Talentul pur

             Sunt atât de multe cărți despre care aș fi vrut să scriu măcar câteva rânduri! Dar am un regim de viață nemilos și timpul nu-mi permite să-mi construiesc nici propriile cărțile. Rareori reușesc să produc câte un articol care să semene cu o recenzie.
Astăzi eram pradă depresiei și mă gândeam dacă voi reuși să mai încropesc câteva procese-verbale inutile, dar care mi se cer la apropiatele inspecții. Lângă monitorul calculatorului țin câțiva autori care m-au vrăjit ori de câte ori le-am citit volumele. Printre ei, Stoian G. Bogdan, un poet uriaș, incredibil de talentat. Am deschis Chipurile și am citit un poem. Fruntea mi s-a descrețit, am zâmbit, m-am bucurat - estetic! -, am gesticulat, am strigat. După isprava asta am constatat că nu resimt nici urmă de tristețe. Am sărit de pe scaun și viața mea a devenit jubilație dementă.
SGB este un talent pur, eclatant, așa cum au fost și sunt Teodor Dună, Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Radu Vancu, Rodian Drăgoi, Mircea Dinescu și Alexandru Petria. Pân-a nu muri, poate voi reuși să scriu și eu niște impresii despre poemele lui SGB. Mulțumesc, SGB!
         Atenție : pur nu înseamnă primitiv, ci firesc, concurând cu realizările lui Dumnezeu și ale naturii.  Mi-e greu să numesc prozatori care reprezintă talente curate, naturale. Poate Fănuș Neagu, Nicolae Velea, Marin Preda. În literatura universală, Knut Hamsun, Cinghiz Aitmatov și Jarosław Jwaszkiewicz au fost înzestrați, fără îndoială, cu așa ceva.

"Sorgul roşu" de Mo Yan

     Noul an m-a prins citind Sorgul roşu de Mo Yan, Humanitas, 2012. Primele impresii au fost foarte puternice. Textul este un poem epic în genul Oamenilor de porumb de Miguel Angel Asturias, dar de o picturalitate copleşitoare. Omul e văzut mereu în prelungirea vegetalului şi a regnului animalier, într-o atmosferă accentuat poetică, cu o cromatică violentă. Violenţa şi cruzimea apăsată sunt, de altminteri, trăsături esenţiale ale romanului lui Mo Yan. Întinderea de sorg roşu este decorul tuturor întâmplărilor. Cerul, ierburile, florile sălbatice, soarele, luna sunt prezenţe materiale, palpabile, făcând parte din viaţa personajelor. Stilul are o evidentă pletoră lirică, de o subiectivitate profundă, personajul-narator nesfiindu-se să-i califice pe japonezi drept "diavoli", iar pe colaboraţionişti să-i facă "momâi". Lui Mo Yan nu-i lipseşte umorul. Prefectul provinciei judecă pricinile în târgul oraşului, în faţa oamenilor. Un bărbat revendică găina unei femei necăjite. Vecinul său îl susţine. Printr-o întrebare vicleană, demnitarul află adevărul şi îl pedepseşte pe vinovat cu două sute de lovituri de pantof. E vorba de un pantof făcut special pentru pedepse. L-a trimis apoi pe ajutorul său după un borcan de miere cu care i s-au uns fesele vinovatului, iar martorul mincinos a fost obligat să lingă fundul infractorului, în văzul şi spre desfătarea lumii.
      Când nu se luptă cu năvălitorii, oamenii se omoară între ei. Asasinatele abundă, iar lanul infinit de sorg mişună de tâlhari şi de criminali. Doi catâri sunt ucişi cu cazmaua, iar cel care face asta este jupuit de viu de un măcelar de porci, din ordinul invadatorilor. Confruntările cu niponii sunt alternate cu luptele duse de localnici cu sutele de câini care se hrănesc cu cadavre. Un  personaj mănâncă într-o cârciumă un cap de câine deosebit de gustos. Stăpânul magherniţei, un personaj sinistru, dezgustător,  fierbe în oală un animal întreg, dar carnea patrupedului este rezervată unui muşteriu de onoare, banditul Gât Pătat. Realismul frust al lui Mo Yan este pe alocuri greu suportabil şi poate fi perceput de un european ca un suprarealism încărcat până la saturaţie cu elemente anatomice. La tot pasul dăm peste munţi de cadavre, schelete şi viscere multicolore, etalate pe larg şi cu evidentă plăcere. Senzaţia finală este de preaplin, de o lipsă de măsură sufocantă pentru cititor.
     Tehnica narativă este una a întinderii pliurilor unei poveşti, prin detalierea fiecărui moment şi prin prezentarea elementelor esenţiale din biografia personajelor. E ca un bob de strugure multiplicat într-un ciorchine. Faptele sunt scoase cu răbdare la vedere, nimic nu rămâne în umbră, misterele nu există. Un homerism colorat şi odorizat umple fiecare pagină, într-un cântec epic închinat vieţii, deşi pare că aceasta nu valorează nimic, iar moartea este evocată continuu. Scurtat cu 150 de pagini, Sorgul roşu ar fi fost o capodoperă.
     Mo Yan face parte dintre scriitorii cu un instinct artistic natural, dacă pot spune aşa, nealterat de ecouri livreşti, semănând, în acest sens, cu Cinghiz Aitmatov. Romancierul chinez merită cu prisosinţă larga recunoaştere de care se bucură.

P.S. Folosesc în viaţa de zi cu zi, dar numai în discuţiile cu amicii avizaţi, anumite cuvinte luate din cărţile citite. De pildă, din Sorgul roşu am reţinut termenul de "îndesate", plăcinte cu ouă şi ceapă, mâncate îndeosebi de bandiţii care erau mereu pe fugă. Fiindcă mâncarea respectivă era foarte groasă, era nevoie să fie împinsă în gură cu amâdouă mâinile. De aici numele său.  Iar tâlharii se mai numeau şi "mâncătorii de îndesate".