”Am îngrijit toată iarna niște pisici. M-am chinuit considerabil. Ziua stăteam pe un scaun și citeam, după ce le așterneam o pătură specială, pentru a se încălzi, pe patul de lângă sobă. Dormeau până după miezul nopții. Atunci le transferam în pod, în culcușuri amenajate din timp, lângă coșul sobei. Toată vara muncisem să astup găurile prin care putea intra frigul. Am tratat câțiva motănei, ducându-i la veterinar. Tigruțului i-am salvat de două ori viața într-un an. Fusese foarte bolnav și ar fi murit dacă nu l-aș fi ajutat. Arăta superb, îi scânteiau ochii și blana. Așa m-am și gândit când m-a privit într-o seară și a sărit gardul. Nu l-am mai văzut niciodată. A fost al doilea, după Tudorel, care a dispărut. Apoi au intrat în pământ cei mai mulți dintre ei. Cineva le pune capcane și îi ucide.”
Se pare însă că fenomenul are o amploare fără precedent. De la o vecină aflăm că au dispărut pisicile din jumătate de cătun și au fost omorâți și niște câini. Acest lucru sprijină presupunerea mea că sunt cel puțin două familii care pun capcane și otrăvesc animăluțele. În mod cert, cetățenii respectivi nu sunt zdraveni la cap.
2 comentarii:
Trist și revoltător. Cunosc un caz concret, petrecut cu mai mulți ani în urmă, tot în mediul rural - dacă are vreo importanță acest aspect -, în care un copil, altfel cu destule calități domestice, se îndeletnicea, mai fățiș, mai pe ascuns, cu... capturarea și spînzurarea mîțelor! Pe fond, motivația sa, spuneau copii de seama lui din sat, era aceea că, pur și simplu, el nu suporta aceste vietăți. Pînă într-o zi cînd copilul a fost găsit chiar de părinții săi spînzurat într-o anexă a propriei gospodării. Jale mare, firește! Cercetările autorităților au arătat, fără tăgadă, că adolescentul s-a sinucis. Mai mult, din unele mărturii ale altor copii, a reieșit că nefericitul afirma că simțea o satisfacție văzînd cum bietele mîțe se zbăteau în ștreang pînă își dădeau duhul și, mai mult decît atît, că își exprima uneori curiozitatea de a ști ce simt ele în acele ultime clipe! Se pare că tocmai această tentație a cunoașterii morbide l-a făcut să-și pună finalmente și sieși lațul de gît.
Eu cred că plăcerea de a ucide, în speță de a ucide animale, este un viciu contra naturii. Și că, tot ce vine contra naturii produce, într-un fel sau altul, dezechilibre pe care, mai repede sau mai tîrziu, natura tinde în mod implacabil a le corecta. Fie chiar prin extirpare. Nimeni și nimic nu poate sfida și nu se poate sustrage legilor naturii, marelui echilibru din Univers, fără a suporta consecințele. Nici ființele umane, evident, indiferent cine, cum sau de ce a făcut. Afrontul adus naturii, vieții mai cu seamă, se plătește prin repercursiuni directe și concrete. Adesea, ireversibile și definitive.
Nicu,
Sunt barbari ori nesănătoși. O bătrână îmi spunea cum un țăran aparent onorabil pusese niște pisici într-un sac și-l izbea cât putea de tare de un perete de beton, pentru a zdrobi micuțele feline. Un altul își legase câinele în cimitir și îl omora, lovindu-l cu un par în cap. Al treilea îngropa de vii niște pisoi în bălegar.
În orice caz, ceea ce faci primești îndoit mai târziu. Criminalii ăștia vor avea un sfârșit cumplit, după cum minunat explici și tu.
Trimiteți un comentariu