A citi şi a studia

Cel mai scump automobil din lume costă 29, 6 milioane de euro. E un model Mercedes.
Cel mai scump cal e un armăsar care aparţine unui arab bogat. Face 160-170 de milioane de dolari.
Mi s-ar părea normal ca mai scumpe să fie bibliotecile. Dar cine mai citeşte astăzi ?  Prin '93, m-am dus la Facultatea de Litere să pun la punct detaliile legate de lucrarea mea pentru gradul I. Am căutat-o pe doamna Murgilă la secretariat şi am găsit-o explicându-i unei studente drăgălaşe că trebuie să-şi bage minţile-n cap şi să pună mâna pe carte, fiindcă a picat patru examene. Mai târziu am urcat la biblioteca facultăţii să-l caut pe Eugen Simion. Altădată sala era arhiplină şi erai nevoit să te trezeşti cu noaptea-n cap pentru a găsi un loc. Acum era pustiu. Doar juna muştruluită de doamna Murgilă stătea, gânditoare, în faţa unul maldăr de tomuri. Trecuseră ani de când George Gană îmi mărturisise că a fost preşedintele unei comisii de bacalaureat şi că a fost foarte impresionat de eseurile scrise de elevi. " Eminente ! Eminente !", exclama, încântat, istoricul literar.
Dar acum ? Sunt uluit când descopăr tinere mai frumoase decât Monica Belluci, pasionate de literatură. Toţi drăgălaşii sunt ocupaţi cu alte treburi, infinit mai interesante şi mai importante. Fostul meu profesor de istorie Constantin Bărbuţă citeşte cu pasiune încă din copilărie şi înflăcărarea-i cărturărească nu l-a părăsit. "Domnule, mi-a zis Domnia Sa, am rămas consternat când am văzut tineri profesori de istorie care nu ştiu anii în care au domnit Soliman Magnificul şi Petru Rareş ! Şi ăia intrau la clasă, cu catalogul în mână, să-i înveţe pe alţii ! " Să fim bine înţeleşi . Am cunoscut oameni minunaţi care n-au citit nicio carte, dar au beneficiat de educaţie exemplară, au trecut prin lume şi au un comportament ireproşabil. Educaţia şi autoeducaţia înseamnă însă şi frecventarea amfiteatrelor şi a bibliotecilor. Sigur, în naivitatea mea, îmi explic că nu se mai citeşte din pricină că există multe alte tentaţii pentru oameni, iar ei n-au avut răbdarea să descopere frumuseţea magică a cărţilor.
Gigi Becali şi-a dat seama că îşi poate reduce perioada de detenţie dacă îşi va continua studiile. Superioare, fireşte. Toată lumea ştie că acestea au fost mult discreditate după revoluţie, când cine nu a vrut n-a făcut măcar o facultate. Am văzut, la televizor, un bărbat care absolvise zece facultăţi şi îşi finalizase epopeea învăţăturii cu nu ştiu câte doctorate. Un amic mi-a zis că fiică-sa n-a venit din oraşul de provincie, unde trăieşte, nici să-şi ia diploma. I-a dus-o el, cu felicitările de rigoare. S-ar părea că poţi intra în posesia unor documente capitale, fără să înveţi nimic. Necazul e că proprietarii de hârtii cu ştampile şi antet, cumpărate cu bani grei, cred că toată lumea a procedat aşa, ceea ce este o imensă eroare. Mai util ar fi, pentru educarea puşcăriaşilor, să li dea nişte bibliografii, aşa cum se face la şcoală. Cine citeşte cărţile astea iese mai devreme cu doi ani. Cine le parcurge pe acelea... Şi tot aşa. E mult mai bine decât dacă deţinuţii s-ar apuca să scrie opuri. Ceauşescu ne-a arătat minunea că poţi  fi autorul multor Opere fără să fi silabisit nici măcar o broşură.

P.S. Mai mult decât de stârvuri, muştele sunt atrase de maşinile prospăt spălate. Această observaţie ar putea servi la înţelegerea unor fenomene psihice care ne surprind : invidia nejustificată, idealurile de viaţă absurde. Domnul Radu-Ilarion Munteanu îmi explică, pe Facebook, că este o lege extinsă a entropiei : lucrurile curate atrag mizeria.

Printre cărturari. O nuntă şi un eminent istoric

           Duminică am avut marea bucurie de a participa la nunta lui Carol Mărgelatu, desfăşurată în oraşul Videle.  Carol este al doilea copil al soţilor Nuţi şi Marian Mărgelatu. Băiatul cel mare, Viorel, trăieşte la Paris, dar a venit şi el la petrecere. Viorel şi Carol mi-au fost cândva elevi şi pot spune că sunt mândru de ei. Îmi amintesc că în 1993, când Eugen Simion, pe atunci preşedintele Academiei, a venit să-mi facă inspecţia pentru gradul I, ora de română de la clasa lui Viorel urma să se desfăşoare, conform orarului, de la 13 la 14. Între timp, Viorel a verificat temele colegilor săi şi, fiind nemulţumit, i-a pus să le refacă. A repetat cu ei lecţia până ce totul a mers strună. Viorel era un lider înnăscut. Eugen Simion a considerat însă că două sau trei ore de asistenţă au fost suficiente pentru a se edifica în legătură cu abilităţile mele de profesor şi n-a mai intrat şi la ultimele cursuri, spre marea dezamăgire a lui Viorel. Acum i-am revăzut cu mare plăcere pe discipolii mei : doi intelectuali de rasă, minunat educaţi şi admirabil orientaţi social. De altminteri, nunta întreagă a fost una de oameni apropiaţi de cărţi, rafinaţi, trecuţi prin lume, civilizaţi. Mi-am revăzut cunoştinţe vechi şi prieteni din copilărie. De multă vreme nu m-am simţit atât de bine şi îi felicit pe Nuţi şi pe Marian Mărgelatu pentru organizarea unei nunţi cu adevărat de vis.
            Astăzi, altă surpriză plăcută. M-a vizitat domnul profesor Constantin Bărbuţă, director al liceului în care am studiat în urmă cu mulţi ani, inspector şcolar mai târziu, eminent istoric, cărturar de calibru. Fostul meu director mă citea de pe vremea când îi eram elev. Îşi cumpăra Luceafărul, unde publicam poeme, parcurgea textele, apoi mă invita în cabinetul său, pentru discuţii. Era puţin lucru pentru un elev de clasa a IX-a ? A fost un profesor mai mult decât strălucit, cu care am comunicat perfect. Îmi spunea tot timpul că am multă profunzime şi că mintea mea are explozii uluitoare. Nu mă nota cu 10, ci cu F. f. bine ! Mai târziu mi-a urmărit evoluţia ca scriitor şi şi-a manifestat entuziamul. Trebuie să spun că nu-l apreciez mai puţin. Câtă carte ştie omul acesta e greu de închipuit ! S-a recunoscut prin cărţile mele şi a fost încântat. Ceea ce mă uimeşte este tinereţea sa perpetuă. Deşi între noi e o diferenţă bună de vârstă, mi s-a părut că face parte din generaţia mea, ba chiar că este ceva mai proapăt în elanurile sale ştiinţifice şi în proiectele de viitor.
Concluzia este una singură : contactul cu cărţile face bine sănătăţii noastre, menţinându-ne viguroşi şi lucizi timp îndelungat.
Mulţumesc pentru tot, domnule profesor Constantin Bărbuţă !

P.S. Fostul meu profesor mi-a mărturisit că învăţământul românesc este la pământ. După pensionare, Domnia Sa a mai predat cultura civică la o şcoală din Drumul Taberei. Ce a văzut acolo l-a făcut să renunţe. Comportamentul copiilor era deviant.