M-am născut în localitatea Sîrbeni, unde se
afla o maternitate numită, pe atunci, casă
de naştere. După spusele mamei, aveam ochii mari şi îi fixam neîntrerupt pe
un punct al tavanului. Mulţi ani mi-a plăcut să spun, în glumă, că m-am născut
în ţinutul lalelelor. În Sîrbeni erau oameni muncitori şi frumos educaţi, urmaşii
unor bulgari veniţi din munţii Rodopi să facă legumicultură pe râul Jirnov.
Omul de serviciu de la şcoala de acolo luptase în război şi avea Parkinson.
Într-o iarnă, pe un ger cumplit, a intrat în cancelarie cu un braţ de lemne şi
a spus:
─ Dom’ derector,
e un frig afară de te ia dracu’!
Acelaşi bătrân sta de vorbă cu un altul
care i-a zis:
─ Bă Ivane, de unde vine, bă, mirosul ăsta de lalele?
─ Ce dracu lalele visezi tu, Gheorghe?
Vidanjează unii closetul şcolii.
Mai mult decât de o vârstă, fericirea
noastră este legată de anumite locuri.
Poienile din grădinile năpădite de salcâmi ale ţăranilor, potecile care
duceau în câmp, cimitirul năpădit de liliac, fragi sălbatici şi irişi,
holul, biblioteca şi amfiteatrele Facultăţii de Litere. Ai fost fericit undeva,
cândva.
Un fotograf făcea poze
tuturor oamenilor care locuiau pe o rază de 50 de km. Din cauza faptului că
„pozarul ” avea un umăr sucit, toate amintirile noastre sunt trase ușor către
dreapta și apărem, în ochii posterității, oblici în raport cu solul.
Prima imagine care îmi apare în ceţurile îndepărtate ale memoriei este o scenă în care eu eram înfăşat, iar tatăl meu m-a luat în braţe şi m-a scos afară să-mi arate zăpada. Cred că nu împlinisem un an şi eram așezat lângă sobă, când afară s-a pornit un viscol de poveste. Tata m-a luat în brațe, a mers cu mine pe prispa casei bătrânești, a luat cu mâna dreaptă puțină zăpadă, a strâns-o în pumn și mi-a dat bulgărele acela să-l țin și eu în palmă câteva secunde, pentru a cunoaște una dintre minunile vieții de pe pământ. De aceea Ștefan Bănulescu mi-a fost mai apropiat decât Marin Preda și Cartea Milionarului îmi este cel mai drag roman din literatura română, alături, desigur, de prozele lui Vasile Voiculescu. ( Exclud din percepția mea orice judecată de valoare.) Din același motiv, textele lui Juan Rulfo, Marquez, Manuel Scorza și Miguel Angel Asturias exercită asupra mea o vrajă perpetuă.
Pe urmă mă văd jucându-mă cu o minge roşie
pe care apoi am pierdut-o.
─ Unde este mingea? a întrebat mama.
─ Nu ştiu, a luat-o potiii ( copiii)!
Râdea mama, râdea tata, râdea şi bunica
vitregă. Mai râdeau şi când în cimitirul aflat la 50 de metri de noi se auzeau
femeile jelindu-şi morţii. O căutam pe mama şi îi spuneam:
─ Cântă oitarii
(lăutarii) în cimitir.
Marea mea plăcere era să mă duc în mijlocul
şoselei, să mă aşez jos şi să-mi pun ţărână în cap. Apucam nisip cu mâna pe
care o ridicam deasupra capului, apoi eliberam praful fierbinte pe frunte şi pe
faţă, trăind o fericire intensă. Bunica vitregă mă lega cu o funie de un prun
bătrân, să nu mai ies din curte. Mai târziu stăteam sub prun fiindcă din el
curgeau bucăţele de zahăr şi dulciuri pe care mama le arunca de la distanţă.
─ Dacă stai cuminte acolo, Dumnezeu îţi dă
bunătăţi, îmi spunea ea. Aşa că aşteptam ore în şir cu
ochii în ramurile prunului. Sub acelaşi prun am citit prima carte care mi-a
plăcut în mod deosebit şi mi-a deschis uşa magică a literaturii: Aventurile lui Tom Sawyer de Mark
Twain. Interesant e că un prun identic există şi acum acolo, dar nu sunt sigur
că e acelaşi pom.
Se făcea colectivizarea şi nişte oameni cu
serviete veneau mereu la poarta noastră. Ai mei îi auzeau când intrau la vecini
şi fugeam toţi în fundul grădinii şi ne ascundeam după un dâmb plin de
coada-şoricelului. Într-un fel sau altul, ăia i-au luat bunicului pământul,
boii şi căruţa. Bătrânul făcea adevărate crize de disperare când îşi amintea
cum a fost lăsat sărac.”Boii mei! Căruţa mea!”, striga el cu disperare. Îmi
aminteam de un lan cu nişte plante puternic mirositoare ( era cânepă) şi de un
alt loc cultivat cu ardei. În fiecare zi mă trezeam în căruţă, în drum către
pământurile noastre. Am simţit că s-a întâmplat ceva când nu m-am mai deşteptat
în căruţă, ci într-un pat din casă. Mai târziu am aflat că boii şi caii erau
tăiaţi de unul, L., şi fierţi în cazane, apoi daţi la porci. Peste tot, în
ţară, caii au fost măcelăriţi şi ştiu că s-a scris mult despre această
tragedie. Îmi mai amintesc de nişte cărţi de joc folosite de mama şi de bunica
vitregă. Erau lucioase, colorate şi am cerut şi eu una s-o văd mai bine şi s-o
pipăi. Bunica m-a refuzat şi a ascuns micile cartoane, spunându-mi că le-a
băgat în sobă.
În perioada aceea am mai prins o eclipsă de
soare, când am fugit toţi afară, unde se făcuse brusc noapte. În casă ţineam un
miel bolnav şi ţin minte că numai
bunicul şi mielul au rămas înăuntru.
Acum îmi dau seama acum că a fost eclipsa din februarie, 1961.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu