O cronică la Supraveghetorul și alte povestiri. Dumitru Augustin Doman : „Romancierul dăruindu-și un an de vacanță”

           Șerban Tomșa este un foarte bun romancier, un veritabil constructor de structuri epice solide și de-o frapantă originalitate, opere exemplare ale genului. Cel puțin, Ghețarul și Călugărul Negru sunt două romane care-l înscriu cu cinste în rândul romancierilor optzeciști și nu numai. Nu se bucură de meritata popularitate a celorlalți pentru că trăiește discret, retras ca profesor de țară, undeva în Teleorman, de unde iese rar. Altfel, cronici cuprinzătoare despre cărțile sale s-au scris suficiente pentru a rotunji un portret de romancier remarcabil. Dar, Șerban Tomșa scrie din când în când și povestiri, lăsând impresia că le elaborează dintr-o suflare. Le-a strâns recent în volumul Supraveghetorul și alte povestiri (Tracus Arte, 2017). Activitatea aceasta de povestitor o socotesc un fel de vacanță a romancierului Șerban Tomșa, deși bucățile nu sunt deloc ușurele, ca să zic așa, ba unele sunt antologice. Avem de-a face cu trei tipuri de povestiri, grupate astfel în volum chiar de autor. Volumul este deschis de Supraveghetorul, o nuvelă hieroglifică având acțiunea în Dacia ocupată de romani, scrisă parodic, cu un umor bine dozat. E alcătuită din 24 de scurte capitole, având structură bine articulată, aici spunându-și cuvântul romancierul de care aminteam mai sus. Narațiunea este construită pe o falsă intrigă conspiraționistă, cu iscoade, trădători, soli, scribi, pelerini etc. Autorul dă frâu liber imaginației, nuvela putând fi luată și ca scenariul unui film buf. Nuvela este exemplară și din alt punct de vedere, acela al bogatei varietăți de tehnici narative. Partea a doua a cărții cuprinde povestiri fictive, scurte, parcă scrise dintro suflare, cum spuneam, fiecare dintre ele consemnând în registru când realist, când absurd, un fapt sau un personaj insolit, ca acest Jim cel îndrăgostit de albastru: „Jim se îndrăgosti fulgerător de albastru într-o primăvară, când i se umflară amigdalele și trebui să-și dea în gât cu albastru de metil. Văzând rezultatul tratamentului, își vopsi părul și mustața în albastru, își trase un costum albastru și își cumpără melon albastru. Găsi într-un magazin chiloți și pantofi albaștri, care se asortară la gardul nou construit, vopsit în albastru. În curte avea un vișin pipernicit, pe care Jim îl făcu repede albastru, cu un spray cumpărat la colț de stradă. În doi ani își albăstri soția cu argint coloidal și începu să aibă impresia că este urmărit pe stradă de doi bărbați în uniforme și cu șepci albastre. Într-o seară, când traversa pe la semafor, Jim fu lovit de o mașină albastră. În ultimele clipe de viaţă își îndreptă privirea în sus și văzu o lună verde, răsărind pe un cer roz.” În câte o schiță, Tomșa decupează o felie de realitate, o felie de două-trei minute, lăsând cititorul perplex pentru mult mai mult timp, ca-n bucata intitulată Viața după Ilie Moromete. Precum Charles Bukowski, de pildă, Șerban Tomșa nu pare mai deloc preocupat de a alege realitatea de ficțiune sau realitatea cotidiană de livresc, multe dintre povestiri având titluri mai curând de eseuri: Neologismele țăranilor, Ce se poate discuta cu Johnny Depp, Omul perete, Un oraș borgesian... Și nu doar titluri, dar în multe personajele nu sunt oameni, ci mai curând idei, deci nu-și face probleme în a separa acțiunea propriu-zisă a prozei de emiterea unor idei filozofice sau filologice. Poate că dacă n-ar fi ajuns profesor, Tomșa ar fi putut fi un bun reporter, unul superior, în genul lui Bogza sau Nistorescu de la tinerețe. O dovedesc unele texte precum Un oraș borgesian, povestire antologică croită pe observațiile naratorului într-o scurtă trecere prin centrul Bucureștilor. Autorul face dese referiri la Marin Preda, cu care chiar are puncte comune, dincolo de faptul că cei doi provin cam din același spațiu geografic și cultural. Iată o secvență: „Memorabilă era formula cu care Gondolieru își încheia, invariabil, discursurile ținute în ședințele Consiliului Local: - E cazul, e locul, e rolul să ne calmăm, să ne compromitem, să ne suspendăm și să mergem!/ I-am spus într-o zi admirativ: - Domnule, folosești niște expresii demențiale!/ - Ce vrei, măi, domle, mi-a răspuns bătrânul, mângâindu-și burta. Avem și noi cuvintele noastre. Astea e...neologismili țăranilor”. Unele povestiri sunt în fond niște parabole, adică niște povești frumoase și poematice: Când Dumnezeu a cerut puțină apă sau Un înger lovit pe trecerea de pietoni. Portrete în mișcare, cea de-a treia parte a cărții, cuprind povestiri reale cu personaje reale, în majoritatea lor amintiri din timpul studenției. Personajele sunt Ion Stratan, Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Daniel Pișcu, Traian T. Coșovei, așadar, toată floarea poeților optzeciști, dar și a profesorilor lor: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ioan Alexandru, Ștefan Cazimir... Din prima categorie se detașează Stratan, creionat cu căldură și cu simpatie: „Exemplar uman splendid și foarte bine educat, Ion Stratan avea o fire de rus, generoasă, protocolară, tolerantă, îndatoritoare și dureros-iubitoare, ca să zic așa. Un copil frumos și genial care nu s-a maturizat niciodată. Îi spuneam Motanul. Avea ceva felin în înfățișarea-i falnică și mustăcioasă, care îmi amintea de Gorki și de Nikita Mihalkov...” Portret memorabil al poetului sfârșit atât de tânăr și atât de tragic. Din cea de-a doua categorie, un portret mai vioi: „Printre profesori, era unul tăcut, zâmbitor, cu un ten cărămiziu, de om bine hrănit. Purta o uniformă de premilitară și se scula în fiecare zi la cinci dimineața, intra la dușuri, unde nu era decât apă rece, și cânta, cât îl țineau puterile, în timp ce se spăla, Rodica. S-a întâmplat să ne trezească în felul ăsta de câteva ori. Era Ștefan Cazimir...” Frumos finalul portretului pe care Șerban Tomșa i-l face poetului și profesorului Ioan Alexandru: „Într-o dimineață am vrut să aflu ce părere are despre Marin Preda. Așteptam opinia unui mare poet despre un mare prozator. Și l-am întrebat cam abrupt: - Ce părere aveți despre Marin Preda?/ Alexandru m-a privit ciudat, și-a întors ochii către dealurile care acopereau orizontul, s-a scărpinat în cap și mi-a spus, jenat parcă el însuși de ceea ce-mi comunica: - Frate Ioane, ăsta e un om fără niciun Dumnezeu!” Mai sunt și alte câteva portrete în mișcare, unul al unui cunoscut naist căruia nu-i dă numele, altul al regizorului Tompa Gabor, camarad de armată la Câmpulung Muscel. Ziceam că există în volumul acesta trei tipuri de povestiri? Ba, chiar mai e un al patrulea tip. Într-o addenda, Șerban Tomșa publică și două povestiri vechi din 1978, deci din studenție, două povestiri stranii și mai elaborate stilistic, mai țesute chinezește. Cred că nu puteau fi publicate în acea vreme, tocmai datorită stranietății lor, cenzura nu le-ar fi dat drumul spre tipar. Povestirile din volumul lui Șerban Tomșa sunt insolite, savuroase intrinsec, de citit câte una în fiecare dimineață pentru a-ți începe bine ziua. Probabil că va mai publica romane la fel de bune precum cele amintite în primele rânduri ale acestui articol, dar și câte o „vacanță” precum cea reprezentată de cartea de față e de așteptat de cititorii săi fideli.

                                                            Argeș, iunie 2017
P.S. Îi mulțumesc marelui scriitor Dumitru Augustin Doman pentru minunata cronică pe care mi-a dedicat-o.