A opta scrisoare de la Manuel Angelescu

Mintea, ca slujitor şi ca stăpân

Se spune ca mintea este un slujitor bun, dar un stapan rau. Poate fi un instrument minunat pentru cunoastere si pentru succesul material, la fel de bine cum poate deveni si cel mai distructiv monstru. Istoria omenirii a oscilat mereu intre cele doua extreme. Misticul Rasneesh Osho ne avertizasaconstientizamcapriciile minti si puterea pe care o are, pentru canimic nu ne poate hipnotizasi aservi mai mult decat dictatura ei.Mintea produce ganduri, cuvinte, idei,rationamente, aduna si prelucreaza informatii, dar nu poate empatiza cuiubirea, loialitatea, caldura vietii, miracolul existentei. Pentru a observa diferenta, sa ne imaginam doi tineri indragostiti care se plimba prin parcul impodobit de vegetatie si de parfumul primaverii. Impresionata si exaltata, tanara ar putea exclama: "Priveste cum a inviat totul, cum au inverzit frunzele arborilor!", iar mintea de serviciu a tanarului partener sare si spune: "Inseamna ca au clorofila!"
     Sa recunoastem ca atentia si linistea noastra sunt furate de ganduri la fiecare cateva secunde. Un copil,fortat de mama lui sa stea linistit, a raspuns: "Am sa stau, dar pe dinauntru tot am sa mai alerg". Specia noastra da dovada de inteligenta si creativitate uimitoare si,daca nu se poate altfel, putem suportamulte lucruri. Dar nu ne sta in putere de a ne oprimintea sa alerge in deriva si sa vorbim neintrerupt cu noi insine, oricare ar fi miza. Si, lucrul cel mai grav, identificarea noastra cu ganditorul, nereusita noastra de a recunoaste gandurile ca simple aparitii in constiinta, este sursa primara a suferintei umane si da iluzia ca in capul nostru traieste un sine separat.Invatatorul spiritual Eckhart Tolle (n. 1948) afirma intr-un interviu: "Sa nu poti inceta sa gandesti... acesta este un chin cumplit, dar noi nu realizam acest lucru, fiindca aproape toti oamenii sufera aceasta tortura. De aceea o consideram normala." Uitam ca monologul neintrerupt al mintii nu este starea noastra naturala.
Foarte putini oameni au experimentat, vreodata, tacerea. Tot ceea ce experimentam,uneori,in numele tacerii,este lipsa zgomotelor. Dar tacerea este un fenomen cu totul diferit.Nu este vid sau mortificare – cum s-ar putea crede –, este spatiu existential, expansiune si libertate, cea mai "plina"senzatie, identitatea noastra divina.Dincolo de vorbirea discursiva, exista un nivel superior al Realitatii.Rumi Jalaluddin (1207-1273), „printul mistic al poetilor sufi”, spunea ca tacerea este "limbajul lui Dumnezeu".In tacere, Dumnezeu vorbeste si noi ascultam. Calugarii au mostenit de la Sfintii Parinti votul tacerii – sa nu vorbesti decat daca iti poti imbunatati tacerea.Insa tacerea exterioara este doar primul pas catre tacerea interioara, ceacare poarta mesajul fiintei noastre.Pana acolo este un drum lung, dar sa ne punem, mai intai, cateva intrebari.

Avem un buton de oprire a gandurilor?Ne alegem gandurile, asa cum alegem cumparaturile din rafturile unui supermarket?Putem sa spunem care va fi urmatorul nostru gand?A-l cunoaste ar insemna sa gandim ceva inainte sa gandim ceva.Nu esti mai responsabil de propriile ganduri decat esti pentru nasterea ta, pentru parintii pe care ii ai, pentru societatea in care te-ai nascut, pentru structura creierului sau inaltimea ta. Si daca nu iti poti controla gandul urmator,si nu stii care va fi pana cand nu apare, unde-tieste liberul arbitru?Asemenea introspectii ne pot scoate din "cercul vicios" al gandirii, si numai tacerea mintii ne poate dezvalui adancurile fiintei noastre.
In cartea Trezirea - ghid pentru o spiritualitate fara religie, neurosavantul Sam Harris incearca sa ne trezeasca putin din visul mintii, cu simplitate si cu umor. El insusi,a calatorit pe toata planeta in cautarea celor mai avansati maestri spirituali, a studiat si a experimentat ceea ce psihologia numeste "experiente transpersonale".Sa-l urmarim:"Toti parintii si-au observat copiii in monologuri cu ei insisi. Dar numai copiii? S-au observat oamenii maturi si pe ei insisi? S-au intrebat de ce trebuie ca "eu" si cu "mine" sa ne tinem mereu companie? Sa presupunem ca ne-am pierdut ochelarii. Ii cautam prin toata casa si ii gasim pe masuta unde i-am lasat cu o zi sau doar cu cateva minute inainte. Ne gandim imediat: 'Uite-i!' Dar cui ii adresam acest gand? Cine are nevoie sa fie informat, mai este cineva alaturi de noi, care ii cauta?
Acum sa ne imaginam ca ne aflam intr-un loc public si vedem, din intamplare, un strain care isi localizeaza ochelarii pierduti. Exclama "Uite-i!" si ii ia de pe masa. Lumea isi vede de drum, fara sa dea prea multa atentie momentului. Dar sa presupunem ca ar continua monologul cu voce tare: "Unde credeai ca sunt, idiotule? Te-ai plimbat in jurul acestei cladiri de 10 minutte. Am sa intarzii acum la intalnirea cu Julie, iar ea ajunge mereu la timp." Nu trebuie sa mai spuna nimic pentru a ne asigura de neincrederea in facultatile sale mintale. Si totusi, conditia acestei persoane nu difera deloc de a noastra – acestea sunt exact gandurile pe care le-am formula in intimitatea mintii noastre."

     Sub titlul Vocea din minte, Eckhart Tolle, ghidul spiritual care a predat la Cabridge inainte de a avea experientele mistice care i-au schimbat viata, povesteste ceva asemanator:"Am avut prima strafulgerare a constiintei pe cand eram student in primul an la University of London. Luam metroul de doua ori pe saptamana ca sa merg la biblioteca universitatii, de obicei in jurul orei noua dimineata, catre sfarsitul orei de varf. Intr-una din dimineti, in fata mea sta o femeie putin trecuta de treizeci de ani. O mai vazusem de cateva ori in metroul respectiv, era imposibil sa n-o observi. Desi metroul era plin, scaunele din stanga si din dreapta ei erau libere, motivul fiind, faraindoiala, faptul ca parea nebuna. Parea extrem de incordatasi vorbea singura fara oprire, cu voce ridicatasi furioasa. Era atat de absorbita de gandurile ei incat parea total rupta de oamenii din jur. Fata ii era inclinata usor catre stanga, ca si cum s-ar fi adresat cuiva care statea pe scaunul gol de langa ea. Desi nu-mi amintesc exact ce spunea, monologul ei suna cam asa: 'Si pe urma mi-a spus ea mie... asa ca eu i-am spus esti o mincinoasa cum indraznesti sa ma acuzi de... cand tu esti cea care a profitat mereu de mine am avut incredere in tine si tu mi-ai inselat increderea...'.In vocea ei se simtea tonul nervos al cuiva care fusese nedreptatit, care trebuie sa-si apere pozitia ca sa nu fie anihilat.Cand metroul se apropia de Tottenham Court Road Station s-a ridicat in picioare si a ponit catre usa, fara saintrerupa torentul cuvintelor care-i ieseau din gura. Statia respectiva era cea la care coboram si eu, asa ca am urmat-o. Cand am iesit in strada, ea a luat-o spre Bedford Square, inca implicatain dialogul ei imaginar, acuzand furioasasi afirmandu-si pozitia. Curios, m-am hotarat sa o urmezatata vreme cat mergea in aceeasi directie in care mergeam si eu. Desi cufundatain dialogul ei imaginar, parea sastie incotro se indreapta. Curand ne-am apropiat de constructia impunatoare a Senatului, ridicatain anii 1930, care gazduia sediul administrativ central si biblioteca universitatii. Eram socat. Era posibil samergem in acelasi loc? Da, catre el se indrepta. Era oare profesoara, studenta, angajata la un birou, bibliotecara? Poate ca fusese inclusaintr-un proiect de cercetare al vreunui psiholog. N-am aflat niciodata raspunsul.Urcam cu douazeci de trepte in spatele ei, iar pana sa intru eu in cladire (care, ca o ironie, fusese sediul Politiei Mintii din filmul bazat pe romanul lui George Orwell, 1984), ea fusese deja inghitita de unul dintre lifturi.Eram oarecum stupefiat de ceea ce-mi fusese dat sa vad. Student matur, ma vedeam un intelectual in devenire si eram convins ca toate raspunsurile la problemele existentei umane puteau fi gasite prin intelect, adica prin gandire. Inca nu realizasem ca gandirea fara constientizare este principala problema a existentei umane. Priveam profesorii ca pe niste intelepti care detineau toate raspunsurile, iar universitatea – ca un templu al cunoasterii. Cum putea fi integrata aici o persoana alienata mintal, ca aceea?Înca ma mai gandeam la ea pe cand ma aflam in toaleta barbatilor, inainte sa intru in biblioteca. În timp ce ma spalam pe maini imi spuneam: 'sper sa nu sfarsesc ca ea'. O privire scurta aruncatain directia mea de barbatul care se afla alaturi m-a determinat sa realizez brusc camormaisem cu voce tare.'Dumnezeule, sunt deja ca ea', mi-am spus. Nu era si mintea mea la fel de permanent activa precum a ei? Intre noi doi nu erau decat diferente minore. Emotia predominanta din spatele gandurilor ei parea sa fie furia, in cazul meu era,in cea mai mare parte, anxietatea. Ea gandea cu voce tare iar eu gandeam – de cele mai multe ori –in mintea mea. Daca ea era nebuna, atunci toata lumea era nebuna, inclusiv eu. Diferentele tineau doar de treapta pe care ne aflam.Incidentul descris mai sus nu doar ca mi-a declansat o strafulgerare a constientizarii, dar a sadit prima indoiala cu privire la valabilitatea absoluta a intelectului uman.

Cateva luni mai tarziu o intamplare tragica mi-a amplificat indoiala: Într-o luni dimineata, ne stranseseram in asteptarea unui curs predat de un profesor a carui minte o admiram foarte mult. Dar am fost intampinati cu vestea ca, din nefericire, profesorul se sinucisese intr-una din zilele de weekend, impuscandu-se.

Am fost naucit. Era un profesor foarte respectat si parea sa cunoasca toate raspunsurile. Inca nu realizam pe atunci ca gandirea este doar un aspect minuscul al constiintei ce ne reprezintasi nici nu stiam nimic despre ego, cu atat mai putin eram capabil sa-i detectez prezenta in interiorul meu."

      Si ce se intampla cand mintea isi pastreaza destinatia ei de slujitor? Multe lucruri interesante se pot intampla, dar sa luam numai un exemplu. In cartea Sinele, realitate si subiectivitate, David Hawkins(1913 - 2002), un psiholog si psihoterapeut a carui viata a fost incarcata de decoratii si de miracole, consemneaza un experiment practic: "12 membrii ai unui grup de studiu, Un curs in miracole – dupa numele unui ciclu de carti sub acest generic –, au facut un experiment de 4 zile, desfasurat intr-o casa mare dintr-un oras estic al Statelor Unite. Cu toate ca fusesera prezentati unul altuia, nu erau, totusi, familiari, iar conditia esentiala era sa pastreze linistea, indiferent ce avea sa se intample. Dupa numai 24 de ore, tot grupul a devenit 'telepatic'. Nevoile fiecaruia erau satisfacute, mesele apareau fara a fi planificate, toti stiau ce gandesc ceilalti. Spre exemplu, daca cineva se gandea la cuvantul 'sare', cineva ii inmana sarea aproape spontan. Mai tarziu, toti au descris aceasta experienta ca pe ceva magic, antrenant si foarte placut. La sfarsit, ezitau sa reinceapa vorbirea. In doar cateva zile, tacerea li s-a parut mult mai naturala decat vorbirea, pe care o simteau confuza si obositoare."
 In cartea Mistici si magicieni in Tibet, Alexandra David-Néel (1868 -1969)

povesteste despre satele izolate din Tibet, in care modul obisnuit de comunicare intre locuitori, aflati la distanta si legati intim de natura inconjuratoare, era transmiterea gandurilor.In viata sa de un secol, aceasta neobosita exploratoare a oferit Occidentului marturii tulburatoaredespre oameni care levitau, comunicau telepatic, meargeau pe apa si multe alte lucruri, neobisnuitepentru cultura europeana.Oamenii de stiinta sunt de acord ca confortul material si tehnologia comunicarii ne-au atrofiat empatia siacuitatea senzoriala. Am putea spune ca toate lucrurile au un pret, de unde si zicala "Ia ce-ti doresti, si plateste pretul!"