De ce nu mai știm cine suntem?

    Împreună cu câțiva colegi, am avut o întâlnire cu părinții elevilor clasei a VIII-a, pentru a analiza rezultatele simulării la Evaluarea Națională. Printre altele, am vorbit despre abilitatea celor mici de a-și manipula părinții și de a distorsiona relația părinte-elev, cu scopul de a masca lipsa de interes pentru învățătură. De pildă, elevul spune acasă : ” Am răspuns foarte bine și ăla nu mi-a pus notă. Îmi pune numai când nu știu. Pe X îl favorizează toți profesorii, că e rudă cu Y și face meditații. Pe A, B și C,  îi protejează dirigintele. Fac și dreg, distrug mobilierul, iar el nu ia nicio măsură. Mie mi se reproșează orice se întâmplă în clasă, chiar dacă nu sunt vinovat. Sunt persecutat în fiecare zi.” Cum în România, pe fondul unei frustrări generale, toată lumea e cu ochii pe toată lumea, părintele pune botul la momeală și începe să-i înjure pe dascăli. Atât îi trebuie unui copil : e ca un permis de golănie. Face pe victima și scoate peri albi personalului didactic. Aveam cândva un elev cu figură angelică. Lipsea mult, dar când venea la școală se schimba totul. Băncile erau rupte, pereții căpătau pete de noroi etc. Înjura ca la ușa cortului, dărâma tablourile de pe pereți cu mătura și se comporta ca un bezmetic. Când tatăl său venea la școală, nu apucam să deschid gura, pentru că imediat începea să turuie și să-mi povestească prostiile făcute de colegii fiului său . Îl înjurau urât pe înger, îl maltratau, îl izolau, au vrut să dea foc sălii de clasă etc. De regulă, profesorul este de vină pentru tot ce se întâmplă negativ într-o școală.
   Pentru contrast, voi relata o întâmplare de pe vremea când dascălii erau respectați. Când eram elev, aveam un diriginte foarte exigent. Era absolvent de Școală Normală, dar funcționa ca profesor de română și de istorie.  Nu scria niciodată la tablă și ne învăța nițică gramatică, purtând veșnic un ciomag în mână. Trebuia să prinzi imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul din ce ne spunea el. O dădeai în bară, te căsăpea.  Te bătea ”până știai și tu ce știa și el”, după cum remarca un coleg de școală. Consideram că sunt completive directe toate subiectivele care aveau ca termen regent verbe reflexive impersonale. La literatură trebuia să știm exclusiv despre ce era vorba într-un text. Și așa mai departe. O stradă poartă acum numele său. ( Mai aveam încă o doamnă cu aceeași calificare și un domn care începuse facultatea : ei erau cadrele cu cele mai înalte studii din instituție.) Într-o zi, un vecin m-a întrebat cine mi-l predă pe Eminescu. I-am spus, iar el a avut o reacție care m-a pus pe gânduri două-trei săptămâni : ”Aaaa, cu ăla? Alăuia, al dracu', îi place femeili!” Mă duceam la școală și, la orele de gramatică și de literatură, îl priveam pierdut pe magistru și mă gândeam : ”Ăstuia îi plac femeile. Cum o fi să-ți placă femeile? Ce le-o face? Cum intră în vorbă cu ele?” ”Bă, tu dormi sau ce faci?”, se stropșea la mine eruditul. Povestea a durat până ce am întrebat-o pe mama cum e să-ți placă femeile. Ea mi-a tras două palme, mi-a spus că vecinul e un prost care nu știe ce vorbește și nedumeririle mele s-au risipit.
     Atitudinea părintelui față de școală este hotărâtoare în procesul educativ. Cert este că părinții nu au timp să se ocupe de propriii copii, iar aceștia își fac educația pe stradă, în pauze, pe tablete și pe net, fascinați fiind de modelul șmecherului ignorant. Consecința este că minorii nu mai au simțul eticului și au devenit amorali. Cei mai mulți mint, înșeală, manipulează, chiar fură - la profesorii exigenți copiază temele de la colegi, la celelalte discipline nu scriu deloc - și i-ar tăia felii pe profesori, dacă ar ști că asta îi scutește de învățat pentru o perioadă.
     Adieri care ne dau fiori vin și din alte direcții. Am văzut și am auzit minuni de necrezut.
     Un profesor de civilizație britanică, de la un important colegiu din București, i-a spus unei eleve că n-a auzit de Harper Lee. Fata îl întrebase dacă a citit Să ucizi o pasăre cântătoare! La același liceu, un alt mentor, om bătrân, trecut de vârsta pensionării, doctor în litere, le înghesuie pe fete în pereții holului/clasei și le sărută pe gură. Am cunoscut o ziaristă care nu știa să scrie decât cu majuscule și fără cratimă. Nici măcar vocea și talentul n-o recomandau. Un tânăr student, fala familiei sale, mi-a spus la o nuntă, în București, că nu citește nimic și că e mai bine să trăiești pe viu ceea ce ar putea să-ți povestească un scriitor. Degeaba am încercat să-i spun că cititul și viața sunt lucruri distincte. De ziua cărții, un băiat de cartier era revoltat la gândul că e nevoie să citească o carte. ” Să citesc? urla el. De ce să fiu obligat să citesc, când pot vedea filme și povești în imagini? Să ne întoarcem, cu cititul ăsta tâmpit, în jungla trecutului?” Pe an ce trece sunt tot mai uimit de ignoranța elevilor mei. În clasele terminale, ei n-au auzit de Rebreanu, Camil Petrescu și Marin Preda. Sunt convinși că Sorescu e fotbalist, iar Nichita Stănescu e o bătăușă pietroasă care apare la televizor. Pe vremuri, în clasa mea, doar repetenții nu știau nimic despre Geo Bogza și Mihail Sadoveanu. Aveam un aparat de radio amărât la care urmăream teatru radiofonic și emisiunile culturale. Ascultam cu evlavie cronicile lui Manolescu și eram îndrăgostit de Ștefan Iordache, Ion Caramitru, Emil Hossu, George Motoi  și mulți alții. În localitate funcționa o bibliotecă bine înzestrată - avea în jur de 35 ooo de volume, dar s-a risipit după Revoluție - și de acolo împrumutam săptămânal câteva cărți, reușind să-i citesc, din adolescență, pe Faulkner, Hemingway, Cehov, Gogol și Dostoievski. M-am abonat la România literară și Luceafărul din clasa a VII-a. Uneori mă apucă un dor cumplit de Gheorghe Suciu - Botează-mă cu pământ !- și de Marcel Constantin Runcanu - Sepia -, pe care i-am citit și care au murit de tineri.
      Dar poate că e mai bine să nu știm nimic. Miliardarii care circulă prin toată lumea abia bâiguie câteva enunțuri incoerente. ( Parlamentarii, oricât ar fi de proști, și-au creat niște stereotipuri lingvistice și dau din gură tâmpenii așa cum cum curge apa pe burlan, după cum bine scria Cehov.)
 Și noi, cei care suntem alfabetizați, ce facem? Tremurăm în fiecare an pentru rezultatele obținute de elevi la exmene - eșecul e al nostru, reușita e a lor! - și am ajuns să ne îmbolnăvim de nervi. Vom sfârși, probabil, la Bălăceanca. Analizăm, dezbatem, suntem criticați, directorii de școli sunt umiliți în ultimul hal, ne agităm și muncim ca robii, în timp ce pe unii dintre părinți și pe elevi îi doare-n cot de carte și de problemele pe care ar trebui să și le rezolve urgent. Prieten cu elevii cum sunt, l-am luat într-o zi deoparte pe un băiat și am încercat să-l conving să mai deschidă și el cărțile și caietele. Știți ce mi-a răspuns? ”Păi, dom' profesor, eu pot să intru la liceu și cu media 2. Așa că de ce să mă mai omor cu învățatul? Și mi-am ales liceul M, unde am auzit că dacă dai câte un porc sau o capră, nici nu e nevoie să treci pe acolo, că te trece clasa!”
      Am ajuns pe fundul prăpastiei, dar școlile sunt evaluate după munții de hârtii și de dosare pe care le produc. Nimeni nu întreabă ce nevoi au profesorii, cum pot fi ajutate colectivele didactice, cum putem atrage în sistem elemente de valoare, cum îi putem motiva pe elevi. N-ar trebui, în condițiile astea, să renunțăm la orele de curs, inutile și din ce în ce mai stresante, mai ales pentru profesorii de română și de matematică, pe umerii cărora se sprijină tot prestigiul lăcașurilor de învățământ? Și, fiindcă veni vorba, vreau să întreb și eu : de ce toată responsabilitatea trebuie să cadă pe amărâții de română și de matematică, de ce numai ei sunt evaluați permanent, prin examenele susținute de elevi, ca și cum ar fi plătiți dublu sau triplu în comparație cu colegii lor? De treizeci și cinci de ani, predau zilnic, la tablă, cu creta în mână și respirând tone de praf, câte șase ore - nu stau pe scaun decât în pauze -, iar a doua zi mă trezesc că n-a învățat nimeni nimic din ceea ce explicasem, scriind și spărgându-mi plămânii  atâta amar de timp. Și sunt, hai să lăsăm modestia la o parte, un profesor respectat de copii .De ce factorii de decizie mențin examenul la matematică pentru, de exemplu, liceele de muzică și de arte plastice? De ce se dă examen la literatură, dacă unii elevii vor să studieze matematica și fizica? Ne lămurim însă repede, când vedem subiectele propuse la Evaluarea Națională. Candidaților li se cere să demonstreze, pe cincisprezece rânduri, că o operă este roman și să-și exemplifice afirmațiile cu citate din textul analizat! Sunt obligați să explice un titlu - insipid, inexpresiv, lipsit de semnificații - pe treizeci de rânduri!  Am scris multe articole în care am analizat aceste subiecte catastrofal concepute, referindu-mă și la partea de gramatică, jalnică, dar nu mă pot împiedica să mai întreb o dată : ce calificare au băieții ăia care elaborează subiectele pentru probele de examen? Știu ăștia cu se mănâncă literatura și gramatica?
Vrusesem să fac o postare în care să explic de ce scriitorii români nu au cititori și uite la ce am ajuns! O voi face cu alt prilej, țintind cauzele strict literare ale eșecului de piață cu care se confruntă autorii români. În timp, cauzele lipsei de interes pentru lectură se vor reduce la una singură : românii vor fi o gloată de analfabeți blindați cu teancuri de diplome. Și atunci cine să te mai citească?
      Ion Cristoiu spunea recent că încearcă o vie emoție când vede o fată citind pe o bancă, în parc. E ca un miracol. Imaginea m-a tulburat și pe mine.

Bucuria de a citi

       E un regret permanent că nu am timp suficient pentru a citi. Mi-ar trebui mult spațiu să descriu ce simțeam încă din copilărie când deschideam o carte  și începeam să parcurg, ce zic eu, să sorb rândurile proaspete, necunoscute mie. Asistam la o nouă Geneză, vedeam oameni și fapte născându-se sub ochii mei, într-un iureș al râsului și al mirării, vedeam aievea  ceruri și lumi pline de lumină  : pe scurt , eram/sunt fericit. Probabil că și impulsul de a scrie vine din dorința de a-i face și pe alții, prin lectură, fericiți.
Dar pe cine să bucurăm când se citește din ce în ce mai puțin?
”Mai bine trăiesc eu faptele decât să le citesc descrise de alții”, mi-a spus un eminent licean, fala familiei sale. Cui să-i explici că lectura este cu totul altceva, un alt mod de viață, mai colorat, mai profund, mai interesant și că nu vei putea trăi niciodată, în realitate, ceea ce simți când citești?
Am spus și cu alt prilej că operele citite îmi ofereau topos-uri magice, protectoare. Nu terminam o carte frumoasă până ce nu găseam o alta. Treceam din spațiul ocrotitor al uneia în al celeilalte. Căutam locuri izolate și liniștite pentru a mă dedica fericirii mele : poieni cu flori de lavandă, acoperite cu fluturi, ascunse prin crânguri de salcâmi, tufișurile de sălcii și de răchite de pe malul Jirnovului, cimitirul acoperit cu fragi sălbatici, tufe mari de liliac și flori de crin cu un miros înecăcios, adormitor.
Am citit prima oară Cei trei muschetari simultan cu vărul meu, Badea. Unul rostea cu glas tare textul, iar celălalt îl urmărea cu atenție, cu ochii pe pagină. După o oră, lucrurile se inversau. Citeam până când nu ne mai puteam mișca. Țin minte că am citit în transă cărțile lui Mark Twain, sub un prun bătrân și o făceam de dimineața până seara, fără să mai merg la masă. Aveam zece ani și îmi înțepeneau gâtul și membrele. Deși nu era premiant - sau poate tocmai de aceea : pe atunci erau foarte apreciați elevii care învățau lecțiile pe dinafară ! -, un băiat din clasa noastră citea mai mult decât toți colegii săi la un loc. Se numea Panait Voicu și locuia pe deal ( în Ciurari-Deal). Când terminam orele, plecam împreună spre casă și, până ajungeam la ulița în coastă pe care trebuia să o urce, îmi povestea ce a citit el între timp, iar eu îi sorbeam fiecare cuvânt.
În liceu, foarte mulți colegi purtau cărți în serviete pentru cazurile în care profesorii ar lipsi ori ei, elevii, ar fi dați afară de la ore. Când se întâmpla ca unul să fie alungat din clasă, scotea frumos un roman din ghiozdan și se ducea pe terenul de sport, se întindea pe iarba crescută sălbatic și deschidea volumul. Sigur că logica împuțitei vieți românești e deseori deviantă. Mulți cititori pasionați au ajuns muncitori zilieri, iar cei care nu deschideau nici manualele învârtesc banii cu lopata, iar lumea le spune ”domnul X” sau ”domnul Y”, fără să-i respecte cu adevărat. Incultura le este trădată de modul în care se comportă cu semenii lor : au rămas la stadiul de sălbăticie.
Îmi amintesc de diminețile reci când așteptam în fața librăriilor bucureștene să ”prindem” un exemplar din Falsificatorii de bani de Gide sau din Aspecte ale mitului de Mircea Eliade. Ne întorceam la cămin obosiți și extaziați. Într-o zi, într-un anticariat, am pus ochii, în același timp cu prietenul Marin Neagu, pe un exemplar al Idiotului lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână, dar după ce am ajuns la cămin, a scris două rânduri extrem de sugestive pe pagina de titlu a cărții și... mi-a dăruit-o. Păstrez și azi volumul lui Dostoievski și-l tratez ca pe unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care le posed. Cu alt prilej apăruse un număr al revistei Secolul XX, cu cele mai importante opere ale filosofului Soren Kierkegaard. Un coleg de facultate a admirat zile în șir exemplarul meu, unic în cămin, lamentându-se cu atâta durere că n-a apucat și el unul, încât i l-am făcut cadou, fără ca eu să-l mai citesc. Știam studenți la matematică, vecini de cameră, care citeau mai mult decât colegii mei, filologi. Iar unii dintre cei mai interesanți și valoroși scriitori sunt de formație ingineri, medici, istorici.
Un prieten bun din copilărie, Nelu Florea, acum primarul localității, era elev la Colegiul Mihai Viteazul, unde avea o bibliotecă bine înzestrată. Îi făceam liste de cărți și îl așteptam în fiecare sâmbătă cu sufletul la gură, să văd ce mi-a adus. Datorită lui Nelu am citit cărțile lui Constantin Noica și Săptămâna nebunilor de Eugen Barbu.
Încăpățânarea unor copii de a nu citi nici măcar o nuvelă ori o piesă de teatru rămân, pentru mine, un mister de nedezlegat. Cum să nu-ți placă să citești, dacă ești o persoană normală? Iar dacă plăcere nu e, nimic nu e. Satisfacția se trezește însă citind. Când copiii nu văd pe cineva din familie frunzărind o carte, n-o vor face nici ei și vor rămâne fundamental săraci, toată viața. Ar putea să-și compenseze handicapul printr-un comportament ireproșabil față de semenii lor. Dar, de obicei, se întâmplă invers. Persoanele inculte devine arogante, necioplite, uneori violente, intolerante, oportuniste, mâncătoare de căcat și caracterizate de o suficiență prostească. Și nu mai e nimic de făcut decât să le ocolești sau să umbli cu pistolul la brâu. Unii se folosesc de acești oameni, stârnindu-le orgoliul subminat de complexe, manipulându-i și întărâtându-i împotriva altora. Spune-i unui semianalfabet că un vecin de scară l-a făcut ”prost” și să vezi atunci comedie! E adevărat că știu aroganți și neciopliți care au citit toate bibliotecile și nu-i întrece nimeni în nesimțire, după cum cunosc țărani bătrâni care n-au atins o carte și se poartă impecabil cu toată lumea. Tot educația/lipsa de educație iese biruitoare. Vreau însă să spun, pentru neiubitorii de cărți, că modelarea sălbaticilor din noi poate căpăta forma autoeducației prin lectură și prin frecventarea altor arte.
De aceea când văd bloggeri pasionați de cărți până la ardere de sine - a se vedea cazul Andreei Toma -, sunt profund emoționat. Sunt, de asemenea, scriitori de mare valoare - de pildă, Dumitru Augustin Doman  și Radu Aldulescu - care urmăresc cu delicii aparițiile editoriale ale confraților lor, dar citesc cu pasiune mistică toate cărțile, capodopere sau opuri de nivel mediu, ce le cad în mână. Ei sunt totuși foarte puțini.
Mai sunt compatrioți care umblă pe Calea Regală.

P. S. Nu e obligatoriu să citim poezii sau romane, deși acestea ne îmbogățesc spiritual cel mai mult. Lucrările de psihologie, filosofie, biologie, istorie, fizică, sociologie  etc. sunt la fel de pasionante și de folositoare. O spun tot pentru cei care nu citesc nimic și au impresia că încerc să le bag pe gât un anumit fel de cărți.
 

Fascinația recitirii

   Atitudinea unui scriitor față de confrații săi ar trebui să fie una de maximă toleranță. E bine să scrie despre cei care îi plac și să tacă dacă o carte nu-l încântă. Să lase loc de îndoială în privința textelor care îl plictisesc. Dacă nu agreezi un mod de a scrie, nu înseamnă automat că autorul cu pricina este lipsit de valoare. Nu este bun numai ceea ce ne dă nouă satisfacție. Las la o parte faptul că a lovi în cineva înseamnă a lovi în tine însuți. Cartea de recitire a lui Nichita Stănescu este un exemplu mirific de reflectare a unor sensibilități într-o minte de o creativitate fără egal. În general, scriitorii autentici, siguri pe ceea ce fac, nu au idiosincrazii și nu știu ce este invidia. Firește că sunt și cazuri în care ne surprinde opacitatea unora față de alții : Gide refuzându-l pe Proust și nesimpatizându-l pe Dostoievski, Hemingway detestându-l pe același Dostoievski, Eugen Barbu și Marin Preda urându-se reciproc, Elio Vittorini respingând manuscrisul lui Lampedusa.  Dar oare pe cine înjura Nichita? Pe nimeni, nici măcar pe Sorescu, care a scris o cronică acidă la volumul Epica Magna, dacă memoria nu mă trădează. În general poeții sunt comprehensivi, iar prozatorii sunt prizonierii unui spectru mai îngust de gusturi literare. Dar asta nu este o regulă. ( Cu totul diferită este situația criticilor. Aceștia au, ca și profesorii, o misiune ingrată, chiar criminală pentru relațiile lor interumane. Dar dacă sunt înțelepți, lasă și ei loc de dubii în valorizările lor. )
  Sunt însă cărți apreciate unanim și ne petrecem o bună parte din viață, recitindu-le. E fascinant să urmărim ce efecte au, în timp, capodoperele asupra noastră. Într-un fel  înțelegi un text la douăzeci de ani, altfel îl rceptezi la o maturitate târzie.  O carte bună e ca o femeie de care ești îndrăgostit toată viața. Ea rămâne tânără și frumoasă, dar tu te transformi pe nesimțite. Și se schimbă nu numai cititorul, ci și contextul cultural și social, gusturile, ierarhia valorilor. Unele volume îți lasă constant aceeași impresie de lucru scris fără cusur, viu, sursă de nesecată bucurie estetică :  Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Suflete moarte,Conjurația imbecililor, Ora de germană, Deșertul tătarilor, Moromeții I, Groapa. Câteva te dezamăgesc progresiv. De pildă, Un veac de singurătate. Am fost uluit în tinerețe, satisfăcut mai târziu și ușor nemulțumit la a patra recitire. Nu mai vorbesc de Ion, Îngerul a strigat, În absența stăpânilor. Marin Preda nu mi-a plăcut la prima întâlnire ( Moromeții II ). La început mi s-a părut, vorba lui Nichita, ”zgârcit și rău”. ( Cât de revoltat a fost profesorul George Gană când a aflat, la un seminar, că unor colegi de grupă nu le place Preda. ” E descalificant să nu-ți placă Marin Preda!”, a exclamat el, uimit. ) După ce am citit Moromeții I mi-am luat seama.  În copilărie n-am putut citi, cum era și firesc,  Șarpele cu pene de D. H. Lawrence.  N-am reușit să trec de primele șapte-opt rânduri. L-am redescoperit foarte târziu și l-am citit după ce l-am văzut în biblioteca unui prieten. Dar ce epopee a lecturii trăiești în altele, rare cazuri! Din Le Grand Meaulnes n-am înțeles prea multe prima oară. La a doua experiență am început să descopăr intrări și labirinturi secrete, pasaje, grădini și miracole mereu reînnoite Mi-e teamă să revăd acum opul lui Alain-Fournier, pentru a nu trăi o deziluzie.  Cel mai trist este când încerci să te refugiezi din nou în lumea închipuită de un autor, dar nu mai găsești nicio ușă descuiată, nicio fereastră deschisă. Broaștele s-au blocat, cheile au ruginit, textul nu-ți mai spune nimic. Nu dau exemple, fiindcă, așa cum spuneam, nu am deplină încredere în ceea ce constat la fiecare lectură.

P.S. N-aș reciti Portocala mecanică, chiar dacă aș fi înclinat să revăd ecranizarea făcută de Stanley Kubrick după romanul lui Anthony Burgess.

Dostoievski în lectura lui Ion Stratan

Când deschidea o carte, Nino Stratan n-o lăsa din mână până n-o parcurgea până la ultimele rânduri.
Era un spectacol intelectual de neimitat.
Citea ziua şi noaptea, nu se culca şi nu mai mergea la cursuri.
Rostea tare anumite pasaje, subliniind prin intonaţie unele construcţii, se minuna de frumuseţea sau de absurdul acestora, le comenta şi ne lua ca martori la miracolele care i se revelau. De pildă, o zi întreagă a repetat, pe diferite tonalităţi, versul eminescian " Şi câmpiile asire".
"Îţi dai seama, bătrâne? Şi câmpiile asire ! Te apucă nebunia..."
Îmi amintesc că odată - locuiam în Căminul 6 Martie - era adâncit în lectura Amintirilor din casa morţilor. Se oprea, crucindu-se şi ne citea şi nouă :
"Auzi, mă !".
Şi cita : "X, un omuleţ , sfrijit, cu o faţă mică şi ascuţită, cât un pumn, apucase să comită cinci omoruri." "Auzi, mă ! Cu faţa mică şi ascuţită ! Şi apucase, mă, să comită cinci omoruri !" ( Citez din memorie, aşa că s-ar putea ca unele cuvinte dostoievskiene să fie, într-o proporţie neînsemnată, înlocuite. )
Tragedia ocnaşilor îşi pierdea orice urmă de sentimentalism,  prezentându-ne o cumplită faţetă grotescă, cu neaşteptate irizări comice.
Stratan ştia ca nimeni altul să te facă să vezi lucrurile într-o lumină cu totul nouă.
Era în firea lui Nino să creeze emulaţie printre colegi. Când intrau în camera sa, ei deveneau instantaneu mult mai inteligenţi şi mai talentaţi decât fuseseră vreodată în realitate
Aşa  se întâmplă de obicei când citeşti o capodoperă  ori te uiţi la o ecranizare rusească, după Cehov.

A citi şi a studia

Cel mai scump automobil din lume costă 29, 6 milioane de euro. E un model Mercedes.
Cel mai scump cal e un armăsar care aparţine unui arab bogat. Face 160-170 de milioane de dolari.
Mi s-ar părea normal ca mai scumpe să fie bibliotecile. Dar cine mai citeşte astăzi ?  Prin '93, m-am dus la Facultatea de Litere să pun la punct detaliile legate de lucrarea mea pentru gradul I. Am căutat-o pe doamna Murgilă la secretariat şi am găsit-o explicându-i unei studente drăgălaşe că trebuie să-şi bage minţile-n cap şi să pună mâna pe carte, fiindcă a picat patru examene. Mai târziu am urcat la biblioteca facultăţii să-l caut pe Eugen Simion. Altădată sala era arhiplină şi erai nevoit să te trezeşti cu noaptea-n cap pentru a găsi un loc. Acum era pustiu. Doar juna muştruluită de doamna Murgilă stătea, gânditoare, în faţa unul maldăr de tomuri. Trecuseră ani de când George Gană îmi mărturisise că a fost preşedintele unei comisii de bacalaureat şi că a fost foarte impresionat de eseurile scrise de elevi. " Eminente ! Eminente !", exclama, încântat, istoricul literar.
Dar acum ? Sunt uluit când descopăr tinere mai frumoase decât Monica Belluci, pasionate de literatură. Toţi drăgălaşii sunt ocupaţi cu alte treburi, infinit mai interesante şi mai importante. Fostul meu profesor de istorie Constantin Bărbuţă citeşte cu pasiune încă din copilărie şi înflăcărarea-i cărturărească nu l-a părăsit. "Domnule, mi-a zis Domnia Sa, am rămas consternat când am văzut tineri profesori de istorie care nu ştiu anii în care au domnit Soliman Magnificul şi Petru Rareş ! Şi ăia intrau la clasă, cu catalogul în mână, să-i înveţe pe alţii ! " Să fim bine înţeleşi . Am cunoscut oameni minunaţi care n-au citit nicio carte, dar au beneficiat de educaţie exemplară, au trecut prin lume şi au un comportament ireproşabil. Educaţia şi autoeducaţia înseamnă însă şi frecventarea amfiteatrelor şi a bibliotecilor. Sigur, în naivitatea mea, îmi explic că nu se mai citeşte din pricină că există multe alte tentaţii pentru oameni, iar ei n-au avut răbdarea să descopere frumuseţea magică a cărţilor.
Gigi Becali şi-a dat seama că îşi poate reduce perioada de detenţie dacă îşi va continua studiile. Superioare, fireşte. Toată lumea ştie că acestea au fost mult discreditate după revoluţie, când cine nu a vrut n-a făcut măcar o facultate. Am văzut, la televizor, un bărbat care absolvise zece facultăţi şi îşi finalizase epopeea învăţăturii cu nu ştiu câte doctorate. Un amic mi-a zis că fiică-sa n-a venit din oraşul de provincie, unde trăieşte, nici să-şi ia diploma. I-a dus-o el, cu felicitările de rigoare. S-ar părea că poţi intra în posesia unor documente capitale, fără să înveţi nimic. Necazul e că proprietarii de hârtii cu ştampile şi antet, cumpărate cu bani grei, cred că toată lumea a procedat aşa, ceea ce este o imensă eroare. Mai util ar fi, pentru educarea puşcăriaşilor, să li dea nişte bibliografii, aşa cum se face la şcoală. Cine citeşte cărţile astea iese mai devreme cu doi ani. Cine le parcurge pe acelea... Şi tot aşa. E mult mai bine decât dacă deţinuţii s-ar apuca să scrie opuri. Ceauşescu ne-a arătat minunea că poţi  fi autorul multor Opere fără să fi silabisit nici măcar o broşură.

P.S. Mai mult decât de stârvuri, muştele sunt atrase de maşinile prospăt spălate. Această observaţie ar putea servi la înţelegerea unor fenomene psihice care ne surprind : invidia nejustificată, idealurile de viaţă absurde. Domnul Radu-Ilarion Munteanu îmi explică, pe Facebook, că este o lege extinsă a entropiei : lucrurile curate atrag mizeria.

Amintiri dintr-o lume cu cărţi ( I )

Faţă de Antichitate, Evul Mediu a însemnat o catastrofă  în ceea ce priveşte cultivarea spiritului. Câte texte şi opere de artă vor fi fost distruse definitiv ? Şi cu ce se compară ravagiile făcute de misionari în culturile nou descoperite ? Niciodată nu vom cunoaşte dimensiunile reale ale dezastrului.
Am avut recent revelaţia că trăim o nouă epocă de ignoranţă, în ciuda evoluţiei extraordinare a vieţii social-economice pe planeta noastră. Brusc, elevii au încetat să mai deschidă şi alte cărţi în afară de manuale şi, începând cu generaţia care abia a trecut de treizeci de ani, lectura nu mai este simţită ca un act necesar, aşa cum era percepută înainte. Idealul omului renascentist, armonios, sănătos fizic şi spiritual, a dispărut din mintea contemporanilor. Politizarea tuturor domeniilor existenţei sociale şi goana după o bucată de pâine elimină automat, din preocupările celor mai mulţi oameni, nevoia de artă şi de instruire personală. Cel puţin aşa se întâmplă în statele cu economia distrusă de strategii aberante. Cetăţenii au devenit nişte rotiţe într-un mecanism absurd, ca în filmul Timpuri noi, cu Chaplin. Ce nimicea religia în urmă cu sute de ani, distrug azi politica şi economia gândită parcă pentru roboţi. S-a întors zeul foamei şi al îmbogăţirii prin înşelăciune. Dar tot ne vine greu să înţelegem că există oameni care nu simt nevoia să citească zilnic şi că ei nu sunt conştienţi de ceea ce pierd.
Ca să fiu corect până la capăt, e mai rău decât în Evul Mediu, fiindcă atunci artiştii şi învăţaţii erau apreciaţi de marii despoţi care îi găzduiau în palatele lor şi îi protejau. Acum, dacă ar putea, politicienii i-ar arde de vii pe cărturari.  Libertate de gândire şi de exprimare există doar pe hârtie, în condiţiile în care creaţia este lipsită de resurse economice. În fostele state socialiste, arta nu mai are nicio şansă. Era postculturală a început !
Nu ne rămâne decât să aşteptăm o  nouă Renaştere. Până atunci, îmi voi face un obicei din a evoca, când şi când, imagini semnificative spiritual din ultima perioadă istorică în care intelectualul şi artistul însemnau ceva.
Voi evoca aici scene cu valoare de simbol pentru ceea ce reprezintă fiinţa umană, în coordonatele ei fundamentale .
1. Don Pedro, împăratul Braziliei, încercând primul aparat telefonic dat în funcţiune, reprezintă uimirea omenească în faţa miracolelor produse  de propria minte.
2. Anita Ekberg intră în Fontana di Trevi, într-un film de Fellini. Ce elogiu mai frumos poate fi adus frumuseţii germinativ-feminine şi magiei pe care trupul uman o emană ?
3. Papa Ioan Paul al II-lea îi acordă iertarea celui care îl împuşcase. Este o emblemă a toleranţei şi a iubirii creştine. Faptul că am fost contemporani cu Ioan Paul al II-lea este unul dintre lucrurile cu care ar trebui să ne mândrim.
4. Ajuns şef al guvernului francez, Charles de Gaulle îl numeşte pe Malraux ministru delegat la Preşedinţia Consiliului, apoi ministru de stat însărcinat cu problemele culturale. Gestul lui Charles de Gaulle arată că susţinerea intelectualilor este importantă într-o lume civilizată. E recunoaşterea unui creator de către un politician. Prin comparaţie, Băsescu l-a numit şi el pe Andrei Pleşu consilier prezidenţial, dar a simţit şi nevoia să-l înjure golăneşte, de mamă. Aşa, ca de la birjar la birjar.
Voi continua cu derularea unor asemenea secvenţe, dar e posibil să evoc, în paralel,  şi imagini ale ruşinii omeneşti.

P.S. Până la urmă se pune întrebarea dacă arta şi ştiinţa pot fi înţelese şi receptate de toată lume ori sunt apanajul unor grupuri restrânse de oameni. Evident că privilegiaţii frumosului şi ai adevărului nu trebuie să fie supuşi înfometării, aşa cum se întâmplă în ţările în care capitalismul este construit de foştii comunişti.