Retopind peștișorii de aur

* Spre dimineață am un vis în care văd coperțile/copertele a două dintre cărțile la care lucrez și îmi răsună în minte câte o idee importantă pentru fiecare volum. M-aș putea trezi să le notez, dar sunt conștient, în somn, că n-aș reuși să readorm. Fac eforturi să memorez totul. Abia după-amiază îmi amintesc cum arătau romanele mele, însă cele două idei s-au evaporat. Totuși, nu s-au dat toate bătăliile și încă nu s-au încuiat ușile.
* Tot amân să scriu despre ultimele cărți citite. Până la urmă, la ce bun? Sunt medii sociale în care nu ai nici măcar spațiul moral de care beneficia Aureliano Buendia când fabrica peștișori de aur, retopindu-i de fiecare dată.  Nu sunt împotriva evoluției morale - ah, acest capitol a fost în mare parte doar o inacceptabilă ipocrizie -, dar există un cod dincolo de care toate actele noastre încetează să mai aparțină sferei umanului și devin monstruoase. E de meditat asupra degradării omului supus presiunii diverșilor factori care îl macină. Nemilos este timpul. În orașe, descompunerea este mai mult fizică. În lumile în care cărțile n-au putere, banii fac ravagii cu sufletele celor care au prea mulți sau nu au deloc.
* Un prieten, scriitor de mare originalitate, face o anchetă literară și mă bagă și pe mine în seamă, solicitându-mi răspunsul la o întrebare surprinzătoare : cum ar fi literatura pe care o scriem, dacă am fi nemuritori?
* Nu vă spuneam că Dominika Cibulkova e mai bună decât adversarele ei și că Andy Murray va fi noul lider mondial? Antrenorii sunt foarte importanți. ( S-ar putea să fie și o strategie a lui Djokovic, care a decis, probabil, să lupte intens doar pentru a câștiga turnee de Mare Șlem.) Sunt uimit însă că Simona Halep e foarte mulțumită cu un îndrumător care îi spune tot timpul :”Ai suflet mare! Luptă, luptă până la capăt! Așa! Dă-i înainte!”” Unde sunt strategiile și detaliile tehnice? Te pomenești că omul ăla nu îndrăznește să o învețe nimic pe Simona, fiindcă, ambițioasă cum e, machidoanca noastră s-ar putea supăra. Suficiența i-a mâncat pe mulți. Năstase, Ivanisevic și Djokovic sunt exemple ilustre. Toată stima pentru munca lui Murray, care n-are însă nimic strălucitor în jocul său.
* S-auzi și să nu crezi! Lideri ai ISIS au fugit cu milioanele organizației. Cum vor proceda musulmanii? În mod sigur nu le vor da cinci ani de pușcărie, din care condamnații vor face mai puțin de jumătate, rămânând cu toți banii la chimir. Reamintesc că, pentru furtul unei pâini, judecătorii români dau babelor pedepse foarte grele.

Un roman ca o insulă în Pacific

   În copilărie nu simţeam frigul. Nici foamea. În vacanţe plecam de acasă dimineaţa, cu sania după mine, şi mă întorceam seara, obosit mort. În fiecare an, după ce cădea neaua, mă transformam într-o fiinţă atotputernică, trăind într-o ficţiune. Derdeluşurile noastre erau amenajate pe şosea - nu circula decât o singură maşină în toată localitatea ! -, pe podeţurile din faţa porţilor, pe dealuri. Împreună cu prietenii mei, exploram ochiurile de apă îngheţată din spatele conacului boieresc, dincolo de iazul alimentat de o fântână cu cea mai bună apă din ţinut.  Iarna a fost, decenii în şir, anotimpul meu preferat şi îmi voi aminti perpetuu prima mea întâlnire cu zăpada. Poate de aceea anumite pasaje din Un veac de singurătate au avut un ecou puternic în sufletul meu : " Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. "
Cred că aveam mai puţin de doi ani - încă nu mergeam în picioare - când, pe o ninsoare feerică, tatăl meu m-a luat în braţe şi m-a scos în pridvor, pentru a-mi arăta zăpada. Ţin minte că albul acela sclipitor m-a orbit, iar fulgii zburători îmi păreau a fi cea mai ispititoare jucărie. Apoi tata a întins mâna dreaptă şi a luat zăpadă în mână, a strâns-o în pumnul său puternic şi mi-a întins-o. Ca şi Aureliano Buendia, am simţit o arsură ciudată, plăcută, care mi-a dat o insesisabilă stare de euforie. M-am cutremurat. Mulţi ani mai târziu, cum ar spune columbianul, am înţeles că trăisem atunci o clipă de fericire. E cea mai veche amintire a mea şi o păstrez cu sfinţenie.
Licean fiind - eram îndrăgostit şi făcusem depresie, fiindcă nu îndrăzneam să-i vorbesc muzei mele - mă plimbam îndelung  prin omăt, până la râu şi înapoi, simţind cum bucuria de a trăi mi se reîntoarce în trup. Retrăiam senzaţia magică încercată în momentul când privisem întâia dată viscolul.
Timpul stătea în loc şi vacanţele nu se sfârşeau.
Acum vremea se scurge repede, dar frigul nu se dă totuşi dus şi începe să devină sâcâitor. Mă refugiez prin cotloanele verilor de altădată sau visez să-mi trăiesc ultimii ani pe o insulă caldă, într-un roman pe care-l voi scrie în mod special, pentru a-mi oferi adăpost în zilele prea reci.