Situații comice

* Azi am citit mult și am scris puțin. Voi echilibra lucrurile în zilele care urmează. Îmi pare rău că nu am timp să scriu un eseu întreg despre proza lui Agopian. Oricum, voi încerca să definesc magica sa formulă artistică. Ceea ce văd prin studiile care îi sunt dedicate sunt generalități formulate într-o elegantă limbă academică. Sunt fericit că ieri am schimbat mesaje cu cei mai buni prieteni, de aici și de departe. Cu unul, mare scriitor, am avut o lungă convorbire telefonică.
* Vă amintiți scena din Bietul Ioanide, în care personajul principal, aflat în vizită la Hagienuș, ridică o monedă care îi căzuse pe covorul gros și silențios al gazdei? În momentul în care Ioanide ia moneda, Hagienuș îl vede și are impresia că banul este al lui. Simțindu-se penibil, Ioanide bagă gologanul în buzunar, sub privirile pline de reproș ale lui Hagienuș. În cursul aceleiași vizite, Hagienuș îi arată musafirului o carte orientală, cu bogate ilustrații erotice. Gazda are impresia că aude ceva la ușă, se ridică și merge să se uite pe gaura cheii. Nu vede nimic, dar după câteva secunde se pomenește că un pai iese prin orificiul respectiv și îi intră în ochi. Deschide ușa și o vede pe servitoare care țâșnește în sus și se îndepărtează în grabă. Și ea se uitase pe gaura cheii, în același timp cu Hagienuș. Crezuse că gaura e înfundată și încercase să o curețe, introducând acolo o tulpină subțire, smulsă din mătură.  În a secvența aceasta se simte și comicul savuros al lui Călinescu.  Aceste situații par șarjate, însă pot fi găsite cu duiumul în viața de toate zilele. Cu ani în urmă aveam un coleg cu o voce răsunătoare. Când vorbea mai tare se întâmpla să-i sară din gură un dinte nefixat bine pe mandibulă de stomatolog. Într-o zi, un om a trecut prin curtea școlii și a salutat.
- Bună ziua, nea Marine, a tunat colegul meu.
Dintele îi zburase însă odată cu salutul.
- Fire-ar mă-ta a dracu', a mai zis profesorul, înjurându-și porțiunea anatomică buclucașă.
Consternat, nea Marin s-a uitat îndelung la profesor. Crezuse că pe el îl blagoslovise dascălul.
În urmă cu mai mulți ani ajunsesem la autogara Militari și așteptam un autobuz cu care să mă întorc acasă. Mai mulți foști elevi au venit la mine. Printre ei, o fată blondă, frumoasă, care fusese premiantă. Să-i spunem Elena. Am vrut să-i fac un compliment și să întreb :
- Ce mai face frumoasa Elena?
Se vede treaba că gura mea e obișnuită cu ironiile, așa că am nimerit invers :
- Ce mai face urâta de Elena?
Încă puteam s-o dreg, dar un deștept, vărul tinerei, a început să se bâțâie și să strige în neștire, cu glas pițigăiat :
- Urâta de Elenaaa! Urâta de Elenaaa! Urâta de Elenaaa!
Fata s-a făcut vânătă la față și s-a îndepărtat.
Alaltăieri, înainte de serbarea de Crăciun, m-am întâlnit pe hol cu un coleg mai tânăr și ne-am strâns mâinile. Am intrat în cancelarie, unde era alt un coleg cu care, de asemenea, am schimbat un salut frățesc. De față erau două colege. Tânărul pe care îl întâlnisem mai devreme a intrat și el mai târziu și a dat mâna cu celălalt coleg. Femeile au privit lung la noi. Mai târziu mi-am dat seama că ele crezuseră că băiatul nu m-a salutat din cine știe ce pricini.
* Să crezi că nu există extratereștri înseamnă să fii convins că nu mai trăiește nimeni dincolo de gardurile curții tale.
* ”O afacere falimentară, spune doctorul de țară, este să fii reverențios cu cetățenii lipsiți de educație, dar plini de ei. Îți vor da imediat lopata în mână, să le rânești la porci și o vor ieși pe ușă mereu înainte, chiar dacă au jumătate din anii tăi. Veți spune că numai proștii fac așa. Limitați, limitați, zic eu, dar oamenii respectivi sunt uneori și respectuoși. Cu șefii sunt ei înșiși reverențioși. În România, mitocanii au oportunismul în sânge.”
* Am văzut că se face mare caz de educația de tip finlandez : teme puține, ore puține, libertate multă, inspectori ioc. Dacă în unele privințe sunt de acord cu ziariștii, în altele am rezerve. Părinții finlandezi citesc acasă în două limbi. Românii n-au timp să citească nici etichetele produselor pe care le cumpără. În România, educația de acasă este inexistentă. Copilul este educat de înțelepții străzii și de filmele de pe net.
* Mostră de eroism românesc, pe un canal de televiziune. Reporterul întreabă, un fost învățător răspunde.

- Unde erați la Revoluție?
- În casă, unde să fiu? Vedeam pe fereastră că se duceau oamenii la căminul cultural și îmi făceau cu mâna să mă duc și eu. Dar nu m-am dus. Tata mă învățase :”Dacă vezi că se organizează o răzmeriță sau altă manifestare, să nu te duci. Să te bagi în pivniță și să te ascunzi. Că nu se știe cine va câștiga și pe urmă vine și te omoară.” Așa că nu m-am dus, dar m-am dus a doua zi să-mi iau cota de benzină.

Cât de repede se termină talentul

           Alexandru Tocilescu spune într-un interviu :”Uite, citeam pe Internet din panseurile lui Johnny Răducanu. Şi el spunea că inspiraţia vine într-un suflet curat şi este ca atunci când Dumnezeu, într-un lan de grâu, aruncă vreo câţiva maci. Mi s-a părut extraordinar. E o chestie care vine şi într-o zi nu mai vine… Mi-e teamă că mi se termină benzina. Şi se poate, crede-mă. Trăiesc cu spaima că fiecare spectacol pe care-l fac va fi primul în care mi s-a terminat şi că n-o să-mi dau seama din timp. Iar dacă nu-ţi dai seama din timp eşti pierdut. Se poate să nu se întâmple. Uite Kurosawa… la el nu s-a terminat niciodată.” Ideea e că vine o zi în care se termină talentul și e grav dacă nu-ți dai seama de asta. Dar nu e o lege imuabilă. Mă voi referi, în cele ce urmează, la scriitori. Pentru Rimbaud și Labiș, starea de grație a venit devreme. La primul s-a stins de timpuriu. Nu știm ce ar fi făcut al doilea dacă ar fi trăit mai mult. La Călinescu, Arghezi și Rebreanu, ”macii„ au înflorit la maturitate. La Rebreanu, ca și la Preda, stelele au pălit încă din timpul vieții. La Arghezi și Călinescu, focul nu s-a stins niciodată. Giuseppe Tomasi di Lampedusa a început să scrie Ghepardul după ce împlinise 57 de ani, dar din cauza ostilității unor scriitori proletari ( Elio Vittorini era printre ei), n-a mai apucat să-și vadă tipărit romanul. Care e misterul? ne întrebăm.
     Talentul se trezește prin lecturi, prin construirea unui fundament cultural. Cărțile sunt izvoarele care hrănesc copacii creației. Primele manifestări creatoare au la baza impulsuri imitative. De aceea cei care se bazează exclusiv pe experiențele de viață ajung repede la fundul sacului. Pasionații de lectură își reînnoiesc perpetuu contractul cu muzele. Firește că nu în toate cazurile. Nenorocirea e că se scrie prea mult și se citește prea puțin. 
    Cărțile au rara însușire de a te curăța de toate păcatele. Îți temperează pornirile împotriva celor care te nemulțumesc și îți aduc ideile acasă. Devii mai bun, mai tolerant, mai puțin guraliv. Cartea poate fi remediul care să ne vindece de toate bolile profesionale și sociale.

P.S. Un caz interesant este al lui Elias Canetti. Și-a scris capodopera, Orbirea, la treizeci de ani și a fost recompensat cu Premiul Nobel, pentru aceeași operă, patruzeci și șase de ani mai târziu.

Lupul de stepă

Am recitit romanul Lupul de stepă de Hermann Hesse. E impresionant, ca toate cărţile acestui auster şi elevat prozator. Imaginaţie, construcţie, luciditate, profunzime. Personajele sale sunt idei care trăiesc aievea, iar senzaţia de artificial este destul de puternică. Din ce a scris Hesse, nu-mi ascund preferinţele pentru Narcis şi Gură-de-Aur.
Mă gândesc ce figură ar fi făcut Hesse în peisajul literar românesc. Probabil că ar fi fost un marginal, ca şi Kafka, Buzzati, Canetti şi toţi autorii de utopii umaniste ori de distopii, din literatura europeană. Între mimesis şi phantasia, am preferat totdeauna prima categorie estetică. Verosimilul, conformitatea cu o realitate palpabilă şi fundalul social au fost, conştient sau nu, criterii de valorizare permanente în literatura română. Ion şi Moromeţii sunt romane recunoscute de publicul larg. În schimb, lui Bănulescu i se reproşa că are, în Cartea Milionarului, prea multe pagini descărnate ( Mihai Ungheanu, în Luceafărul ).  Sigur că una e cititorul obişnuit, alta e criticul literar, deschis către toate formulele artistice. Dar primul selectează numai anumite titluri pe care i le furnizează al doilea. Dintre cărţile lui Sadoveanu, Baltagul s-a bucurat de mai mare succes în rândul cititorilor decât Creanga de aur, iar Max Blecher şi Mircea Eliade stau în umbra marilor scriitori realişti români. Nu întâmplător un geniu indiscutabil, receptiv la nou,  precum G. Călinescu, era un partizan convins al balzacianismului. Popor inteligent şi cu mare putere de adaptare, noi am ales umorul şi echilibrul burghez, ocolind, în termenii lui Hesse, deopotrivă sfinţenia şi desfrâul, tragicul şi mântuirea. Încercăm să atingem un echilibru liniştitor şi împingem spre periferie ceea ce iese din acest cadru cartezian. Caragiale, stenic şi plin de haz, este scriitorul veşnic reprezentativ pentru noi.
Să nu se înţeleagă că dezavuez aceste ierarhii : e orizontul autohton de percepţie artistică. Căutările noastre trebuie să se îndrepte însă către găsirea unei soluţii pentru a depăşi bariele limbii române, în ideea unei recunoaşteri universale. Că valori avem, slavă Domnului !