Profesorul de filosofie

 Eram elevul preferat al profesorului de filosofie ( sau filozofie, cum se scria pe atunci în manual). Se numea Jean Florescu. Deşi firav şi scund, omul era un băutor de forţă şi avea un principiu pe care ni l-a spus de câteva ori:" Bă tată, dacă elevul intră cu mine în cârciumă, bă, bem, amândoi, bă tată, până cădem sub masă, bă tată, şi eu, şi elevul, bă! . Dar dacă, bă tată, îl prinz pe elev bând singur în cârciumă, eu îl termin pe elev, bă tată!" Am povestit undeva când m-a luat de la ore să-i duc acasă televizorul nou cumpărat: "Doamna profesoară, Şerban e elevul meu preferat. Învoiţi-l două ore, că am cumpărat un televizor şi vreau să mi-l care în spinare acasă!."

Am ajuns acasă la profesor cu televizorul. M-a poftit să iau loc într-un fotoliu.

─ Ăla e fotoliul în care meditez la operele mele, a spus el.

─ Oooo, ce onoare! am exclamat eu.

─ Dar poate că tu ai vrea să citeşti din operele mele!

─ Sigur, sigur, ar fi o mare onoare pentru mine!

Mi-a întins câteva file de agendă. Erau prinse cu două agrafe. Am citit pe prima filă:”Stimaţi colegi şi îndoliată văduvă, ne-am adunat aici cu ocazia morţii colegului nostru...” Era o scurtă cuvântare ţinută la înmormântarea unui coleg. A greşit, mi-am zis eu, şi mi-a dat notiţele astea. Am început să citesc al doilea text:”Stimaţi colegi şi îndoliată văduvă...” Murise alt dascăl.

─ Cum ţi pare, bă tată?

─ Sunteţi, ca şi Nietzsche, un mare stilist, am răspuns eu. Scrieţi extraordinar! Sunteţi genial.

─ Bă tată, tu mă tulburi. Meriţi să te cinstesc!

 M-a târât la cârciumă şi mi-a dat vodcă şi coniac.

─ Bă tată, dă-ne, bă, câte o vodcă, a comandat bunul meu dascăl.

─ Bă tată, parcă n-a fost aşa bună. Dă-ne, bă tată, câte un coniac.

Puţin mai târziu:

─ Parcă tot vodca era mai bună. Mai dă-ne, bă tată câte o vodcă.

Îmi scârţâiau maţele şi mă ameţisem. Acolo s-a înfiinţat şi profesorul de sport Radu, tovarăşul lui de pahar. Umblau toată ziua beţi prin curtea liceului. Am văzut cu ei, în cabinetul de geografie, un meci între Dinamo şi Universitatea Craiova. Dinamoviştii atacau pe flancuri.

─ Bă tată, bă Radule, eu crez că o să câştige Dinamo, bă!

─ Da, dom’ profesor, aproba celălalt cu îngăduinţă.

Craiovenii contraatacau şi Oblemenco şuta cu puţin pe lângă poartă.

─ Bă tată, bă Radule, s-ar putea să câştige şi Craiova, bă!

─ Da, dom profesor.

Dinamoviştii reluau atacul.

─ Bă tată, bă, eu crez că tot Dinamo va câştiga, bă!

─ Da, dom profesor.

Puţin mai târziu:

─ Bă tată, da s-ar putea să câştige şi Craiova, bă!

Şi au ţinut-o aşa tot meciul.

Acum, că venise şi Radu, eram în mare pericol. I-am făcut semn profesorului Radu că vreau să plec de acolo. El s-a dus până la uşă, apoi a venit şi mi-a zis:

─ Şerbane, au venit nişte colegi după tine. Are diriginta treabă cu tine.

Am zbughit-o către ieşire. L-am mai auzit pe filosof zicând:

─ Bă tată, bă Radule, să nu minţi, că mă supăr rău de tot.

Am ajuns, împleticindu-mă, la ultima oră. Nişte asistente tocmai îi vaccinau pe copii.

─ Bine că venişi! Suflecă-ţi mâneca!

Reacţia alcoolului cu vaccinul a făcut să-mi apară o gaură în mână şi am stat speriat un an întreg. Mai am şi acum un semn acolo.

Filosoful avea nişte păsărici şi el. Dacă te vedea că stai cu o fată în bancă, se făcea negru la faţă, răbda o vreme, apoi izbucnea cu glasul sugrumat de furie: "De ce, bă tată, nu laşi tu fata aia în pace?" "Păi, dom profesor, n-am..." "Şi tu, bă fată, de ce nu-ţi vezi de treaba ta?" Erai mazilit pe viaţă. Îmi era drag. Mă contrase dur la o şedinţă cu elevii, care avusese ca temă disciplina în şcoală. Luasem apărarea unor colegi şi spusesem că anumite lucruri reprobabile făcute de ei erau nişte accidente şi că nu trebuie să dramatizăm,. "Ce accidente, bă tată? Accidentul îl faci cu maşina sau pe calea ferată etc." Fusese foarte furios pe mine, mă porcăise bine şi mă socoteam deja ieşit din graţiile lui. S-a întâmplat însă să mă asculte la oră, după două fete care bălmăjiseră nişte prostii. Am fost foarte coerent şi am trecut în rândul simpatiilor sale. “Bă tată, bă, acum e altă mâncare de peşte.” Mă întrebase ce filosofi mă interesau pe mine. Platon, Kant, Hegel, Nietzsche şi Lucian Blaga, am răspuns eu. " Bă tată, bă, pe viitor o să vorbesc în cinstea colegului vostru Şerban, bă, despre Platon, Nietzsche şi Lucian Blaga, bă!" Pe ceilalţi doi îi uitase şi a a uitat până la urmă şi promisiunea făcută. Am făcut şi psihologia cu el. Ne explica concret temperamentele. "Bă tată, acum sunt la catedră, uite! Dacă intră unul pe uşă, iar eu mă uit pe fereastră şi mă gândesc la ale mele, înseamnă că sunt melancolic. Dacă ăla intră şi eu îi zic, sigur pe mine, să iasă afară, sunt sagvin, bă! Dacă mă duc la el, îl înjur de mamă şi-i dau şi vreo două, înseamnă că sunt coleric, bă tată! Iar dacă ăla intră, iar eu mă apropii de el şi-l iau la mişto, sunt flegmatic, bă! Aţi înţeles?"
Citeam multă filosofie şi chiar voiam să intru la facultatea cu pricina, fără să ştiu că trebuia să fac, cu luni înainte, demersuri pe la organizaţia de partid. Ultima dată când l-am văzut, într-o staţie de autobuze, mirosea puternic a coniac şi mi-a recitat un fragment din Le Cid :"La valeur n'attend point le nombre des années ." Era chiar textul din manualul de clasa a X-a. Mi-a mulţumit pentru fidelitate şi de atunci nu l-am mai zărit decât de vreo două ori,din autobuz, când treceam prin Bolintin. Am aflat mai târziu că avea o baterie care îi stimula muşchiul cardiac şi că a fost găsit mort în casă. Era singur, aşezat în fotoliu, cu o carte pe genunchi şi n-a fost descoperit decât după cinci zile.