Omisiuni regretabile

Mi se întâmplă ca nişte demoni să-mi tulbure apele şi să-mi strice jucăriile tocmai când mi-e lumea mai dragă.  Îmi ard instalaţia electrică, îmi defectează calculatorul şi transformă în monştri obiectele care mă înconjoară. Aşa îmi distrag ei atenţia de la ceea ce fac.
Îmi propusesem să vorbesc, în interviul pe care mi l-a luat Constantin Piştea, despre două lucruri cu adevărat importante pentru mine :
1. Activitatea remarcabilă a bloggerilor pasionaţi de literatură, oameni instruiţi, talentaţi, de bun-gust, mulţi dintre ei fiind adevăraţi critici literari. Sunt la fel de interesanţi ca şi cei mai buni scriitori care au bloguri. Activitatea lor ţine în echilibru atmosfera culturală din România, împiedicând balanţa receptării să se încline definitiv în direcţia prostului gust şi a ignoranţei. Trebuie să mă documentez serios, fiindcă sunt mai mulţi, iar eu nu cunosc decât câţiva : Camelia Săpoiu, Andreea Toma, Constantin Piştea, Lucia T., Mikawber, Dragoş C. Butuzea. Într-un fel sau altul, mulţi dintre ei vor face carieră literară.
2. Modul în care Radu Aldulescu îi promovează, la rubrica sa din Luceafărul de dimineaţă, pe tinerii prozatori talentaţi. Uneori pune umărul şi la afirmarea celor mai copţi de ani, când aceştia sunt ignoraţi de criticii prinşi cu alte treburi. E absolut impresionant că, în peisajul autohton, un mare scriitor îi ajută pe confraţii săi, neafirmaţi. Suntem obişnuiţi ca, printre românaşi, să cadă, din Olimpul literelor, consacrat, fulgerele invidiei şi ale răutăţii către necăjiţii care mai îndrăznesc să întristeze hârtia cu ideile lor.
Voi dedica articole speciale acestor teme.


http://constantinpistea.wordpress.com/2014/05/31/interviu-cu-scriitorul-serban-tomsa-sunt-scriitor-si-asta-e-totul-pentru-mine/ 
http://www.ziarulmetropolis.ro/interviu-serban-tomsa-o-coborare-in-infern/

Cronica Valeriei Manta Tăicuţu

Valeria Manta Tăicuţu

Şerban Tomşa: „Călugărul negru”

Muridava, oraşul dobrogean în care se desfăşoară acţiunea recentului roman al lui Şerban Tomşa, este un cronotop, o proiecţie a unei ciudate „cetăţi ideale”, unde singura lege pare a fi „fă ce-ţi place”. Şi locuitorii exact asta fac, comportându-se firesc şi previzibil în lumea pe dos în care trăiesc: beau în neştire, mănâncă până dau pe dinafară, se împerechează frenetic şi a doua zi o iau de la capăt. Morţi suspecte/asasinate, violuri, pierderi de identitate, clone la tot pasul şi o umanitate care şi-a pierdut simţul orientării şi al demnităţii transformă în distopie ceea ce, în viziunea conducătorilor societăţii secrete „Casa Estherei”, ar fi trebuit să fie o utopie.

Oreste, tânărul care se întoarce în cetate pentru a găsi răspunsuri/rezolvări la problemele lui existenţiale, îşi pierde nu numai identitatea, ci şi esenţa: la un moment dat, el devine un simplu cuvânt într-un text pe care-l scrie/ îl citeşte. Această pierdere, departe de a fi tragică, este tratată cu umor, întrucât, pe urmele lui Bulgakov sau ale lui Ilf şi Petrov, autorul, cu complicitatea cititorului, ia în râs nu numai viaţa, ci şi literatura. Tot ce se întâmplă în Muridava, începând cu ficţiunile lui Teodorescu-Ţepeş, cu „lecturile” erotice ale Tehurei, cu dezmăţul din vila lui Sevghin şi terminând cu pantagruelicele chefuri de la „Sărbătoarea călăului” stă sub semnul unei ironii pe care cititorul o poate regăsi, eventual, la Raymond Queneau (v „Sfântu` Aşteaptă”). Aceeaşi umanitatea larvară, aceeaşi lipsă de idealuri „nobile”, aceeaşi complacere în eşec şi desfrânare. Nimeni nu pare a vedea mai departe de propria stare de bine porcească: Liviu Birtaşu-Atilla sodomizează păpuşi gonflabile sub ochii angajatei tânjind după favoruri sexuale, Tehura „vindecă” beteşugurile bărbaţilor prin lecturi în pat, elita cetăţii se droghează şi-şi petrece vremea în vila lui Sevghin, acolo unde, aparent, orice lege morală este abolită etc. Singur arheologul Erhan pare a avea un ideal – el ţine neapărat să descopere un tezaur dac, roman sau măcar grecesc, pentru a înnobila cetatea în care trăieşte -, numai că împrejurări oculte, un ghinion inexplicabil şi moştenirea „mongolă” a locurilor, plus propria stare permanentă de ebrietate îl împiedică.

 Oreste pare – deşi nu este – singurul locuitor normal al cetăţii. El nu are apetitul sexual, înclinaţia spre băutură şi mâncare ori pofta de bani a celorlalţi. Când realitatea devine insuportabilă, se ascunde într-un şifonier pe care-l cară de ani de zile după el, în rest e curat, fără vicii, poate prea timid şi bântuit de fantasme, dar inofensiv şi chiar plăcut vederii, lucru remarcat atât de femeile cetăţii, care au grijă să nu rămână prea mult singur, cât şi de prietenii care seamănă izbitor cu craii de Curtea-veche mateini. Cetatea se dovedeşte un talmeş-balmeş de ficţiune şi nebunie, de fantasme livreşti (autori – Dostoievski, Cehov, Gogol, Bulgakov, Mark Twain ş.a., dar şi personaje: Raskolnikov, Nastasia Filipovna etc.) şi mituri locale (ochii lui Allah, călăreţii mongoli, iepuroiul care violează fetişcane şi muieri în toată legea, comorile care apar şi dispar etc.). Viaţa e, de fapt, un carnaval dezmăţat, la care locuitorii din Muridava participă cu frenezie, în costume potrivite cu viciile pe care fiecare simte nevoia să le exhibeze. La „Sărbătoarea călăului”, condamnate sunt calităţile, bunul-simţ, demnitatea; judecătorii, aleşi dintre cei mai beţivi şi mai depravaţi oameni ai cetăţii, au obligaţia să-l urce pe eşafod pe cel care, prin comportament moral, îi ofensează pe cei perverşi.

Nimerit în această lume pe dos, Oreste, modestul muzeograf, îşi pierde treptat identitatea. Întâi este confundat cu Oskar Omer, fiul unui bogătaş tătar decedat, este adoptat de familia acestuia şi de prietenii de familie (Erhan, Haraminu şi Pitic), are parte de situaţii comice şi dramatice din cauza schimbării de identitate şi sfârşeşte prin a fi ucis (de fapt nu el, ci clona, dublul său!) şi a dobândi o nouă identitate: Călugărul negru, personaj de-al lui Cehov, dar şi element-cheie în romanul lui Şerban Tomşa. Pergamentul pe care naratorul-personaj îl primeşte în dar reprezintă o „carte a memoriei”, dar şi „o dezlegare pentru a te juca în voie cu vorbele şi a le aşterne pe hârtie. De a alege fiinţele care trebuie să apară în Cartea Vieţii sau să fie şterse din aceasta. Practic, un act prin care ţi se dă dreptul de a scrie cu fapte şi oameni adevăraţi” (pag. 266).

De ce trebuie citită cartea lui Şerban Tomşa? În primul rând, pentru că este bine scrisă. Avem de-a face cu opera unui prozator de prima mână, cultivat, care are ceva de spus şi o face cu talent.

 P.S. 1 Prin bunăvoinţa poetei, prozatoarei şi criticului literar Valeria Manta Tăicuţu, am reuşit să reproduc cronica pe care a scris-o despre mine în Spaţii culturale, nr. 29. Îi mulţumesc, încă o dată, acestei scriitoare importante - pe care n-o cunosc decât din scris - pentru atenţia pe care a acordat-o, de-a lungul timpului, cărţilor mele şi pentru inteligenţa şi talentul de care face risipă în comentariile cu pricina.

           2. În Luceafărul de dimineaţă nr. 8, sub titlul Cartea lunii, vor apărea cronicile Andreei Hedeş şi Cameliei Săpoiu. Încă n-am văzut textele ( al Cameliei Săpoiu a apărut pe blog, dar se pare că între timp a suferit modificări ). Le mulţumesc foarte mult celor două scriitoare.

Camelia Săpoiu despre "Călugărul Negru"

vineri, 12 iulie 2013

Despre "Călugărul negru" de Şerban Tomşa

   "Călugărul negru" de Şerban Tomşa, roman citit recent, apărut de curând la Editura Tracus Arte, mi-a adus în minte o lucrare a pictorului suprarealist  Giorgio de Chirico, un autoportret să-i spunem dublu. În dreapta lucrării, un Giorgio de Chirico meditativ, un pic melancolic, trist, dar şi atent, viu în căutarea sa. În partea cealaltă, ca într-un zbor invers, o proiecţie împietrită a artistului, păstrând  melancolia, tristeţea, căutarea, valoroasă tocmai prin aceea că nemişcarea sa lasă liberă privirii căutarea, framântarea, viaţa celuilalt.

   Tema dublului, aşadar, în romanul lui Şerban Tomşa, concretizată printr-un quiproquo: reîntors în oraşul adolescenţei sale în căutarea primei şi singurei iubiri, Oreste Şerbănescu este luat drept Oskar Omer, printr-o asemănare fizică izbitoare. Primul este un Giorgio de Chirico viu, trist, meditativ, înclinat către introspecţie, celălalt - copia ştearsă, încremenită, dar asemenătătoare până la confuzie, a cărui apariţie susţine intriga poliţistă. Romanul lui Şerban Tomşa este, însă, mai mult decât atât. Apariţia dublului rupe certitudinea realităţii şi lasă loc straniului, misterului. Acestora li se adaugă explorarea zonelor iraţionalului şi ale subconştientului, oniricul, ducând către expresivitatea suprarealistă (care caracterizează şi alte scrieri ale aceluiaşi autor), toate având un singur punct de convergenţă aici: tema regăsirii şi a recuperării identităţii. Poate şi a recuperării trecutului, pentru că aceasta devine condiţie sine qua non pentru regăsirea de sine.

  Există, de bună seamă, în "Călugărul negru" un plan al prezentului şi unul al trecutului. Primul este reprezentat de momentul notării în jurnal a întâmplărilor, care, în ciuda a ceea ce notează personajul narator despre sine - "Sunt un om care încearcă să treacă neobservat." -  se petrec ca şi când un regizorul universal, prea plictisit de destine uniforme, creează personaje diverse, în registru grotesc sau comic, creează conspiraţii, lumea toată devine o scenă, iar cel care încearcă să treacă neobservat primeşte, se pare, rolul principal. În mod voluntar, confesiunea alunecă spre trecut, cu episoade din adolescenţă şi din tinereţe: prima şi singura iubire, armata, studenţia. Dar perspectiva temporală este mai complexă de atât, întrucât există şi anume contorsionări spre trecut, întoarceri mai adânci, către vârsta tuturor vârstelor. Întoarcerea în copilărie se face printr-un şifonier, laitmotivul reşedinţelor personajului, o poartă nu către o lume Narnia, unde drumul e iniţiatic în sens basmic, ci către un drum înapoi către sine.
  Se poate urmări o corespondenţă trecut-prezent. Ospăţul pantagruelic prilejuit de una dintre sărbători în oraşul de la malul mării readuce la suprafaţă din subconştient un episod, pe care memoria afectivă l-a păstrat viu: "Am băgat capul în şifonier şi l-am văzut pe băieţelul de odinioară mergând către şcoală şi trecând, prin troiene, pe lângă curtea unui ţăran, unde trei bărbaţi se învârt în jurul unui cal care sângerează abundent, în pârâiaşe subţiri [...] Alături o viţică tăiată la gât e atârnată într-un cârlig. are ochii blânzi, larg deschişi şi nedumeriţi, de copil care nu înţelege ce i se întâmplă." Scena este redată cu o sensibilitate pe care doar un scriitor care a cunoscut suferinţa copilului din vreo moarte a căprioarei o poate avea.
     Sondării subconştientului i se adaugă un alt element din recuzita suprarealistă: oniricul. Există, aşadar, un plan oniric, ale cărui elemente alunecă insidios spre planul real. Arheologului Erhan îi apare în vis un "mongol înalt şi pletos, cu mustăţi iepureşti", care "îi tot arăta o groapă mare, deschisă, pe fundul căreia se afla un tezaur strălucitor", pe care îl visase de atâtea ori, încât începe să creadă în existenţa lui. Elementele onirice alimentează predispoziţia locuitorilor urbei către mituri: "Se povestea că parcurile şi zona mărginaşă a oraşului erau bântuite de un mongol bărbos şi înalt. [...] Vrând să-şi apere onoarea de familist şi înarmaz fiind cu o puşcă, bărbatul uneia dintre femei a reuşit să-l urmărească pe sălbatic până la zona gorganelor, unde se efectuau săpături arheologice pentru a fi scos la iveală aurul geţilor. Infractorul se transformase deja în iepure când ajunsese pe malul unei gropi adâncin săpate de arheologi."  Ne aflăm, prin urmare, într-o lume în care oamenii nu doar cred în mituri, ci le şi inventează, după cum observă personajul feminin Sevghin: "Dar îmi plac oamenii de aici. Trăiesc cu toată fiinţa lor nişte mituri pe care le inventează ei înşişi. Au simţul legendei şi al evenimentelor cu parfum vechi." Chiar dacă într-un vis al protagonistului sau în altul apar elemente care susţin atmosfera mitică: "Merg pe străzile întortocheate ale unui oraş vechi [...], E un orăşel care miroase a vechi şi a Orient.", această zonă onirică e menită să susţină tema regăsirii identităţii, "a propriului destin", cum chiar autorul precizează: "Înaintez grăbit, cu sentimentul că am întârziat prea mult şi că m-am rătăcit. sunt convins că merg în sensul invers direcţiei în care ar trebui să să mă deplasez, dar nu reuşesc să mă întorc".

    Onomastica, titlul romanului, aluziile culturale, personajele memorabile, simbolistica atâtor elemente, cele două motouri, registrul metaforic şi cel parodic, sensurile alegorice sunt tot atâtea elemente care ar merita atenţia cuvenită. 

    Este posibil ca receptarea critică a acestui roman să se completeze sau chiar să se modifice în timp, pentru că alegoria se lasă greu descifrată. "Călugărul negru" de Şerban Tomşa este o carte ... altfel. Atât de polifonică, ea se cere citită cu ochii larg închişi. 

P. S. Văd, pe http://www.librarie.net, că romanul meu s-a scumpit şi nu se află în stoc. Ce să însemne asta ?