Magie şi autenticitate

  Elias Canetti a scris în 1931, la 26 de ani, Orbirea, ”unul dintre cele mai stranii romane ale secolului al XX-lea”, după cum spune cineva. Publicată prima oară în 1935, la intervenția lui Stefan Zweig, cartea trece nebăgată în seamă. Este reeditată în 1946, fără niciun ecou. Abia în 1963, după ce este tradusă în engleză și în franceză, narațiunea se va bucura de succesul meritat. Este o creație pentru care autorul va primi Nobel-ul în...1981, adică la cincizeci de ani după ce își terminase munca! În ceea ce mă privește, am avut impresia că am de-a face cu o capodoperă încă de la prima scenă, în care Kien intră în dialog cu un copil. Și atunci de ce a existat o atât de puternică rezistență la receptarea unui roman incomparabil?

       Să facem un efort și să ne imaginăm că romanul ar fi fost scris în românește. Ce s-ar fi întâmplat? Nimic. Dacă ar fi trăit, G. Călinescu ar fi dat un verdict, pe jumătate inspirat, pe jumătate incompatibil cu obiectul în discuție, îngropându-l definitiv pe autor, fiindcă următorii critici, urmași spirituali ai marelui model, s-ar fi ferit să iasă din rând și să modifice canonul fixat o dată pentru totdeauna. Ce să mai vorbim, probabil că Elias Canetti n-ar fi avut, la noi, nici cota lui H. Bonciu. Dar dacă Junger, Hesse, Broch, Musil ar fi publicat în România? Minori, artificiali, ar fi sunat verdictul. N-ar fi fost evaluați nici la nivelul lui Radu Petrescu și Paul Georgescu, prozatori uriași, dar ocoliți cu grijă de toată lumea. Aici nici Joyce nu s-ar fi bucurat de cine știe ce recunoaștere - lui Călinescu nu-i plăcea Proust! -, ca să nu mai vorbesc de Thomas Mann, prea eseistic pe alocuri, prea adesea lipsit de epic. Lui Alexandru Ivasiuc i se reproșa, ca și lui Petru Popescu, caracterul eseistic, tezist, al unor romane. Cât ar mai fi fost forfecat Muntele vrăjit de vajnicii cercetători, pentru lungile dialoguri dintre Naphta și Settembrini! Iar Faulkner are atâtea artificii nemotivate literar în textele sale! Și, ca să vezi, toate personajele americanului vorbesc la fel. Constantin Țoiu s-a impus cu mare dificultate și numai după ce inteligentul Nicolae Manolescu a lansat formula ”romanului intelectual”, care a prins.  ( Într-o convorbire telefonică, Țoiu însuși mi-a spus că dialogurile din Maimuțele  mele sunt...stranii. Asta după ce se supărase pe mine dintr-un motiv pueril. Inițial, într-o scrisoare pe care mi-o trimisese, săltase în slăvi același volum! I-am răspuns că asta și urmărisem : voiam să scriu în așa fel încât să las impresia de straniu.) Nicolae Breban a avut ”scuza” că e descendent al lui Dostoievski, altminteri ar fi dat de necaz.  Iar”romanul pedagogic” al lui Lenz n-ar fi avut nicio trecere, dacă ar fi fost conceput pe malul Dâmboviței. Dar cum ar fi fost receptat Portretul lui Dorian Gray, în cazul în care ar fi aparținut unui român? Știm sigur că Douăsprezece scaune și Maestrul și Margareta ar fi fost socotite superficiale și forțate. Teribilă exigență!  Criticul literar român, mi-a zis un cititor, nu se pricepe la proză.  (Mă rog, știam unul care era maestru în a-i ”mirosi” pe prozatorii de valoare : Valeriu Cristea. Și mai sunt azi Dumitru Augustin Doman - mare scriitor și barometru literar de cea mai mare precizie, în materie de romane fiind de neegalat - și câțiva cronicari foarte tineri și talentați, dar deocamdată, din nefericire, fără o poziție foarte influentă în mecanismul vieții literare. Cu timpul, își vor impune însă opțiunile.) Nu e nimic de discutat în condițiile în care critici străluciți insistă pe ideea că, în unele cazuri, naratorul este totuna cu autorul.
          Să vedem ce cărți sunt apreciate la noi. Care sunt capodoperele noastre? Moromeții, Groapa, Craii de Curtea-Veche, Ion și altele câteva. Indiscutabil, vorbim despre niște cărți mari, unice. Și care sunt marii clasici ai prozei românești? Caragiale, Creangă, Slavici. Vorbim despre opere excepționale și scriitori adevărați , dar numai în limitele limbii noastre. De ce? Pentru că ei scriu dialectal - vezi Caragiale, Creangă, Slavici, Marin Preda -  sau argotic, cum face Eugen Barbu. Autorilor menționați nu li se mai impută că toate personajele vorbesc la fel ca și naratorul, contaminat de vorbirea lor buruienoasă. La Mateiu însă lucrurile sunt mixate savant, într-un aliaj magic. Tipul acesta de literatură ne place tuturor și este încurajat deopotrivă de critici și de cititori. Suntem fascinați de oralitate. Nu mai spun că n-am fost surprins atunci când un tânăr și foarte talentat critic literar le dădea o binevenită lecție prozatorilor care nu cunosc viața și nu trebuie să scrie romane cu substrat, simboluri sau alegorii sau să încerce a crea universuri epice originale. Datoria romancierilor ar fi să transcrie cât mai bine niște experiențe personale. În această atitudine, limpede exprimată de cineva, dar împărtășită de majoritatea comentatorilor - care cunosc, nu-i așa, și viața - se strecoară două erori majore. În primul rând, este absolutizată scriitura, adică se mizează excesiv pe limbaj. Ce să spunem despre ruși, care nu erau deloc niște stiliști, dar sunt cei mai impresionanți prozatori?   Se știe că Breban și alți corifei sunt nițel agramați. În al doilea rând,  așezarea întregii proze în planul reportajului cu note personale este un abuz, o discriminare estetică. La fel de bine, altcineva ar putea demonstra că scriitura devine, în condițiile date, transcrierea unor scene petrecute aievea, în care ideea este, de regulă, refuzată. Tehnica e minimă, un fel de manufactură de instinct. Proză leneșă, ar fi zis Ion Barbu. Ce trăncănea un țăran din satul lui Preda?  Lucruri nu grozav de interesante : ” Ce a creat ăsta, mă? A povestit și el ce a auzit pă ulița noastră!” Nu mâna sau ”inspirațiunea” decid valoarea unui op, ci o ureche fidelă și nuanțată. Toți marii prozatori români au auzul ascuțit, fiindcă și critica românească dintotdeauna a mers pe aceste linii de forță artistice. Dar autorii nu pot fi traduși și rămân pe veci în granițele minunatelor noastre dialecte. Nu e un păcat, ci o opțiune. Dar lipsa de toleranță la adresa altor modalități narative este o vină capitală. Cum să le impui unor autori ce și cum să scrie? ( Îmi amintesc că Ivasiuc avea o rubrică micuță în ”România literară”, unde scria adesea despre ”diversitate de stiluri” și alte mofturi, acceptate numai de câțiva critici care s-au dovedit, până la urmă, printre puținii valizi din epocă. ) Se spune că nivelul unei civilizații este dat de religia dominantă. Dacă criticii noștri s-au comportat până acum ca niște diaconi intoleranți, binecuvântând numai cărțile care merg pe orizontul de așteptare descris mai sus, lucrurile sunt clare. Contrar tuturor așteptărilor - Preda, Barbu și ceilalți acceptau numai propriul mod de a face literatură -, mai multă nuanțare are, în înțelegerea cărților de proză, Radu Aldulescu,  romancierul român cu opera cea mai proeminentă din ultimul sfert de veac și cu o amprentă stilistică de neconfundat.  Profund original, el este însă deschis, când analizează opurile confraților, către fantastic, grotesc, introspecție și livresc.( Stăpâni pe uneltele lor, poeții le impun ei înșiși criticilor direcții literare fertile, fiindcă sunt mai buni teoreticieni decât cei din urmă. Fac afirmația asta, exceptându-i, desigur,  de la regulă pe Gheorghe Gricurcu și Al. Cistelecan. ) Dacă aș fi malițios, aș remarca faptul că gusturile literare urmează, la noi, o străveche chemare folclorică. Așa cum strămoșii se dădeau în vânt după basme, doine și balade, acum ne plac realismul, veridicul, autenticul, pitorescul, pestrițul, înjurătura, apropiind foarte mult literatura de stradă ( sau de uliță : poiana lui Iocan a devenit un loc mitic. ). Să fie o formă de snoavă savantă? Este, indiscutabil, o formulă valabilă din punct de vedere literar. Dar și Slavici tot experiențe de viață voia să transcrie. Unele bat până la noi, altele nu. Cu ce am evoluat de atunci până acum? Iar Caragiale a copiat realitatea fără rușine. Ce nu înțeleg este însă de ce alte formule literare nu-și găsesc locul în spectrul comodei noastre percepții.  Îi vedeți de pildă, pe Mann și Junger scriind dialectal și argotic? Ismail Kadare e albanez, dar scrie ca un european.
 Sunt și acum convins că Bukowski reprezintă modul ideal de a se exprima onest al unui scriitor, dar sunt la fel de fascinat de Joce, Buzzati, Lowry și Faulkner. Iar autorul Cătunului este, cum am convenit deja, lipsit de autenticitate. ( Mă bate gândul că și uluitoarea lume a lui Dickens nu se apropie de nicio realitate și este în întregime inventată : prea mulți oameni cu suflete de Feți-Frumoși, prea mulți ticăloși absoluți. Basme, ce s-o mai lungim. )
Răspunsul mi-l dă romancierul Dan Miron într-un schimb de mesaje. ( Dan Miron îl recitește acum pe Faulkner. ) ”În marea literatură, autenticitatea este sacrificată de dragul frumuseții.” Marquez este un exemplu convingător. ”Magia cu care scriitorul îl poartă pe cititor pe unde dorește” este secretul literaturii adevărate. Dacă poate și dacă are pe cine, aș adăuga eu. Și atunci bezna se luminează. Nu tot ce pare autentic este valoros, nu tot ce este artificial este fals.Toată opera lui Preda este dialectală, orală, ”autentică”. Dar magie există numai în câteva povestiri din Întâlnirea din Pământuri , în Scrieri de tinerețe, în Moromeții I, în Viața ca o pradă, într-o bună parte din Cel mai iubit dintre pământeni și în insule izolate din alte romane. Magia există peste tot în  Craii de Curtea-Veche, Îngerul încălecat, Rădăcina de bucsau, Simion Liftnicul și Groapa. Dar este și în Vara baroc, în Prins, în jurnalele lui Radu Petrescu, în Tache de catifea, în Iluminările lui Ivasiuc, în Îngerul de gips și în Cartea Milionarului,  genială construcție artificială, poate cea mai însemnată din literatura noastră.
Da, cheia este magia fără limite, fără sfârșit, inefabilă, cuceritoare. Adică un element care nu poate fi definit și rămâne la gustul fiecăruia. Seducție pură. Și ne întoarcem de unde am plecat.
Nu a demonstrat Eugen Ionescu, în mod strălucit,  că aceeași operă poate fi, în egală măsură, genială sau lipsită de orice valoare?
Ideea este că scrie fiecare ce vrea și înțelege fiecare ce poate. Nimeni nu deține adevărul în ceea ce privește canonul valabil pentru un anumit moment literar. Consecințele sunt incalculabile.

P:S. Mă întreb ce carieră literară ar fi făcut Gogol la București și ce destin ar fi avut romanul românesc dacă, în loc să-și facă intrarea în marea literatură cu Ciocoii vechi și noi, ar fi început cu Suflete moarte.