Ce au în comun Ronaldo și Mutu?

    Aparent, Ronaldo și Mutu sunt două personalități total diferite. Primul se antrenează constant și a ajuns să ia de trei ori Balonul de Aur. Al doilea colindă prin cârciumi ( chestie benefică pentru cine caută eliberarea de monștrii metafizici, dar nesănătoasă pentru un sportiv de performanță) și se lasă periodic de meserie. Să nu uităm că dacă Mutu ar fi continuat, la Chelsea, cum începuse, ar fi ajuns să ia și el Balonul de Aur, înaintea ucraineanului Șevcenko.
   Dar cei doi au în comun mai multe decât bănuiam. Amândoi aleargă după fuste, ceasuri și automobile de lux, să umple parcă un gol lăuntric. L-am văzut și pe Ronaldo urinând între două mașini, la ușa unui restaurant. Portughezul e lipsit de faiplay. Simulează faulturi și înscrie din loviturile de pedeapsă obținute, bucurându-se nevoie mare. Îmi aduc aminte că și Mutu, într-un meci, în loc să dea mingea adversarilor de la Steaua ( cum era firesc), a urmărit mingea, vrând să dea gol și a obținut un penalty. Cel mai mult însă cei doi seamănă la atitudinea pe care o au față de colegi și de adversari. O aroganță urât mirositoare încearcă să ascundă un complex descurajant ca o peșteră inundată. Primul se crede cel mai tare jucător din istorie, al doilea se vede peste Hagi, în clasamentul golgheterilor all times ai naționalei de fotbal. Dovada supremă că n-au respect pentru ei înșiși și pentru ceilalți este că ambii au încercat să le dea propriilor antrenori mingea printre picioare. Lui Mutu, care se mișcă precum un dulap, i-a reușit șmecheria și poate să stea mulțumit și beat câțiva ani de acum încolo. Ronaldo a dat greș în tentativa de a-l umili pe Zidane, o legendă în viață. De la un punct încolo, nerușinarea, prostia și răutatea se amestecă și se confundă. Când îi văd pe cei doi, am același sentiment pe care îl încercam când îl vedeam pe Dolănescu îmbrăcat în costum popular, cu chimirul vopsit în culorile drapelului românesc. Oricât de bogați ar ajunge acești oameni, sărăcia interioară îi dă de gol.

P. S. Dacă la naționala de fotbal ne e nădejdea în alde Marica, Rusescu, Stancu sau Mutu, putem să ne vindem de pe acum televizoarele și să ne vedem de ale noastre.

Messi și măcelarii sau despărțirea de Simeone

          M-am bucurat mult că Messi a primit al cincilea Balon de Aur. E cel mai bun. În meciul cu Atletico a întors soarta meciului și a făcut excelent și faza de apărare. Remarcam, în fața unui coleg, că nu mai merge pe teren, ci se demarcă eficient, căutând poziții cât mai favorabile. Totuși, mi-a displăcut că Messi l-a ignorat de câteva ori pe coechipierul său Sergi Roberto și nu i-a dat mingea, deși tânărul fotbalist se afla în poziții ideale. Ce înseamnă asta? Le pasăm numai prietenilor? La viteza de joc a unei echipe îmbătrânite, Barcelona putea scăpa printre degete două puncte, în finalul meciului. Prea multe mingi înapoi, prea multă pasivitate. Catalanii joacă mai mult cu fața către propria poartă. Și, oricum, dacă nu era Messi, n-ar fi ieșit bine din confruntarea cu Atletico. Cred în continuare că, potențial, Real Madrid e cea mai bună echipă din lume.

        Problema e alta. E din ce în ce mai multă violență în jocul de fotbal, care e comparabil acum cu confruntările din rugby. Se intră criminal, la rupere. Mai mult de o oră am văzut, consternat, cum un fulău cu plete îl toacă pe Messi, jucându-l în picioare, sub privirile îngăduitoare ale unui arbitru ciudat. Jumătate dintre madrileni ar fi trebuit să aibă cartonașe galbene încă din primele minute ale jocului. Neymar a avut parte de același tratament. Nu se mai joacă doar fotbal. Sportivii se angajează în dueluri care seamănă cu bătăile din Key One, ceea ce nu e de tolerat. Jucătorii se reped în adversari cu pumnii și cu crampoanele, îi apucă de gât, le dau coate în bot, încearcă să le sfărâme oasele. Și e clar că Simeone, pe care l-am considerat un antrenor bun, le-a spus jucătorilor săi nu să-i faulteze pe catalani, ci să-i scoată definitiv din joc. Asta este o mentalitate de căcănar. Adio, Simeone!

Jucătorii-artiști de tip Messi sau Neymar sunt faultați tot mai dur. Sunt bătuți, pur și simplu, pe teren.

Încotro se îndreaptă fotbalul mondial?

P.S. Sunt bucuros, de asemenea, că nemțoaica Angelique Kerber a depășit-o, în Australia, pe Serena Williams. Vreau să văd mutre noi, printre câștigători, dar voi fi de partea sârbului Djokovic, în finala de mâine. E vecinul nostru și joacă un tenis de vis.

         

Curiozitate periculoasă

           Curiozitate periculoasă de Hansjorg Martin este penultimul titlu recitit, din fosta colecţie Enigma a Editurii Univers. Cartea a apărut în 1965, la Hamburg, fiind tradusă la noi în 1974, de Const. Ianculescu. Este un roman scris splendid, cu vervă şi cu umor, iar intriga este abil întreţinută. Sunt de-a dreptul pasionante căutările decoratorului Jost Ziball, care, încercând să dezlege iţele asasinării actorului Hannes Pohl, dă peste o reţea de distribuitori de morfină. Activitatea de detectiv a lui Ziball este păguboasă, fiindcă toţi cei de la care vrea să obţină informaţii mor în chip misterios, asasinaţi de un criminal nemilos. Ziball însuşi este pe cale de a da în primire, în final, dar este salvat - cum se putea altfel ? - de intervenţia inspirată a unor poliţişti puşi pe drumul cel drept de Ferdinand Hoch, el însuşi amestecat în afacere, şi de Gisela Eggers, iubita protagonistului.
          În ansamblu, Curiozitate periculoasă este o naraţiune poliţistă excelentă, aproape de nivelul celor scrise de Raymond Chandler şi Ross MacDonald, cu toate că l-am ghicit pe ucigaş încă de la pag. 57, adică după 25% din text.
         

P.S.  1. Acum, când e clar că premierea lui Ronaldo cu Balonul de Aur a fost o mânărie, trebuie să constat, uluit, că în lumea în care trăim chiar şi recompensele obţinute pe merit trebuie să fie aranjate. Unii oameni de fotbal protestează că li s-a schimbat votul, iar alţii declară că au fost obligaţi să voteze cu Ronaldo, pentru a-l împăca pe portughez cu Sepp Blatter. Blatter ăsta are un nume predestinat !
        2. Meseria de ţucălar este înscrisă în codul genetic al românului. Când nu e delator, cetăţeanul onorabil dă un sens existenţei sale lingând fundul unui personaj influent. Ai făcut o glumă nevinovată pe seama sus-pusului ? Te-ai ars ! Nu vei mai tratat decât cu ostilitate de slugile care ştiu că nu te afli în cele mai bune relaţii cu patronul său. Din păcate, lumea culturală copiază toate proastele obiceiuri ale societăţii autohtone. Şi e fericit acela care n-are nevoie nici de bunăvoinţa stăpânilor, nici de laudele servitorilor.