Cărţile care m-au impresionat cel mai mult

 Cărţile care m-au impresionat cel mai mult:

1.Orbirea de Elias Canetti; Fraţii Karamazov şi Crimă şi pedeapsă de Dostoievski; Procesul şi Castelul de Kafka; Ulise de Joyce;

2. Maestrul și Margareta de M. Bulgakov; Demonii de Dostoievski;

3. Rodul pământului de Knut Hamsun; Trilogia lui Faulkner;

4. Sub vulcan de Malcolm Lowry;

5. Suflete moarte de Gogol;

6. Conjurația imbecililor de John Kennedy Toole; Iosif şi fraţii săi de Thomas Mann;

7. Ora de germană de Siegfried Lenz;

8. Deșertul tătarilor de Dino Buzzati; Stepa de Cehov;

9. Zgomotul și furia de Faulkner; La răsărit de Eden de John Steinbeck;

10.Relatare despre regele David de Stefan Heym; Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez.

Ar fi interesantă o listă cu o sută de poziţii. Acolo ar avea loc şi câţiva scriitori români.

1313

Talentul pur

             Sunt atât de multe cărți despre care aș fi vrut să scriu măcar câteva rânduri! Dar am un regim de viață nemilos și timpul nu-mi permite să-mi construiesc nici propriile cărțile. Rareori reușesc să produc câte un articol care să semene cu o recenzie.
Astăzi eram pradă depresiei și mă gândeam dacă voi reuși să mai încropesc câteva procese-verbale inutile, dar care mi se cer la apropiatele inspecții. Lângă monitorul calculatorului țin câțiva autori care m-au vrăjit ori de câte ori le-am citit volumele. Printre ei, Stoian G. Bogdan, un poet uriaș, incredibil de talentat. Am deschis Chipurile și am citit un poem. Fruntea mi s-a descrețit, am zâmbit, m-am bucurat - estetic! -, am gesticulat, am strigat. După isprava asta am constatat că nu resimt nici urmă de tristețe. Am sărit de pe scaun și viața mea a devenit jubilație dementă.
SGB este un talent pur, eclatant, așa cum au fost și sunt Teodor Dună, Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Radu Vancu, Rodian Drăgoi, Mircea Dinescu și Alexandru Petria. Pân-a nu muri, poate voi reuși să scriu și eu niște impresii despre poemele lui SGB. Mulțumesc, SGB!
         Atenție : pur nu înseamnă primitiv, ci firesc, concurând cu realizările lui Dumnezeu și ale naturii.  Mi-e greu să numesc prozatori care reprezintă talente curate, naturale. Poate Fănuș Neagu, Nicolae Velea, Marin Preda. În literatura universală, Knut Hamsun, Cinghiz Aitmatov și Jarosław Jwaszkiewicz au fost înzestrați, fără îndoială, cu așa ceva.

Despre o anumită fericire

Întâlnirea cu paradisul se produce înainte de treizeci de ani.
Îi vezi când și când porțile.
Un prun bătrân, cu fructe dulci ca mierea. Când mama voia să stai liniștit, din pom cădeau dulciuri, răsplata lui Dumnezeu pentru faptul că ești cuminte. De același prun, bunica te legase cu o sfoară, cu ani în urmă, să nu mai ieși în șosea și să-și arunci țărână în cap. Mai târziu, acolo vei citi cărțile lui Mark Twain.
O poiană cu flori de lavandă și cu mulți fluturi, având ca fundal sonor zumzetul albinelor. Nimeni nu mai știe despre existența acelui loc. Învăluit în miresme, citești nuvelele lui Negruzzi.
Curtea unei căsuțe mici, de paiantă. Ți se părea cât un imperiu, cu un salcâm, o tufă de soc și un dud minuscul, în care te cățărai de o sută de ori pe zi. Nu citești nimic, dar înveți să asculți cum se scurge timpul pe la streașinile colibei și încerci fericirea de a fi singur.
Grădina de flori a bunicului și locul din spatele casei, unde nu pășește nimeni și unde te refugiezi uneori.
Cimitirul acoperit de stânjenei, crini, liliac și salcâmi înalți. Te joci de-a haiducii, îl citești pe Dino Buzzati.
Fundul unei grădini cu plopi și sălcii subțiri. Ești îndrăgostit și îl citești pe Faulkner.
Camera din centrul Bolintinului, în care aveai un pat, un godin, o măsuță și o găleată cu apă. Dădea direct afară și în fiecare iarnă îți îngheța, peste noapte, apa de băut. Încă îl citești pe Faulkner, dar îi ții la capul tău pe Bănulescu și pe Breban.
Holul Facultății de Litere și Amfiteatrul Odobescu. Doamne, căte miracole cărturărești s-au produs în umbra aia, răcoroasă!
Camerele din complexele studențești Grozăvești și 6 Martie. Îi parcurgi, fericit, pe marii autori ai lumii și cunoști oameni de toate rasele și naționalitățile. Înțelegi ce înseamnă prietenia.
Malul unui rău. Te scalzi în fiecare zi a verii și îi citești pe Raymond Chandler, D. R. Popescu, Hemingway și Caldwell.
Curtea ultimei case locuite. Ai o fetiță și faci pentru ea oameni de zăpadă. O plimbi cu sania, iar când intri în casă, îi citești pe Gogol, Cehov și Dostoievski. Inventezi pentru copilul tău, povești cu motani, păduri întunecoase și zâne.
Imperiul iernilor trăite până la o anumită vârstă. Ninsori, viscole, plimbări, reverii. Te simți personaj în cărțile lui Knut Hamsun.
Pe urmă începe purgatoriul.
O viață de om.

Amărăciune

      În nuvela Ionâci de Cehov, personajul principal, Dmitri Ionâci Starțev, ratează iubirea vieții sale și se schimbă mult, însă nu realizeză drama pe care o trăiește. Se îngrașă, devine meschin și rapace, un automat biologic setat pe acumulare de bani și de imobile. Ekaterina Ivanovna, fata de care se îndrogostise cu patru  ani în urmă și care se jucase cu inima lui, revine în oraș și îi cerșește afecțiunea. Fire bovarică, tânăra visase să devină pianistă și respinsese cererea în căsătorie avansată de Starțev. Acum, după prima vizită, Starțev hotărăște să nu mai calce niciodată în casa ei, având o reacție memorabilă : ”Ce bine că nu m-am însurat cu ea, își spuse Starțev.”
     Puțini dintre noi se pot felicita că n-au făcut anumite lucruri în viață. Cei mai mulți regretă că au făcut/ n-au făcut un pas ori altul. ”Dacă aș fi avut curajul să vorbesc cu X, poate că azi aș fi fost fericit. Dacă n-aș fi lăsat-o să plece pe Y, altfel ar fi stat lucrurikle acum. ”Să punem însă cărțile în locul persoanelor. Problema principală este că nu voi mai avea timp să fac ce doresc. Vâ=rsta este un fel de pușcărie. Regret că nu voi putea să citesc anumite cărți. Din Carlos Castaneda am parcurs trei titluri, iar el are mai multe opuri extrem de interesante. Din P. D. James am citit, de asemenea, numai trei romane. Pe urmă sunt cărți pe care știu că nu le voi reciti, fiindcă nu-mi mai plac. Am făcut-o de câteva ori, din ce în ce mai dezamăgit. Mă gândesc la Veacul de singurătate al lui Marquez, la Decameronul lui Boccaccio, nuvelele lui Cinghiz Aitmatov, la paginile lui Nikos Kazantzakis și la atâtea alte opere care mi-au fermecat adolescența și tinerețea. Sunt autori pe care aș dori să-i recitesc, dar vremea nu-mi va îngădui să fac asta : Thomas Mann - Iosif și frații săi e o operă imperială -, Kafka, Gide, Camus, Liviu Rebreanu, Hesse, Musil, Schulz, Broch.
     Mă mulțumesc să-i țin sub pernă pe Knut Hamsun, Dino Buzzati, Elias Canetti, William Faulkner ( o mică parte din creația sa!), John Steinbeck, Siegfried Lenz, Hemingway, Dostoievski, Gogol, Cehov, Kennedy Toole, Bulgakov, Charles Bukowski, Malcolm Lowry.  E puțin, pe măsura timpului rămas în clepsidră. Pe urmă vin cărțile autorilor care scriu în prezent, unii tineri, alții întârziați. Pe unele le voi apuca, pe altele nu. S-o fi gândit cineva să scrie despre scriitorii întârziați? Sunt cei care apar după ce petrecerea s-a sfârșit, sala a fost evacuată, iar oamenii de serviciu curăță resturile. Ei nu se regăsesc în grupurile consacrate și nicăieri nu se simt acasă. N-au șansa ca mari critici să scrie despre ei : de la o vârstă, comentatorii se mulțumesc ei înșiși să recitească texte care i-au impresionat în trecut, nemaiavând organ pentru perceperea noii literaturi.
      Revenind la oameni, cel mai tare mă îndurerează faptul că dintre prietenii de odinioară au rămas în viață câțiva, iar aceștia, cu excepția lui Adrian Radu, sunt departe de mine : Alexandru Borțan, Pavel Staicu, Marin Neagu, Valentin Emil Mușat, Daniel Pișcu, Călin-Andrei Mihăilescu, Romulus Bucur, Călin Ciubreag, Marian Ovidiu, Bogdan Ghiu, Doru Mareș, George Geacăr, Coman Lupu, Mircea Vasilescu, Liviu Papadima, Laurian Câmpeanu, Laurențiu Dumitrescu. Am avut revelația că nu-i voi reîntâlni în următorul secol, deși am tot făcut planuri cu Emil să ne revedem într-o vară, într-una din camerele pe care le-am locuit în căminele 6 Martie și Grozăvești.

P.S. 1. Minunatul Valeriu Gherghel are darul de a ne stimula creierul care emite, astfel, idei surprinzătoare. Citindu-l pe Gherghel, devii subit mai inspirat și mai inteligent. Văzând ultima sa postare, am înțeles adevărata mea relație cu William Faulkner. Poate o voi descrie cândva.
        2.Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.

Despre arta literară

     Radu Aldulescu are o însuşire rar întâlnită în rândul marilor scriitori. El gustă şi apreciază la superlativ şi operele prozatorilor care au o scriitură total diferită de a sa. De pildă, citeşte cu plăcere literatură fantastică, săracă la capitolul oralitate, dar şi romane concepute într-un stil minimalist. Această empatie literară este specifică autorilor care sunt şi mari spirite, stând mai degrabă sub regimul excepţiei. Majoritatea oamenilor de litere nu-şi admiră decât propria operă, fiind refractari la propunerile literare ale confraţilor.  Pe cine admirau Celine şi Eugen Barbu? Totuşi, Hugo îl aprecia pe Balzac, Malraux pe Celine, Thomas Mann pe Knut Hamsun. Chiar şi tăcutului Sadoveanu îi plăceau poeziile lui Labiş. Cel mai puţin selectiv era Nichita Stănescu, care îi sălta în slăvi pe toţi producătorii de texte.
       În opinia mea, nu există o formulă care poate fi numită "cea mai bună". Fiecare scrie potrivit convingerilor şi posibilităţilor sale artistice. Şi poate că nu e bine nici să-i comparăm pe scriitori între ei : Faulkner este mai mare decât Hemingway, un romancier care creează personaje rotunde este superior unuia bidimensional etc. Cu toate că împărtăşesc părerea prietenului Dan Miron despre Hemingway, îmi place autorul Zăpezilor de pe Kilimanjaro : povestirile sale sunt printre cele mai bune care s-au scris vreodată. Pot spune doar că sunt perioade în care mă simt mai puţin atras de el.
        Când cineva nimereşte expresia ideală, într-un cadru perfect adecvat talentului său, se naşte capodopera. E un mod de a-ţi ajunge visul din urmă. Două probleme apar aici. În primul rând, gustul estetic al prozatorilor, poeţilor şi criticilor care scriu cronici, face direcţia literară a momentului. Mai exact, sunt pe linie acele cărţi care le plac lor. Argumentele vin abia după aceea : construim teorii în jurul unor impresii. Dar unele cărţi ies din orizontul de aşteptare al criticilor. E interesant ce se întâmplă cu acestea. În al doilea rând, naturalul este supralicitat în detrimentul artificialului. Pe vremuri, un cunoscut poet optzecist îmi spunea că grupul lui vrea să introducă realitatea în poezie. Văd că şi acum se merge până la refuzul oricărei convenţii literare. Viaţa trebuie să fie totuna cu literatura. Cum şi eu sunt deschis, ca cititor, către toate mijloacele artistice, parcurg cu plăcere orice op reuşit, scris cu asemenea intenţii. Însă nu mă pot împiedica să nu observ că nu există literatură fără convenţie. Literatura şi viaţa nu se pot confunda. Nici măcar nu se pot copia ca în oglindă. Artificialul şi transfigurarea se strecoară treptat, pe neobservate în pagină, cu sau fără voia noastră, iar convenţia se poate instala prin stil. Chiar stilul / lipsa de stil este o convenţie. Un roman care se doreşte non-estetic, adică jurnalul / reportajul unor experienţe strict personale, face brusc nedoritul salt în estetic, dacă are rezonanţă în planul adevărurilor general-umane, al valorilor şi arhetipurior de tot felul.

P.S. Ca să fiu corect până la capăt, e necesar să precizez că Eugen Barbu citea, cu multă bucurie, cărţile poeţilor români. Voi scrie un text dedicat lui Eugen Barbu.

Zăpezile vin pentru oamenii fericiți

Numai oamenii fericiți iubesc zăpezile. Chiar dacă, întâmplător, ei sunt acum abătuți ori obosiți.
Zăpezile vin pentru ei.
Regula e aceasta : dacă te poți bucura de ninsori, poți ajunge la porțile beatitudinii.
Va ninge.
Pentru îndrăgostiții cărora li se pare că iubitele lor sunt mai frumoase într-un decor scandinav.
Pentru cei care îl citesc pe Esenin și gustă vodca rusească.
Pentru admiratorii lui Knut Hamsun și Johan Bojer.
Pentru nebunii frumoși care se pierd în tablourile lui Thomas Kinkade.
Pentru toate femeile care poartă uimirea cu ele ca pe un motan alb și afectuos.
Oamenilor prizonieri în propria nefericire, ca într-o colivie de sticlă, ar trebui să le crească aripi, pentru a putea migra în țări calde și frumoase.

Exilul literaturii

La sugestia scriitorului Dan Miron, am citit două masive romane semnate de scoţianul Alasdair Gray : Lanark, Ed. Polirom, 2008 şi Bătrâni îndrăgostiţi, Ed. Polirom, 2010.
Primul roman este, fără dubii, o capodoperă şi pare conceput de însuşi Franz Kaka. Autorul scrie cursiv şi limpede, dar reuşeşte să creeze o atmosferă stranie, cu scene fireşti şi absurde în acelaşi timp. Infernul din Lanark respiră aceeaşi naturaleţe a nefirescului pe care o întâlnim în Procesul, Castelul, America şi Orbirea, romanul lui Canetti. Cea de-a doua carte, Bătrâni îndrăgostiţi, alternează jurnalul bătrânului învăţător John Tunnock - în care consemnează amorurile sale cu fete rebele - cu naraţiunile pe care acesta le scrie despre Atena antică, perioada Renaşterii, epoca victoriană şi Scoţia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea.  Stilul curat, transparent, plin de inteligenţă îmi aminteşte, prin farmecul erudiţiei şi prin umorul subtil, de Anatole France, cel din Istorie contemporană.
Originalitatea lungului roman Lanark este atât de frapantă, încât autorul unei recenzii se întreba ce fel de creatură va fi fiind Alasdair Gray. ( Asta mi-a amintit că, la începuturile carierei mele de prozator, un amic dim Buzău mi-a mărturisit că a fost bulversat de lectura unui roman scris de mine. Soţia şi nora sa şi-au manifestat şi ele dorinţa de a-mi citi opera, dar el mi-a spus că va trebui să le prelucreze serios înaintea lecturii, ca femeile să nu sufere vreun şoc ! Acelaşi personaj drag mie mi-a povestit, cu alt prilej, că a dat Maimuţe în haremul nopţii unui critic literar local. După ce omul a parcurs şi ultimul rând a burlescului meu op, l-a căutat pe prietenul meu şi l-a descusut îndelung, pe un ton grav, întrebându-l cum arăt, cu ce mă ocup, ce obiceiuri am şi...dacă sunt sănătos la cap. Chestia m-a înveselit enorm - am râs în hohote, spre consternarea tovarăşului meu - şi mi-a dat certitudinea că sunt, într-adevăr, pe un drum bun.) Seamănă izbitor de mult cu Kafka, având totuşi amprenta sa artistică de neconfundat. Mă gândesc că în urmă cu patruzeci de ani, în România nici n-ar fi fost luat înseamă, din moment ce se vâna numai noutatea absolută. Gray era kafkian, canettian etc.
Voi face două observaţii.
1. Originalitatea se manifestă în variate feluri, uneori chiar în afara ideii de inovaţie. Ghepardul de Lampedusa ori, Rodul pământului de Knut Hamsun şi Casa Buddenbrook de Thomas Mann au o structură clasică, dar câtă frumuseţe se revarsă din paginile lor ! Sunt mulţi care nu l-au agreat pe Marin Preda, fiindcă e rural şi are un mod de a scrie depăşit chiar şi de Flaubert care şi-a publicat textele în secolul al XIX-lea. Nici nu vreau să-mi amintesc că popa şi învăţătorul din Siliştea-Gumeşti erau oripilaţi de arta lui Preda, confirmând tradiţia unui obscurantism autohton.
Poate că marea călătorie în căutarea originalităţii are un punct final, după care urmează reîntoarcerea. În limitele valorilor literare, probabil că Urmuz a atins Ultima Thule literară. Apoi s-a sinucis.  Cu cât mai accentuată e nota personală, iar cititorul are o mai acută impresie că asisă la o re-naştere a lumii cunoscute, cu atât e mai bine pentru scriitor. Dar literatura nu va pieri datorită repetării unor cicluri, forme şi stiluri.
2. Din altă direcţie vine pericolul : din partea celui care deschide ori nu cărţile. Nivelul cultural al unei societăţi exercită o presiune puternică, deşi abia vizibilă, asupra receptării actului artistic, aşa cum luna influenţează nivelul oceanelor. Mă refer strict la proză, fiindcă marea poezie nu e, practic, condiţionată de nimic, exceptând geniul entităţii umane care aşterne cuvintele pe hârtie. Să ne imaginăm că toţi cititorii lui Preda aveau alura intelectuală a lui Florea Gheorghe, învăţătorul şi personajul său. În acest caz şi criticii literari ar fi avut o altă percepţie asupra fenomenului literar, iar marele scriitor al momentului ar fi fost un oarecare Nic. Smeureanu !

Raymond Chandler şi romanul poliţist

Am citit abia acum Fereastra de sus de Raymond Chandler, după ce am căutat opul, fără succes, zeci de ani (Raymond Chandler, Fereastra de sus, Editura Univers, 1983, colecţia Enigma ).
E un roman excelent scris, deşi parcă sub nivelul celor cu care ne-a obişnuit autorul. Elegant, ironic, subtil, de un sentimentalism uşor camuflat, Chandler este un prozator de primă mână. Personajele sunt vii, credibile, acţiunea este relatată alert, iar descrierile sunt deseori făcute cu o mână de maestru. Nu mai vorbesc de portrete, creionate dezinvolt, cumva în descendenţa lui Dickens.
De ce, totuşi, nu este pus în Chandler în rând cu Hemingway, Steinbeck şi ceilalţi ? ( Cu Faulkner ar fi oricum imposibil, fiindcă niciun autor, dacă îi exceptăm pe Joyce, Thomas Mann şi Knut Hamsun, nu are forţa de creaţie a celui care a scris Zgomotul şi furia. ) Fiindcă marii scriitori vizează banalul, cotidianul, normalul. Romanul poliţist se ocupă de accident şi patologic, surprinzând numai o parte din adevărurile fiinţei umane. E evocat omul violent, bolnav psihic, cu înclinaţii criminale. Cehov şi Tolstoi sunt umani, conturând o imagine totală a omului, nouă şi revelatoare. Romanul poliţist umple cu viaţă o schemă prestabilită, atingând manifestări inumane şi cultivând surpriza şi imprevizibilul. Proza obişnuită cultivă regula, cea poliţistă trage către excepţie. Chandler este printre puţinii la care schema este foarte puţin importantă, iar personajele şi stilul reprezintă, ca la orice artist, aproape totul.
Dar ce facem cu Dostoievski ? Şi el exhibă o intrigă poliţistă, fiind atras de accidental şi patologic. Trebuie însă să precizăm că umanul cu bătaie general-valabilă copleşeşte pagina, iar personajele sunt complexe şi răscolitoare. Altă viaţă, altă literatură.
Două probleme mă preocupă.
1. Societatea modernă a trecut, încetul cu încetul, la un comportament deviant, iar anormalitatea se reflectă şi în proză. Cât firesc intră în povestirile şi în Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati, în Orbirea lui Canetti, în Omul fără însuşiri de Robert Musil sau în întreaga operă a lui Franz Kafka ? Niciun dram. Un mare succes de public au cărţile de tip thriller, în care crima ocupă un loc central. Să fi devenit această specie literară reprezentativă pentru vremurile noastre ?
2. Fereastra de sus este  o carte foarte bine construită. Cele mai multe cărţi străine arată în felul acesta. De ce nu găsim şi în literatura română această frumuseţe, să zicem, arhitectonică ? Mari prozatori români ( Preda, Breban ) scriu neglijent şi construiesc cu stângăcie. Sigur, romanul adevărat nu are nevoie de o caligrafie fără cusur, dar mă încearcă o imperceptibilă mâhnire când deschid volume semnate de Chandler ori Graham Green : rotunde, cu linii ferme, trase impecabil.

Charles Bukowski

E reconfortant să-l citeşti pe Bukowski : frust, elegant, firesc, sugestiv, tandru, trivial, dur, plin de umor.
Un lucru care mă umple de admiraţie faţă de scriitorii americani este faptul că ei îşi menţionează fără complexe preferinţele literare. La Truman Capote am găsit mai multe nume de autori faimoşi, care îmi plac şi mie foarte mult.
În Femei de Charles Bukowski, Ed. Polirom, 2012 : "Am ieşit pe verandă cu paharele în mână şi am privit traficul de după-amiază. Vorbea despre Huxley şi Lawrence în Italia. Ce rahat. I-am spus că Knut Hamsun fusese cel mai mare scriitor al lumii. M-a privit uimită că auzisem de el, apoi a fost de acord. " ( pag. 75 )
"Cel mai rău pentru un scriitor este să cunoască un alt scriitor şi, mai rău decât atât, să cunoască mai mulţi scriitori. Ca muştele pe acelaşi căcat. "( pag. 59 )
Oriunde îl deschizi pe Bukowski, simţi magia unui stil limpede, dar de o forţă uimitoare. Poate că Sorin Stoica al nostru, tânărul prozator dispărut atât de timpuriu, ar fi ajuns la performanţele literare ale lui Bukowski. Minus obscenităţile americanului. Altminteri şi acestea foarte inspirate şi de... bun-gust, dacă pot zice aşa.

Orbirea scriitorilor

"Am observat o incercare furisa de a-i pune in opozitie pe un anume domn Marcel Proust de aici si pe semnatarul acestei scrisori. Am citit cateva pagini de-ale lui. Nu-i pot remarca nici un talent deosebit, dar eu sunt un prost critic."
Sunt cuvintele lui James Joyce, reamintite de scriitorul T. O. Bobe pe Facebook.
Mi se pare de neimaginat ca un mare autor să nu recunoască meritele altuia. Să nu te bucuri de paginile reuşite scrise de altcineva mi se pare a fi semnul unui caracter meschin. Sau este vorba aici de o incompatibilitate structurală ? Dar, dacă este aşa, de ce este aceasta afirmată cu atâta violenţă ?
Lui Joyce nu-i plăcea Proust.
Elio Vittorini îl ura pe Giuseppe Tomasi di Lampedusa.
La fel Macedonski pe Eminescu.
Ion Barbu şi Arghezi nu se apreciau unul pe celălalt.
Mai mobil şi mai inteligent, Eugen Ionescu putea să demonstreze, cu acelaşi aplomb, că un contemporan este şi genial, şi tâmpit, în acelaşi timp.
Breban nu agrea literatura lui Preda.
Camil nu-i citea pe contemporani cu plăcere, considerându-se singurul scriitor român veritabil.
Preda şi Eugen Barbu nu se înţelegeau.
Cititor mai rafinat, Barbu devora poezia contemporanilor săi şi chiar scria despre aceasta cu o oarecare aplicaţie.
Şi mai grav este ca un critic să nu intuiască valoarea unui scriitor.
Este ştiut cazul lui Sainte-Beuve care n-a priceput noutatea poemelor lui Baudelaire.
Şerban Cioculescu scria că volumele de versuri ale lui Marin Sorescu sunt " proză curată" şi l-am auzit cu urechile mele pe bătrânul critic, la un festival de poezie "Dimitrie Bolintineanu", că "necuvintele" lui Nichita ar fi o găselniţă "demenţială", în sens piorativ.
Deşi conservator la nivelul principiilor artistice, Călinescu era genial şi deschis către toate formulele literare şi chiar şi către originalul, pe atunci, Marin Sorescu.
Poate că există însă şi o artă a admiraţiei şi sunt impresionat când un scriitor întinde mâna unui confrate ori scrie despre el cu empatie, deşi cei doi promovează tipuri de literatură total diferite.
Hugo votându-l pe Balzac pentru a fi primit la Academia Franceză.
Thomas Mann lăudându-l pe Knut Hamsun, care tocmai primise Nobel-ul
Malraux susţinându-l pe Céline pentru ca autorul Morţii pe credit să fie publicat.
Eminescu scriind cu pietate despre înaintaşii săi.
Jebeleanu şi Stancu ajutându-şi colegii din punct de vedere material şi recomandându-i călduros unor oameni cu relaţii.
Nichita Stănescu elogiindu-şi confraţii, fără deosebire de vârstă ori importanţă literară.
Prin asemenea gesturi, frumuseţea umană se manifestă plenar.