Magia zăpezii

În loc să scriu două capitole de roman și, pe blog,  despre sexualitatea bătrânilor lui Marquez, am rânit la zăpadă. Pisicile și câinii se zbenguiau în jurul meu, nu simțeau frigul și mi-am dat seama că zăpezile, ca și cărțile sau pădurile, nu pot fi decât iubite.
Înseamnă că încă n-am îmbătrânit.
Ninge în continuare și voi avea și mâine de lucru, în aerul tare, venit direct din Scandinavia și din Rusia mea de suflet.
Regret doar că de când am pisici, au dispărut păsărelele din copaci.

Un roman ca o insulă în Pacific

   În copilărie nu simţeam frigul. Nici foamea. În vacanţe plecam de acasă dimineaţa, cu sania după mine, şi mă întorceam seara, obosit mort. În fiecare an, după ce cădea neaua, mă transformam într-o fiinţă atotputernică, trăind într-o ficţiune. Derdeluşurile noastre erau amenajate pe şosea - nu circula decât o singură maşină în toată localitatea ! -, pe podeţurile din faţa porţilor, pe dealuri. Împreună cu prietenii mei, exploram ochiurile de apă îngheţată din spatele conacului boieresc, dincolo de iazul alimentat de o fântână cu cea mai bună apă din ţinut.  Iarna a fost, decenii în şir, anotimpul meu preferat şi îmi voi aminti perpetuu prima mea întâlnire cu zăpada. Poate de aceea anumite pasaje din Un veac de singurătate au avut un ecou puternic în sufletul meu : " Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. "
Cred că aveam mai puţin de doi ani - încă nu mergeam în picioare - când, pe o ninsoare feerică, tatăl meu m-a luat în braţe şi m-a scos în pridvor, pentru a-mi arăta zăpada. Ţin minte că albul acela sclipitor m-a orbit, iar fulgii zburători îmi păreau a fi cea mai ispititoare jucărie. Apoi tata a întins mâna dreaptă şi a luat zăpadă în mână, a strâns-o în pumnul său puternic şi mi-a întins-o. Ca şi Aureliano Buendia, am simţit o arsură ciudată, plăcută, care mi-a dat o insesisabilă stare de euforie. M-am cutremurat. Mulţi ani mai târziu, cum ar spune columbianul, am înţeles că trăisem atunci o clipă de fericire. E cea mai veche amintire a mea şi o păstrez cu sfinţenie.
Licean fiind - eram îndrăgostit şi făcusem depresie, fiindcă nu îndrăzneam să-i vorbesc muzei mele - mă plimbam îndelung  prin omăt, până la râu şi înapoi, simţind cum bucuria de a trăi mi se reîntoarce în trup. Retrăiam senzaţia magică încercată în momentul când privisem întâia dată viscolul.
Timpul stătea în loc şi vacanţele nu se sfârşeau.
Acum vremea se scurge repede, dar frigul nu se dă totuşi dus şi începe să devină sâcâitor. Mă refugiez prin cotloanele verilor de altădată sau visez să-mi trăiesc ultimii ani pe o insulă caldă, într-un roman pe care-l voi scrie în mod special, pentru a-mi oferi adăpost în zilele prea reci.

Zăpezile vin pentru oamenii fericiți

Numai oamenii fericiți iubesc zăpezile. Chiar dacă, întâmplător, ei sunt acum abătuți ori obosiți.
Zăpezile vin pentru ei.
Regula e aceasta : dacă te poți bucura de ninsori, poți ajunge la porțile beatitudinii.
Va ninge.
Pentru îndrăgostiții cărora li se pare că iubitele lor sunt mai frumoase într-un decor scandinav.
Pentru cei care îl citesc pe Esenin și gustă vodca rusească.
Pentru admiratorii lui Knut Hamsun și Johan Bojer.
Pentru nebunii frumoși care se pierd în tablourile lui Thomas Kinkade.
Pentru toate femeile care poartă uimirea cu ele ca pe un motan alb și afectuos.
Oamenilor prizonieri în propria nefericire, ca într-o colivie de sticlă, ar trebui să le crească aripi, pentru a putea migra în țări calde și frumoase.