Uneori, în unele texte găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea
Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt
cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de
surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te
minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca
la fragmentele magice ale unei Biblii profane.
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că
Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă
să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh
al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Uimitoare idee! Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera
Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului. Un
autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe
scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna
veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una dintre cele mai uluitoare
povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât
Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington
descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu
este trecută pe nicio hartă. A perseverat, mituind înalţi funcţionari de stat.
Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un
poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist.
Artiştii nu sunt însă în stare să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc
într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul
unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri
nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui
Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa
acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea
se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se
trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă
ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu
Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia.
Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui
Braddock.
Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi
puşi sub lacăt. Câțiva reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul.
Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu,
pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat
şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu,
cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără
număr fac din om altă făptură.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme. Ca să-l
parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf
! în capul meu .
Există o carte în care Dumnezeu e personaj principal : Biblia. Deși
dă semne că e prezent pretutindeni, El nu apare niciodată în fața mulțimilor,
ci îi deleagă pe Moise și pe Fiul Său să-i înfăptuiască poruncile.
Ar putea un autor modern să scrie un roman cu Dumnezeu în centrul acțiunii,
fără să-i știrbească Creatorului nimic din sacralitatea Sa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu