”Cum poate el să
scrie ceva atât de frumos cu mâna cu care se șterge la cur?” se miră
dictatorul Nicanor Alvarado de arta poetică a lui Ruben Dario. Amintesc că
Alvarado este personajul princpal din romanul Toamna patriarhului de
Gabriel Garcia Marquez.
Există oare cele mai frumoase pagini scrise de o mână omenească? Sigur, dar
sunt foarte multe.
Un scriitor de vază era de părere că relatarea momentului în care prințul de
Salina moare reprezintă culmea artei narative mondiale.
Când eram tânăr, mi se părea că toate paginile scrise de Marquez erau de o
frumusețe fără termen de comparație. După ani și ani, în mintea mea, comorile
literare ale columbianului au suferit un sever proces de selecție.
Chiar, care să fie cele mai reușite pagini de proză din literatura pe care o
cunosc? ( Nu mă bag la poezie, din motive bine întemeiate.)
Începutul Orbirii lui Canetti.
Debutul romanului Suflete moarte de Gogol.
Primele pagini din Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati.
Nenumărate pasaje din Un veac de singurătate, Iosif și frații săi,
Nasul, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale
preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua, Conjurația imbecililor, La răsărit de Eden,
Cartea Milionarului, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Crimă și pedeapsă,
Muntele vrăjit, Zgomotul și furia, Procesul, Metamorfoza, Colonia penitenciară,
Sub vulcan.
” Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul
Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl
său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. " ( Gabriel
Garcia Marquez, Un veac de singurătate )
”Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui.
Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui
flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a
nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută.
Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se
luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă
cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele,
chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată,
aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi
încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După
aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că
importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale.
Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama
tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte
vieţuitoare.
[...]Dacă aureola ar fi
ucisă, suntem pierduţi."
( John Steinbeck, La răsărit
de Eden)
Cele mai impresionante
sunt finalurile. Marii scriitori știu să-și încheie magistral textele : Deșertul
tătarilor, Rodul pământului, Relatare despre regele David, Un diamant mare cât
Hotelul Ritz, Ghepardul, Groapa, Îngerul a strigat, Prins, Moromeții, Sonată
pentru acordeon.
Dacă ar trebui să aleg un singur pasaj, m-aș opri la sfârșitul cărții de
căpătâi a lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. El este
Dumnezeu :
”- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei
tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului
?
- Pentru mine nimic nu-i
greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere,
adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi
voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina,
ci odihna, rosti, trist, Levi."
Uluitoare idee! Dumnezeu rămâne indiferent când citește
opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al
scriitorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu