Manuel Scorza : ” Bat tobele pentru Rancas”

   Târziu am aflat că peruvianul Manuel Scorza este cu un an mai mic decât Marquez și că a murit în 1983, într-un straniu accident de avion, la aceeași vârstă la care columbianul a primit Nobel-ul. Compatriotul său Mario Vargas Llosa este mai tânăr cu opt ani decât Scorza și a trăit destul ca să se poată bucura de o largă recunoaștere internațională.
    Manuel Scorza ( 1928-1983) a scris și poezii, dar eu i-am citit două două dintre copleșitoarele sale romane, de o epică dură, plină de poezie și de culoare locală : Bat tobele pentru Rancas și Călărețul fără somn. Neștiind că a dispărut atât de devreme, m-am mirat că n-a fost recompensat și el cu mari premii, precum Marquez sau Vargas Llosa. Pe urmă mi-am luat seama. Probabil că antiamericanismul din unele pagini ale sale i-a închis multe uși. Acum câteva zile am recitit Bat tobele pentru Rancas și pot spune că, în opinia mea, Scorza se numără, alături de Marquez, mexicanii Juan Rulfo și Carlos Fuentes, argentinianul Ernesto Sabato și guatemalezul Miguel Angel Asturias - Domnul președinte, Oameni de porumb! -, printre cei mai proeminenți romancieri din America de Sud. ( Și revin la o idee care mă frământă de mulți ani  : cred că nicio țară din lumea latină n-are în comun cu...latinitatea decât limba. Sângele vine de fiecare dată, ca și în cazul nostru, din alte direcții.)
Bat tobele pentru Rancas, Editura Univers, București, 1974, prezintă, în tonuri de poem epic, tragedia unei comunități rase de pe fața pământului, fiindcă a îndrăznit să-ți apere pământurile de lăcomia unor notabilități locale, cum ar fi judecătorul Montenegro, dar mai ales de samavolniciile unei mari companii miniere. Deși întâmplările se petrec în  locuri izolate, în pampas, la o altitudine unde pământul este sterp și nu se pot crește decât oi, romanul este unul dintre cele mai reușite care au fost scrise despre dictatură, alături de Toamnă patriarhului, Domnul Președinte, Recursul la metodă, Eu, supremul. E mai concentrat, cu capitole mai scurte și se citește mai ușor. Pe alocuri se simte siguranța poetului care își găsește ușor cuvintele potrivite pentru a exprima sugestiv o idee. Scorza evocă mica dictatură locală. Teroarea instituită de judecător este atât de mare, încât atunci când acesta pierde o neînsemnată monedă de un sol - magistratul se plimbă zilnic, făcând de douăzeci de ori înconjurul pieței, care devine pustie în intervalul orar respectiv! -, nimeni nu îndrăznește să se atingă de sclipitorul obiect, ba chiar toată lumea păzește banul ca pe ochii din cap, ca nu cumva vreun străin să-l ia și să abată năpasta asupra obștii. Un tânăr  iese într-o noapte din cârciumă, beat mort, înhață gologanul, dar a doua zi se trezește îngrozit și fuge împleticindu-se în piață, pentru a pune, cu mâna temurândă, solul la locul său, de teamă să nu înfunde pușcăria. După exact un an, judecătorul își găsește moneda, zâmbește și o vâră în buzunar. Același Montenegro are obiceiul de a-i pălmui în public pe cei care îl supără cu cele mai mici lucruri.  Inspectorul școlar, felcerul, directorul școlii, sergentul Cabrera, șeful Casei de Depuneri și Consemnațiuni, subprefectul, nimeni nu scapă de palmele doctorului Montenegro. Magistratul îi altoiește și rămâne grozav de supărat pe ei. Apoi nefericiții se roagă multe zile în șir pentru a fi, în sfârșit, iertați de judecător.
   Personajele sunt memorabile și au, după spusele autorului, modele reale. Bărbații prinși în conflictul cu uzurpatorii sunt supraoameni. Cu Hector Chacon, zis Nictalopul - vede noaptea ca și ziua! -, nu se măsoară nimeni, dar în final este trădat de propria soție care vrea să-și protejeze copiii. Hoțul de Cai înțelege graiul animalelor și al păsărilor, comunicând cu acestea. Hoțul de Vite are vise premonitorii și știe dinainte ce se va întâmpla. Montenegro și Cerro de Pasco Corporation  intră pe pământurile oamenilor și ridică o împrejmuire nesfârșită, de sârmă ghimpată, lăsându-i pe localnici fără pășune pentru animalele care mor de foame. Situațiile aduc uneori cu scena din Desculț de Zaharia Stancu, când oamenilor li se pun botnițe, pentru a culege în siguranță via boierului. De altfel, singurul lucru care i-ar putea fi reproșat romancierului este accentul social prea apăsat pe care îl pune uneori, ieșind în afara zonei esteticului. În final, localitatea este ștearsă de pe hartă, locuitorii sunt masacrați și sunt înființate noi cimitire. Foștilor locuitori ai Rancasului nu le rămâne decât să-și vorbească, întinși în sicrie, din propriile morminte.

P.S. E ciudat cum aproape toate republicile din America Latină au ajuns să trăiască sub dictatură. Să fie de vină ignoranța și sărăcia? Și poate că tot foamea și disperarea îi fac pe oameni să iubească ceremoniile, serbările și festivitățile, unde se mânăncă și se bea gratis? Ciudat, dar îmi aduc aminte și de alte popoare care au aceleași obiceiuri. Adevărul este că, dacă vom merge tot așa, indiferent de  partidele aflate la putere, în treizeci de ani România va ajunge ca suratele sale din America Latină.
    În dictatură n-ai voie să-ți exprimi niciun punct de vedere. În democrație, dacă în mass-media apare un articol cu acuzații probate împotriva unui demnitar, omul își cere scuze și își dă repede demisia. Cum se numește însă forma de guvernare în care niște lideri sunt dovediți ca fiind hoți și mincinoși, dobitoci și mitocani, dar ei râd și se instalează mai bine în fotolii, înjurându-se și arătându-se cu degetul unii pe alții? Și cum naiba poate fi caracterizat un popor care preferă să aleagă necinstea și incompetența, întru ruina copiilor săi?

"Sorgul roşu" de Mo Yan

     Noul an m-a prins citind Sorgul roşu de Mo Yan, Humanitas, 2012. Primele impresii au fost foarte puternice. Textul este un poem epic în genul Oamenilor de porumb de Miguel Angel Asturias, dar de o picturalitate copleşitoare. Omul e văzut mereu în prelungirea vegetalului şi a regnului animalier, într-o atmosferă accentuat poetică, cu o cromatică violentă. Violenţa şi cruzimea apăsată sunt, de altminteri, trăsături esenţiale ale romanului lui Mo Yan. Întinderea de sorg roşu este decorul tuturor întâmplărilor. Cerul, ierburile, florile sălbatice, soarele, luna sunt prezenţe materiale, palpabile, făcând parte din viaţa personajelor. Stilul are o evidentă pletoră lirică, de o subiectivitate profundă, personajul-narator nesfiindu-se să-i califice pe japonezi drept "diavoli", iar pe colaboraţionişti să-i facă "momâi". Lui Mo Yan nu-i lipseşte umorul. Prefectul provinciei judecă pricinile în târgul oraşului, în faţa oamenilor. Un bărbat revendică găina unei femei necăjite. Vecinul său îl susţine. Printr-o întrebare vicleană, demnitarul află adevărul şi îl pedepseşte pe vinovat cu două sute de lovituri de pantof. E vorba de un pantof făcut special pentru pedepse. L-a trimis apoi pe ajutorul său după un borcan de miere cu care i s-au uns fesele vinovatului, iar martorul mincinos a fost obligat să lingă fundul infractorului, în văzul şi spre desfătarea lumii.
      Când nu se luptă cu năvălitorii, oamenii se omoară între ei. Asasinatele abundă, iar lanul infinit de sorg mişună de tâlhari şi de criminali. Doi catâri sunt ucişi cu cazmaua, iar cel care face asta este jupuit de viu de un măcelar de porci, din ordinul invadatorilor. Confruntările cu niponii sunt alternate cu luptele duse de localnici cu sutele de câini care se hrănesc cu cadavre. Un  personaj mănâncă într-o cârciumă un cap de câine deosebit de gustos. Stăpânul magherniţei, un personaj sinistru, dezgustător,  fierbe în oală un animal întreg, dar carnea patrupedului este rezervată unui muşteriu de onoare, banditul Gât Pătat. Realismul frust al lui Mo Yan este pe alocuri greu suportabil şi poate fi perceput de un european ca un suprarealism încărcat până la saturaţie cu elemente anatomice. La tot pasul dăm peste munţi de cadavre, schelete şi viscere multicolore, etalate pe larg şi cu evidentă plăcere. Senzaţia finală este de preaplin, de o lipsă de măsură sufocantă pentru cititor.
     Tehnica narativă este una a întinderii pliurilor unei poveşti, prin detalierea fiecărui moment şi prin prezentarea elementelor esenţiale din biografia personajelor. E ca un bob de strugure multiplicat într-un ciorchine. Faptele sunt scoase cu răbdare la vedere, nimic nu rămâne în umbră, misterele nu există. Un homerism colorat şi odorizat umple fiecare pagină, într-un cântec epic închinat vieţii, deşi pare că aceasta nu valorează nimic, iar moartea este evocată continuu. Scurtat cu 150 de pagini, Sorgul roşu ar fi fost o capodoperă.
     Mo Yan face parte dintre scriitorii cu un instinct artistic natural, dacă pot spune aşa, nealterat de ecouri livreşti, semănând, în acest sens, cu Cinghiz Aitmatov. Romancierul chinez merită cu prisosinţă larga recunoaştere de care se bucură.

P.S. Folosesc în viaţa de zi cu zi, dar numai în discuţiile cu amicii avizaţi, anumite cuvinte luate din cărţile citite. De pildă, din Sorgul roşu am reţinut termenul de "îndesate", plăcinte cu ouă şi ceapă, mâncate îndeosebi de bandiţii care erau mereu pe fugă. Fiindcă mâncarea respectivă era foarte groasă, era nevoie să fie împinsă în gură cu amâdouă mâinile. De aici numele său.  Iar tâlharii se mai numeau şi "mâncătorii de îndesate".