolae Breban, Camil Petrescu, Anton Holban, Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu etc. Altminteri citim precum Petrușka, cunoscutul personaj din Suflete moarte de Gogol. Am putea pune pe Dan Brown lângă Ismail Kadare și pe Paulo Coelho lângă Canetti, Dino Buzzati și William Faulkner. Totuși, ca mulți oameni onești, Petrușka silabisea cu interes orice tipăritură și manifesta respect față de ceea ce era scris. Dar asta nu-l face pe servitorul gogolian capabil de verdicte care să despartă apele de uscat. Ideea e că și cărțile/articolele de critică literară trebuie să intre obligatoriu în bibliografia noastră, pentru a putea fi în măsură să ne pronunțăm asupra valorii unei cărți.
Ajungând în acest punct, îmi dau seama că am creionat mai degrabă profilul unui critic literar, nicidecum al unui cititor obișnuit. Faptul că o carte place sau nu cuiva e nesemnificativ în planul importanței literare. Dar în cazul criticului literar, ca și în al scriitorului care citește, plăcerea merge în direcția valorii. Un cititor poate spune că îl încântă sau îl plictisește o operă. Când criticul folosește aceleași cuvinte, el valorizează textul.
Dar, ca act civilizator, oricine poate citi, din pură plăcere, cărți bune și cărți slabe, fără să săvârșească vreo crimă.
Să apună oare civilizația textului și să intrăm ireversibil în lumea imaginii?

P.S. 1. Suprema formă de recunoaștere a valorii unui scriitor este ceea ce i s-a întâmplat lui Emil Cioran la Lecce, unde intră succesiv în vorbă cu un italian și cu un austriac : să te recunoască lumea nu după înfățișare, ci după stilul în care te exprimi. Un critic literar reproduce, pe Facebook, un fragment din jurnalul eseistului Wolfgang Kraus, prietenul lui Cioran :

„16.12.1985, Paris. Aseară, Cioran, care nu s-a schimbat, ci devine doar ceva mai liniştit, mai limpede, mai bun, mai drăguţ. N-are vârstă şi e foarte familiar în tot felul său de a fi. A terminat două cărţi (eseuri, aforisme). A fost o săptămână în Grecia (Atena groaznică, a vorbit acolo la Institutul Francez, de două ori câte două ore, una dintre conferinţe a fost înregistrată şi publicată la Paris, spre stupefacţia lui!). Atena groaznică, dar Corfu (unde s-a dus numai de dragul lui Sissy), minunat. Apoi, prin Brindisi, 14 zile la întoarcere. La Lecce (Grand Hotel, un hotel bun) se întâlneşte în foaier cu un străin cu care intră în vorbă, în italiană. Un austriac, vorbesc nemţeşte. El afirmă ceva general despre viaţă, primind următorul răspuns: "Vorbiţi ca Emil Cioran." El: "Păi, chiar sunt Cioran." Celălalt: "Imposibil, sunteţi nebun." Cioran: "Ceva similar am scris chiar şi în Demiurgul cel rău."

Poate că întreaga lume modernă se manifestă altfel. Azi trebuie să faci zilnic circ, ca să fii recunoscut ca o personalitate politică sau culturală. De pildă, la noi, Șerban Nicolae e mai cunoscut decât Șerban Foarță, iar Florin Iordache îl surclasează pe Eugen Simion, fost președinte al Academiei Române. Trebuie să fii femeie cu barbă ca să câștigi un premiu muzical de prestigiu. E necesar să fii cântăreț, pentru a fi răsplătit cu Premiul Nobel pentru Literatură. E obligatoriu să te întâlnești cu mulțimile, precum Andrei Pleșu și autorii occidentali, pentru a vinde mii de cărți. Despre J. D. Salinger nici nu se știa cum arată în ultimele sale decenii de viață. Și totuși, se vindea și era celebru. Ce demonstrează asta?

2. În prima tinerețe, o prietenă îmi spunea că mă exprim ca Octavian Paler. Eram în al nouălea cer. În urmă cu câțiva ani, cineva mi-a spus că atunci când citește articolele mele, are impresia că îl urmărește pe Cărtărescu, în publicistica sa. E bine, mi-am zis. Am fost însă sigur că fac ceva brânză în literatură într-o anumită împrejurare. Dădusem al doilea roman, Maimuțe în haremul nopții ( Maimuțele nopții, cum l-aș numi la o reeditare - și atunci am vrut să schimb titlul, însă editorului îi picase cu tronc cuvântul „harem” -, eliminând două-trei pasaje cu iz pamfletar), unui prieten mai în vârstă, care locuiește într-un oraș îndepărtat. Camaradul meu este autorul unor volume de excelente aforisme ( din păcate prea puțin cunoscute, iar eu m-am împrietenit cu el după ce le publicase și, după ce mi le-a dăruit,  am rămas fără operele sale, fiindcă alți amici le-au împrumutat și au uitat să mi le înapoieze) și ulterior a scris și un roman despre colectivizare, Drumul corbilor. Trecea periodic prin localitate și mă căuta. Este un om foarte inteligent, civilizat, stăpânind perfect anumite arii culturale, printre care muzica clasică. După ce a citit cartea, am văzut că mă privea cu o șovăială stranie. „M-a... surprins cartea dumitale”, mi-a zis el.„Chiar foarte mult. N-am mai văzut romane care să aibă capitole chiar și de un rând! Și e atâta imaginație acolo! Vreau s-o dau și soției s-o citească, dar va trebui mai întâi s-o pregătesc sufletește, să nu aibă vreun șoc.” La următoarea întâlnire mi-a zis : „Am vrut să-ți fac un bine și i-am dat cartea dumitale unui critic local, să scrie o recenzie. După o vreme, când m-am întâlnit cu el, omul m-a privit ciudat ( adică exact cum se uita la mine prietenul meu! - n. m.) și s-a interesat ce vârstă și ce profesie ai, ăăăă....cum arăți și...ăăă... dacă ești sănătos la cap.” Am râs în hohote și acela a fost unul dintre momentele în care am fost sigur că sunt pe un drum bun. Mai târziu mi-am explicat insistența cu care Mircea Cărtărescu căuta să-și convingă cititorii, pe diferite posturi de televiziune, că el este un om normal, sănătos, nu ia pastile etc. Probabil că e și el pățit, vorba lui Marin Preda.

Memorialiști, judecători americani și Baloane de Aur pentru Buffon și Navas

* Cioran :”N-am admirație decât pentru două categorii de oameni: pentru aceia care

pot oricând înnebuni și pentru cei care se pot sinucide în orice clipă.” Și tot el : ”Nu există decât o ratare: a nu mai fi copil.” Nu pun aceste afirmații pe Facebook, fiindcă intervin tot felul de deștepți ( nu-mi vine să cred când le citesc comentariile!)  care au citit două cărți și care îl privesc de sus pe marele eseist, iar eu nu vreau să fac, iarăși și iarăși, efortul de a-mi înfrâna enervarea.

* Trăind, ai în fiecare an surprize noi. Nu-mi plac ședințele, pentru că nu rezolvă nimic.În urmă cu câteva săptămâni le-am explicat unor părinți cum să optimizeze pregătirea copiilor care stau pe stradă continuu, între orele 14 și 02. Efectul a fost zero. Fiecare a continuat să facă aceleași lucru : elevii să stea prin cârciumi, butonând la telefoane și ucenicind la greu în meserii antrenante, iar părinții să uite că au niște copii care vor da examene. Nu-mi plac ședințele. Am pierdut jumătate din viață, participând la asemenea activități. ( Ședință vine de la verbul a ”ședea”, plus sufixul ”-ință”). Am polemizat cu șefii și cu colegii din motive puerile, am făcut exerciții de oratorie, am expus idei, propuneri, am tăcut, am suportat enormități. De la comuniști, românii au moștenit credința de neclintit ( o adevărată mistică!) că orice problemă se rezolvă printr-o ședință. Dar în meseria mea, adunările sunt obligatorii. Noroc că actuala directoare e o doamnă educată și cu multă minte, fiindcă nu abuzează de aceste aberații impuse de sus. Ieri am făcut o ședință cu părinții. Unii dintre ei și-au delegat propriii copii să participe la eveniment. E prima dată când văd așa ceva.

* Tot în premieră l-am văzut pe unul venit la market, la cumpărături, direct cu dricul unei firme de servicii funerare. Arghezi are, parcă, o comparație cu un birjar care trage la cârciumă căruța încărcată cu un mort, să bea o țuică. Dricul pe care l-am văzut era gol.

* Îmi place la nebunie cum procedează judecătorii americani. Dacă acuzatul se dovedește a fi vinovat, i se dau sute de ani de pușcărie. Acolo să-i fi văzut pe ăștia care fac un sfert dintr-o pedeapsă de nimic, iar dacă se prefac că au întristat hârtia cu câteva volume de maculatură, ies după câteva luni din pârnaie, chit că au săvârșit infracțiuni extrem de grave.

* Sunt bulversat de lipsa de memorie a unor cunoscuți. Nu-și amintesc deloc evenimente petrecute aievea, dar povestesc lucruri care nu s-au întâmplat niciodată, adevărate basme puse uneori pe seama mea. ”Mai ții minte când am fost la.... și.....?” ”Nu, acolo n-ai fost cu mine, ai mers cu X”, îl corectez pe câte unul.” Tu spuneai că...” ”Nu spuneam eu, pe asta a zis-o Z.” Unii sunt mai tineri decât mine și îmi fac destui dușmani, punând pe seama mea afirmații pe care nu le-am făcut.
Uimit, probabil, de detaliile pe care le dau în legătură cu Cenaclul de Luni, un lunedist folosește prietenește, într-un comentariu pe Facebook, construcția ”memorialist lunedist, cam fantezist”. Firește că ideea sa n-are niciun temei. ( Las la o parte  faptul că familiile unor poeți s-au supărat pe mine, pentru că am spus, cu multe precauții - care s-au dovedit inutile!-, câteva adevăruri pe care toată lumea părea să le fi uitat.) Explicația e simplă. 1. Am avut și am o foarte bună memorie. Oricum, nu e imposibil ca într-o bună zi să mă lase brusc și să nu mai știu nici cum mă cheamă. 2. În joc erau personaje pe care le urmăream cu cel mai mare interes mai ales în cărțile lor și în ceea ce publicau prin reviste. Ceea ce spuneau sau făceau se întipărea cu litere de granit în materia mea cenușie. 3. Nu eram deloc implicat în lupta pentru afirmare pe plan literar, așa încât nu eram înclinat, fie și involuntar, să-i minimalizez pe unii în favoarea prietenilor. 4. Ovidiu Nimigean m-a onorat cândva, scriindu-mi că posed o ”artă a admirației.” M-aș bucura să fie așa : nu caut nod în papură nimănui, fără să renunț totuși la un anumit spirit critic. Iar Liviu Papadima mi-a spus-o nu o dată că știu să-i ascult pe cei care spun lucruri interesante. De aceea țin minte mai multe amănunte legate de lunediști decât mulți care s-au dus la toate ședințele faimosului cenaclu. E logic că un scriitor fără memorie n-are cum să scrie...memorii. :) 

* Vreau să mă conectez la o rețea de curent electric trifazic. Firma e una plină de șmecheri și de aceea s-ar putea să o abandonez. Face artificii contabile pentru a-i debranșa pe cetățeni, ca pe urmă să-i conecteze din nou, pentru sume considerabile. Are o filială în zonă, fără telefon, fără posibilitate de contact. Dar omul de la informații, care mi-a indicat un traseu sinuos, bazat pe un dosar solid, deși sunt clientul lor, nu se stresa din asemenea nimicuri.  Avea paznic la ușă, iar o fătucă aștepta nerăbdătoare o ședință de terapie. Am fost nevoit să sun la sediul instituției, aflat într-un oraș mare, și din nou mi s-au cerut hârtii peste hârtii. M-am interesat de costuri. Nu știa nimeni nimic. Va fi nevoie ca băieții să prospecteze terenul, pe banii mei, apoi să fixeze prețurile, iar eu să decid dacă le accept sau nu. I-am întrebat și pe oamenii care schimbă stâlpii pe stradă. Îi surprinsesem în cireșul din care se înfruptă și graurii, însă i-am tratat cu aceeași înțelegere cu care privesc și micile păsări. ”Păi, mi-a zis unul, conectarea ar fi cam o mie de lei ( zece milioane de bani vechi!) pe kilowat, putere instalată”. Aha, m-am lămurit. Doar operația asta costă o avere. Și uite așa prosperă capitalismul (mult prea) specific românesc, adică acel capitalism construit de cei mai proști comuniști de ieri.

* Se aude că, dacă Real Madrid va câștiga Liga Campionilor, Ronaldo va primi al cincilea Balon de Aur. Cine e cel mai bun jucător din campionatele Europei? Messi. Cine ia Gheata de Aur? Messi. Cine e golgheterul Ligii Campionilor? Messi, dacă nu va fi întrecut, în aceeași finală, de Ronaldo, care le-a dat nemților de la Bayern, ajunși într-o situație de jalnică decădere, o căruță de goluri. Dacă Balonul e condiționat de câștigarea unor competiții majore, de ce nu s-a procedat la fel în cazurile lui Iniesta și Ribery? Și la Real parcă mai joacă și Marcelo Vieira, care trage bine echipa după el. Iar fără Keylor Navas, Real n-ar fi câștigat nimic. Echipa madrilenă e formată dintr-un singur jucător? Dar cred că pricep și asta. Așa cum în literatura universală de azi se premiază atitudinea politică și cântatul la scripcă, nici în fotbal nu triumfă adevărata valoare. În realitate, după cum am mai spus, Messi a meritat doar patru Baloane de Aur, iar Ronaldo, unul. Dar banii veniți din publicitate dictează ierarhiile într-un mod mizerabil. E tot capitalism, nu?

Un citat

“Toţi depresivii sînt tipuri eminamente subiective…Ei sînt singurii care coboară în adâncimile vieţii pînă acolo unde aceasta se îmbină cu moartea… Politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale” (Emil Cioran, 1932) 

Scriitorii români în "Jurnalul" lui Mihail Sebastian ( I )

             Poate că n-ar trebui să mai citim decât jurnale intime şi documente de viaţă nefiltrate prin lentilele convenţiilor literare.  Scrierile de acest fel par a spune adevărul în mai mare măsură decât ficţiunile care apelează la simboluri şi măşti, fără a-l sensibiliza suficient pe cititor. Totuşi.
           În multe privinţe, Mihail Sebastian are o poziţie privilegiată. Trăieşte în centrul lumii literare, îi vede aproape zilnic pe Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu şi alte personalităţi culturale de prim-plan. După cum am mai arătat, duce o viaţă mondenă activă, mergând în staţiuni, la munte, la stadion, la concerte, la teatru. Are relaţii în lumea bună, cuvântul său este ascultat şi se bucură de un prestigiu timpuriu. Când debutează Cella Serghi, cartea autoarei poartă o bandă pe care scrie că opera respectivă este recomandată de scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. E puţin lucru ? E drept că soţia lui Rebreanu telefonează indignată editorului că a putut să-l asocieze pe soţul ei cu un evreu. Sebastian îşi propune să-i amintească lui Rebreanu, peste ani, neplăcutul incident. O va face, se gândeşte el, râzând. E un semn că el se află în termeni destul de apropiaţi cu marele romancier. Nu stă rău nici cu aristocraţia vremii sau cu politicienii influenţi.
         S-ar părea că Sebastian se descurcă şi financiar până la începerea războiului. Este într-o permanentă mişcare prin lumea bună a capitalei, iar activităţile sale presupun un venit mai mult decât decent. Tânărul scriitor ajunge să-şi cumpere o garsonieră, pentru a evita neplăcerile statutului de chiriaş. Lucrurile se complică atunci când a doua conflagraţie mondială îşi face auzite primele salve de tun.
         În sfârşit, surprinzătoare este maturitatea cu care tânărul prozator şi dramaturg se orientează în societate, judecă lucrurile, îi evaluează pe confraţi ( mai todeauna de sus ! ) şi ia poziţie în feluritele şi agitatele probleme ale vremii. Taxează dur abaterile ideologice şi morale ale lui Nae Ionescu şi Mircea Eliade, îl priveşte cu condescendenţă pe Camil Petrescu, cu compasiune pe Blecher şi are o atitudine oarecum dispreţuitoare faţă de Cioran şi Eugen Ionescu.  Şi aici găsim, poate, limitele oricărui jurnal : subiectivitatea. În jurnale, aceasta poate fi evidentă, exprimată în cuvinte tari, ori subtilă, cum este cazul lui Sebastian, prin posibila disimulare a unor detalii şi prin relatarea distorsionată a unor scene, sub aparenţele unei relative obiectivităţi. E neverosimil ca  Sebastian să aibă mereu dreptate, să nu greşească, să fie, în orice împrejurare, principial şi ferm. Refuz să cred că Eugen Ionescu este un individ jalnic, care se îmbată în prezenţa lui Sebastian şi plânge ca prostul de mila maică-sii, care este evreică. Să nu uităm că în momentele când se bea el însuşi, autorul îşi consemnează cu fervoare starea, ca pe o ispravă prin care face suportabil un mediu social devenit tot mai ostil. Nici imaginea lui Anton Holban, aplaudând lubric, cu un aspect de copil bătrân, la un concert dat de o adolescentă, nu este agreabilă. Nu-mi place ideea că Emil Cioran este doar o lichea plină de laşitate, un ins cinic şi dornic să-şi pună repede pielea la adăpost. Probabil că în realitate lucrurile sunt mult mai complicate.
        O  nedumerire care mă încearcă este că Sebastian nu renunţă la relaţiile cu scriitorii care au derapaje urâte, de neacceptat : Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu. În schimb, când Zaharia Stancu îi întinde o mână, propunându-i un post, reacţia lui Sebastian este de totală respingere. Aşa procedează şi cu alţi confraţi mai puţin importanţi. Să fie valoarea principalul criteriu în selectarea şi păstrarea prietenilor lui Sebastian ?
        Din Jurnal, cei mai şifonaţi ies tocmai cei mai buni prieteni ai lui Mihail Sebastian : Camil, Eliade şi Nae Ionescu.
        Voi discuta portretele celor trei într-o postare viitoare.

P:S. Ieri, o scenă într-un magazin bucureştean.
- Ooo, dar la vârsta dumneavoastră mai sunteţi profesor ? se adresează o vânzătoare simpatică şi vioaie unui domn ca la 55 de ani, însoţit de o doamnă ceva mai tânără.
- Mda... Vedeţi dumneavoastră, încă n-am împlinit 90 de ani, precizează bărbatul, tuşind cu viclenie.
- E, da ! Aşa mai merge, se lămureşte fata, bucuroasă.

Iată ce-mi scrie Dan Miron despre jurnale :
"Tocmai am citit pe blogul tău despre Jurnalul lui M. Sebastian. Mi-a placut si astept urmatoarele postari.

Nu citesc jurnale si amintiri (exceptie un volum al lui Jung, Amintiri, vise, reflectii) din principiu, cat despre cele ale scriitorilor ce sa mai vorbim... E o forma de literatura, in care autorul e personajul principal si orice ar face el iese mereu in avantaj. Un soi de autopromovare dubioasa, un raport fictiv, cu datele bine umflate, pe care posteritatea trebuie sa-l inghita pe nemestecate. Nu e nicio aluzie la Cartarescu, nu i-am citit jurnalul, dar am parcurs cu sentimente foarte amestecate fragmentele publicate prin presa si opiniile catorva persoane."

Despre Cristian Tudor Popescu şi gândirea comună

     *  Fraţilor, am trecut pe lângă o catastrofă care ar fi dus la pieirea neamului românesc ! Bandiţii din UE au vrut să ne ia mititeii de la gură ! Auzi tu, ne mint că minunile alea, fragede şi gustoase, nu sunt bune pentru sănătatea noastră.  Păi, feciori de haiduci, nu fac grătarele şi hălcile de carne friptă fala neamului nostru ? Cu ce-am mai trăi noi ? Cu Critica raţiunii pure în braţe, Doamne iartă-mă ? Mai mult ca sigur că invadatorii ăştia, după ce ne-au obligat să închidem fabricile şi să le aruncăm la fier vechi, ne-ar fi interzis şi mieii,  fleicile şi pastrama. Dar uite că nici ai noştri nu s-au lăsat şi au avut grijă de burţile noastre.  Că de, cum am mai fi petrecut noi sărbătorile ? Tradiţia ne împinge de la spate într-o direcţie plăcută şi folositoare mădularelor noastre.
    * Internetul mi-a adus bucurii incomparabile şi m-a ajutat să trec peste cele mai grele momente din viaţa mea . Îi datorez multe acestei reţele magice. Pe această cale, Tudor Cristea mi-a oferit o rubrică în revista sa, cînd eram într-un moment de cumpănă.  Tot aici i-am găsit pe cei mai mulţi prieteni. Cariera mea de scriitor a fost posibilă datorită netului. Nu sunt omul care să fi bătut din uşă în uşă, cu manuscrisele în desagă şi cu căciula în mână. Un prim refuz, pe cale poştală, m-ar fi făcut să renunţ definitiv la scris. Acum pot spune răspicat că n-aş putea trăi fără net. Sigur, în acest cosmos sunt oameni de toată mâna, de la genii şi savanţi, până la ţaţe ridicate de pe şanţ. Unii păcătuiesc prin insistenţa de a-şi da cu părerea despre lucruri care îi depăşesc, adăpostindu-se în spatele unor pseudonime cinice, adesea prosteşti. Pui imaginea lui Cioran pe contul tău şi imediat apare un cetăţean care îl ia, pe necitite, cu pietre pe gânditor. Zici ceva despre Mircea Eliade, sare altcineva care îl înjură. Iar ăştia sunt mulţi şi au mentalitate de turmă. Zilele astea, Cristian Tudor Popescu a lansat, într-un articol, o întrebare tulburătoare, aducând în discuţie ideea că omul ar trebui să fie moral în mod necondiţionat. Să devină, adică, bun şi iertător, fără să i se promită nemurirea. Aş fi completat cu gândul că acelaşi om modern ar trebui să fie responsabil pentru greşelile sale, nu să-şi arunce cu voioşie păcatele în cârca unui nevinovat, care să pătimească pentru ele. Şi discuţia poate fi purtată în aceşti termeni. Cristian Tudor Popescu este un mare ziarist şi un scriitor de marcă. Gândeşte şi se exprimă foarte original, într-un registru inconfundabil. El merită respectul nostru, iar o opinie scăpată din tastatura sa trebuie tratată ca atare. Am distribuit textul dlui Popescu pe pagina mea şi ce credeţi că s-a întâmplat ? Un "prieten" de reţea, care n-a înţeles nimic, a intervenit îndată, întrebând dacă Scânteia şi-a făcut cont pe Facebook. Vexat, i-am explicat omului că a gândi în răspărul opiniei comune n-are nicio legătură cu Scânteia etc. Bărbatul, pe care în mod greşit îl socotisem oarecum citit, mi-a răspuns cu o ironie ieftină şi atunci nu m-am putut abţine şi i-am zis ceva necreştineşte. Mi-a trecut prin cap că tâmpenia gândirii comune este neinteresantă şi neantologabilă, cu toate că prostia, ca fenomen general, atinge uneori culmi măreţe şi dă capodopere comparabile cu cele realizate de marii artişti.

P.S. De dragul ideii, pot spune că omul nu poate, într-adevăr, deveni moral, fără promisiuni ferme. Ce spunea Dostoievski ? "Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. "
        Un incident curios s-a petrecut înainte de Paşte. Începusem să scriu un mesaj către un poet pe care îl admir mult. După ce aşternusem primele cuvinte, a venit cineva şi a trebuit să mă ridic de la calculator. Când am revenit, am constatat cu stupoare că motanul Mitea sărise pe tastatură şi pe maus şi... trimisese începutul de text prietenului meu, fără să ştie, sărmanul, ce necaz mi-a pricinuit. Am mai avut o pisicuţă specializată în ştergerea unor capitole de roman, dar Mitea a întrecut orice aşteptări. Ce va fi crezut autorul cu pricina - o mare valoare şi un caracter nobil - nu-mi pot imagina. Am repetat mesajul, modificându-l puţin, dar marele poet nu mi-a mai răspuns, cum făcea de obicei. Poate că e cazul să revin la stilou şi la scrisorile expediate prin poşta clasică.