A douăsprezecea scrisoare de la Manuel Angelescu

12. Eugen Ionescu – De la extaz la agonie

Cu doar cateva luni inainte de a muri, parintele teatrului absurdului, Eugen Ionescu (1909 - 1994), a incercat, cu disperare, sa afle raspunsuri despre imbatranire si moarte. In zbaterea sa, el a adresat doua epistole catre cei mai inalti reprezentanti ai bisericii catolice. Dactilografiate personal, epistolele aveau un continut identic. Dupa formula de prezentare („Ma numesc Eugène Ionesco, membru al Academiei Franceze...”) urmeazaintrebarile: „Pentru ce imbatranim? Este asta vointa lui Dumnezeu? De ce razboaie asa de sangeroase? Pentru ce atatea dezastre naturale? Eu nu am rezolvat niciodata aceste probleme!” si se incheiau cu un P.S.: „Votre Sancteté, je suis infinitement anxieux...” (Sanctitatea Voastra, sunt infinit de nelinistit...) Bineinteles ca nu a primit decat niste raspunsuri diplomatice, goale de continut.Prima dintre scrisori a fost adresata fostului papa Ioan Paul al II-lea (1920–2005), cu 4 luni inaintea mortii dramaturgului: „Le monde m’étant incomprehensible, j’attends que l’on m’explique” (Lumea fiindu-mi de neinteles, astept sa-mi fie explicata). Raspunsul Vaticanului, care avea sa vina purtand antetul Secretarului de Stat al Sfantului Scaun, se rezuma, sec, la o fraza stereotipa: „Lisez la Bible et mourez sereine” (Cititi Biblia si muriti cu seninatate), insotita si de obisnuita formula sacrosancta, tocita si ea de prea multa intrebuintare: „Papa se roaga lui Dumnezeu sa va ajute”.Chinuit de presentimentul apropierii rapide a sfarsitului, marele dramaturg a incercat inca un demers, de aceasta data pe langa cardinalul-arhiepiscop al Parisului, Jean-Marie Lustiger (1926-2007) – preferatul papei Ioan Paul al II-leasi viitor membru al Academiei Franceze. Dar, din pacate, il astepta aceeasi mare dezamagire. La numai 25 de zile inaintea mortii, va primi raspunsul, unul si mai penibil: „Téléphonez à mon secrétaire, voici son numero, je le charge de vous apporter la réponse que vous souhaitez” (Telefonati-i secretarului meu, iata numarul, il insarcinez sa va ofere raspunsul pe care il doriti).In intrunericul infrangerii totale, testamentul acestei mari personalitati lasa in urma tristete si desnadejde: "Imi simt mintea goalasi mi-e greu sa continui, nu din cauza durerilor, ci a acestui vid existential de care e plina lumea, daca pot spune ca lumea este plina de vid."
     Tulburati de dramatismul acestor marturisiri, ne putem intreba ce l-a impins pe Eugen Ionescu intr-o asemenea criza sufleteasca? Nu era intamplatoare, pentru ca avusese, in tinerete, niste experiente spirituale despre care avea sa vorbeasca mai tarziu. Ramesese cu nostalgia aspiratiei umane spre ceva mai inalt decat platitudinea zilnica. Sa vedem cum descrieEugen Ionescuexperienta ce

l-a pus in fata unui nou „nivel al realitatii”, sau a unei noi "stari a fiintei":„De fapt, nu reusesc sa spun ceea ce vreau sa spun. Mi s-a intamplat sa am momente de certitudine. Am trait o experienta pe aceasta tema. Aveam saptesprezece ani, ma plimbam intr-o zi intr-un oras de provincie, prin luna iunie, dimineata. Deodata, lumea mi s-a parut transfigurata, de o asemenea manieraincat eram cuprins de o bucurie debordantasi imi spuneam: acum, orice s-ar intampla, stiu. Si imi voi aduce intotdeauna aminte de momentul acela. Astfel, nu voi mai fi niciodata cu totul disperat.N-as putea sa va povestesc ce a fost pentru ca este cu adevarat inefabil. Era ca o schimbare in aspectul orasului chiar, al lumii, al oamenilor. Cerul imi parea mai apropiat, aproape palpabil. Nu pot spune decat intensitate, densitate, prezenta, lumina. Cu aceste cuvinte s-ar putea, mai mult sau mai putin, defini. Dar nu exista o definitie posibila.In orice caz, imi spuneam in acel moment ca sunt sigur. Daca as fi fost intrebat: sigur de ce? n-as fi putut spune de ce. Eram plin de o certitudine si imi spuneam ca niciodata nu voi mai fi nefericit, cain cele mai rele situatii imi voi aminti de acest moment.Era ca si cum m-as fi gasit dintr-odatain centrul existentei pure, inefabile; ca si cum lucrurile s-ar fi eliberat de orice denumire arbitrara, de un cadru care nu li se mai cuvenea, care le limita. Cred ca reintegram unica si esentiala realitate, in timp ce, insotita de o bucurie imensasi senina, ma invada ceea ce as numi stupefactia de a fi, certitudinea de a fi. Stiam ca nimic nu ma putea impiedica sa fiu, ca neantul sau noaptea, sau indoiala, nu mai puteau sa aiba nici o putere asupra mea. Uimirea intensa care ma locuia nu era decat constientizarea ca eram. Nici o teama, nici o neliniste, ci calm, certitudine, bucurie.Spatiul se golea de greutatea lui materiala, notiunile se eliberau de continut. Obiectele deveneau transparente, permeabile, nemaifiind obstacole. Ca si cum spiritul se putea misca liber, ca si cum nici o rezistenta nu mai putea sa-l impiedice.  Stupefactia navalea, exploda, deborda, dizolvand frontierele lucrurilor, dezarticuland definitiile, abolind semnificatiile lucrurilor si gandurilor. 'Nimic nu e adevarat in afara de aceasta' – imi ziceam. O 'aceasta' pe care, bineinteles, eram incapabil sa o definesc, pentru ca 'aceasta' era tocmai ceea ce scapa definitiilor, pentru ca era insusi dincolo-ul, depasirea definitiilor. As putea traduce acest sentiment si aceasta 'aceasta' printr-o 'certitudine de a fi'. O bucurie, mai mult decat bucurie, ma ridica, ma purta…Aceasta experienta s-a repetat cu mai putina forta doi sau trei ani mai tarziu; si apoi niciodata. Am uitat-o. Nu era ceva viu. Erau numai semne luminoase."

(Experiente de acest fel vom intalni cu prevalenta in expunerile urmatoare, pentru ca ele ne dezvaluie o dimensiune mult mai inalta a fiintei si a eternitatii vietii. Este motivul pentru am deschis aceasta comunicare.)

      Profund marcat, asa cum se intampla intotdeauna dupa un asemenea soc existential, Eugen Ionescu va incerca sa decripteze marea dezvaluire mistica cu ajutorul teologiei:  "Am mers la catehism, la scoala comunala, dar aceasta nu m-a invatat nimic. Am incercat, inspre treizeci de ani, sa traiesc intr-un mod cu totul religios, si mai mult de atat, sa ma dedic posturilor, rugaciunilor, sa matin cat mai aproape de Dumnezeu, adica de Biserici. Cred ca am mers destul de departe, destul de sus. Dar nu indeajuns, pentru ca la un moment dat am simtit un regret enorm pentru lumea pamanteasca, pentru modul omenesc de a trai. Dar din acel moment pot spune ca am abandonat cerul, si am impresia ca cerul m-a abandonat pe mine. Ma simt din ce in ce mai ingropat in viata: avid, vorace. Cu cat imbatranesc cu atat am o dorinta mai mare de a trai, o lacomie enorma, o senzualitate: vinul, viata care este contrariul adevaratei vieti, gloria literara, toate acestea. Si simt ca la originea tuturor acestor dorinte enorme se afla prima mea greseala, caderea mea personala adica. Toate aceste dorinte care se cer implinite sunt lucruri care trebuie sainlocuiasca ceea ce am pierdut odata, dar care totusi, eu stiu, nu pot sainlocuiasca ceea ce am pierdut. Si, imbatranind, sunt din ce in ce mai plin de dorinte. Eu stiu ca am ratacit drumul, o stiu foarte bine, dar nu o stiu suficient. Nu o stiu decat intr-un mod abstract, intelectual, cerebral. Noi dorim sa posedam tot; noi dorim multe lucruri, si din momentul in care le avem, nu le mai iubim, descoperim ca ele nu sunt ceea ce ne asteptam sa fie. Cine ma poate pune pe cale atunci?"

     Este frapanta asemanare intre deznadejdea si deprimarea marelui scriitor si tribulatiile Maicii Tereza, marturisite in scrisorile dresate parintilor sai duhovnicesti. Unul dintre acestia, teologul si filozoful Brian Kolodiejchukle, care a fost si postulatorul (cel care sustine si argumenteaza cauza cuiva pe cale sa devina fericit sau sfant) in procesul de beatificare si canonizare a Maicii Tereza, le-a facut publice in volumul intitulat „Come Be My Light” (Vino, fii lumina Mea). Sa comparam introspectia dureroasa a marelui scriitor cu cateva dintre intimitatile suferintei spirituale a sfintei supranumita "Ingerul din Calcutta":  "In ce ma priveste pe mine, tacerea si pustietatea sunt atat de mari incat privesc si nu vad nimic, ascult si nu aud."  "Unde este credinta mea? Chiar si in adanc, in strafundul meu, nu exista nimic altceva decat vid si obscuritate. Dumnezeul meu, ce dureroasa este aceasta suferinta necunoscuta. Doare faraincetare."

     Care ar putea fi sentimentul cu care ramanem, uimiti si cutremurati de aceste marturisiri? Cred ca psihoterapeutul Karl Gustav Jung, cel care si-a dedicat viata acestei cunoasteri si a experimentat el insusi momente de straluminare, a reusit sa ne dea un raspuns:"Omul nu poate suporta o viata lipsita de sens." Inaintand mai mult spre adevarul si intelegerea lucrurilor, vom depasi chiar acest imperativ si vom ajunge la capatul cautarii, descoperind ca sensul vietii este viata insasi.  Orice alt scop sau sens este un substitut temporar si nesatisfacator al experimentarii fiintarii.