Generația '60 s-a afirmat datorită valorii membrilor săi, dar și în contextul în care o echipă de critici literari i-a susținut pe șaizeciști cu multă fidelitate. Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion și Lucian Raicu, cei care formau grupul de la România literară, sunt cei mai cunoscuți dintre ei. Criticul literar adevărat provoacă emulație și îl influențează pe scriitor în deciziile sale artistice. Colaborarea dintre Alexandru Ivasiuc și Nicolae Manolescu este exemplară în acest sens. Era vorba și de o prietenie înfiripată nu pe interese meschine, ci pe reale afinități. Generațiile '70 și '80 n-au mai avut șansa unui sprijin asemănător. Pentru edificare, mă opresc o clipă doar la optzeciști. Poeții au fost promovați de Nicolae Manolescu - care a ținut în mână, decenii întregi, destinul tuturor generațiilor postbelice - și Alexandru Cistelecan, iar prozatorii i-au avut ca mentori pe același Nicolae Manolescu, dar și pe Ovid S. Crohmălniceanu. Întârziații și marginalii au fost recuperați parțial de criticii mai tineri ori au îmbrăcat ei înșiși straie de exegeți și s-au comentat reciproc. Despre mulți n-a scris mai nimeni. Autorii au rămas pe cont propriu, iar cărțile lor n-au avut ecou. Unii dintre scriitori, cum ar fi Dumitru Augustin Doman și Radu Aldulescu, s-au pronunțat despre toți prozatorii de valoare pe care i-au citit, devenind autoritare instanțe de întâmpinare. Drama este că Radu G. Țeposu a murit prea tânăr, iar Ion Bogdan Lefter și Radu Călin Cristea, care se anunțau ca principalele voci critice ale generației, s-au reorientat către publicistica de interes social și politic, așa cum a făcut și mai tânărul Costi Rogozanu. S-ar zice că fenomenul literar îl urmează pe cel politic, în care valoarea este, pentru majoritate, ultimul criteriu de promovare.
P.S. Un scriitor fără critici e ca o femeie care nu are, în toată casa, nicio oglindă.
Se afișează postările cu eticheta Valeriu Cristea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Valeriu Cristea. Afișați toate postările
sâmbătă, 12 martie 2016
luni, 8 iunie 2015
Mandarinul. Amintiri de la Cenaclul de Luni
La Cenaclul de Luni m-am dus prima dată prin 1978, din admirație față de Nicolae Manolescu. Îi citeam articolele încă din 1970, când tatăl meu îmi aducea de la oraș, în fiecare săptămână, România literară. Ce publicație era pe atunci cunoscutul săptămânal! A strălucit în special în timpul directoratului lui George Ivașcu. Pe atunci până și corpul de literă și aranjamentul articolelor în pagină mă fascinau. Printre redactori figura Zaharia Stancu, iar Geo Bogza, Șerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu aveau rubrici permanente. (Geo Dumitrescu ținea Poșta redacției.) Eram doar un copil, însă găseam mereu ceva nou și interesant în textele publicate de Ivașcu. Numai Mircea Iorgulescu nu-mi plăcea, practicând o ”lectură piezișă”, după expresia lui Cornel Regman. Era mereu pus pe harță - cam ca arbitrul Alexandru Tudor! -, căuta nod în papură autorilor, părea paralel cu obiectul discuției, promovând o exigență care scârțâia ca niște balamale negresate. Abia în Marea trăncăneală a dat un eseu de excepție. Cu timpul, Manolescu și Valeriu Cristea au ajuns, pentru mine, niște mituri. Așa se face că atunci când l-am văzut prima oară în carne și oase pe autorul Lecturilor infidele, în ' 77, pe peronul Gării de Nord ,strângându-i mâna lui Doru Mareș, mi s-au muiat picioarele. ( Același lucru mi s-a întâmplat când l-am întâlnit în iarna lui '92, pe stradă, pe Valeriu Cristea.) Între timp îi citisem cărțile publicate până atunci, iar lecturile respective îmi treziseră mai mult interes decât romanele lui Dumas. Nicolae Manolescu era pe atunci un bărbat încă tânăr, subțire, dezinvolt, având un chip smead, viril, cu niște ochi sfredelitori, emanând o inteligență neobișnuită. Înzestrat cu o minte luminoasă, zărea lucruri care nouă ne scăpau și descoperea noul acolo unde alții vedeau tâmpenii. Avea o lejeritate încântătoare în exprimare și făcea asociații de idei surprinzătoare care, formulate de el, sunau foarte firesc. Vorbea calm, elegant, coerent, exact, cu umor. Cele mai nărăvașe concepte veneau și i se așezau, supuse, în palmă. Era un spectacol intelectual de zile mari. Peste ani, Fănuș Neagu avea să-i facă un portret memorabil, deși scris fără prea multă simpatie. Citez din memorie : ”Are mâini de argint. Afurisit. Fumează subțire..” Fuma aproape un pachet de Kent în câteva ore și venea însoțit totdeauna de o necunoscută care ne tăia respirația. Numai Ioan Groșan mai descindea însoțit de o fată brunetă, frumoasă, mai înaltă cu un cap decât el. La Universitate, în timp ce Dodu Bălan și Al. Hanță erau profesori universitari plini, decani, rectori și prorectori, Nicolae Manolescu era angajat ca lector și avea niște opționale. Pe când ținea, la anul lui Cărtărescu, prelegerile despre roman, chiuleam de la cursul de lingvistică al lui Liviu Onu și mergeam cu Stratan să-l ascult pe marele critic. Manolescu era familiar cu cenacliștii care formau acolo primul cerc al puterii literare - Stratan, Iaru, Cărtărescu, Radu Călin Cristea și Traian T. Coșovei. -, punea de câte o băută cu ei, dar se purta oarecum distant cu ceilalți. Ascultam cu interes relatările lui Stratan despre întâlnirile cu Manolescu și așa am aflat că era un tip comunicativ, accesibil, dar nu căuta să-și facă prieteni. Trebuia ca inițiativa să vină din partea celui care își dorea apropierea de critic. N-am simțit nevoia să-l abordez, intuind că avea o fire mult diferită de a mea. Cred că la mijloc era și faptul că eram/sunt un tip depresiv și înclinat către solitudine. Nu i-am bătut la ușă și nici n-am citit vreodată în Cenaclul de Luni, refuzându-l în câteva rânduri pe Stratan, care insista să intru și eu în rândul celor care își căutau drumul literar în gura unei celebrități. Îmi aduc aminte chiar că Stratan - Nino se purta pe atunci cu mine ca un frate mai mare - a și anunțat, de două ori, iminenta mea lectură în cenaclu. Dar evenimentul nu s-a produs niciodată. Poate din cauza aceleiași tendințe de a nu scoate capul în lume. Mai târziu au survenit mai multe accidente în viața mea și n-am mai avut timp. Eram și puțin derutat. Sincer vorbind, mi se părea că textele unor lunediști erau mai mult jocuri de inteligență decât creații autentice, bazate pe talent literar. Ieșenii și clujenii mi se păreau mai în ton cu ceea ce credeam eu că este poezia. Desigur că o parte din vină o purta gustul meu, insuficient format. Abia după ce și-au citit poemele Cărtărescu, Coșovei, Iaru și Ghiu, mi-am dat seama că insolitul cenaclu era casa marii literaturi. Voi evoca poate, cândva, lecturile eclatante ale celor menționați mai sus. Pe urmă, în jurul lui Manolescu se formase, cum ziceam, un grup în care nu aveau acces decât Stratan, Coșovei, Iaru, Călin Cristea și, mai târziu, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Elena Ștefoi și Magda Cârneci. (Alexandru Mușina și Romulus Bucur erau sceptici și discreți, nu se înghesuiau pe scenă.) Dacă Radu Călin Cristea, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter și Florin Iaru erau toleranți cu debutanții, ceilalți manifestau constant o mare exigență, neîngăduind accesul niciunui intrus în spațiul sacru al poeziei. Erau prea categorici, prea subiectivi și adesea încercau să-i ridiculizeze pe necunoscuții aflați la prima apariție. Instructivă a fost, în acest sens, seara în care a citit Mircea Cărtărescu. Dintre poeți, el și Iaru mi-au lăsat cea mai puternică impresie. Produse strălucite ale cenaclului au fost, în perioada în care mergeam acolo, Daniel Pișcu - l-a entuziasmat pe Mircea Cărtărescu, care l-a decretat cel mai mare poet pe care cunoscutul scriitor îl auzise în viața lui -, Călin Vlasie și Eugen Suciu.
O vreme m-a intrigat prezența permanentă a unui bărbat relativ în vârstă, distins și tăcut. Nu vorbea pe marginea textelor și nu schimba impresii cu vecinii. Stătea nemișcat tot timpul ședințelor, ca o figurină modelată în abanos, un mandarin autohton. Numai ochii îi sclipeau, plini de interes, când vorbea Nicolae Manolescu. Bănuiam că necunoscutul venea tot de dragul vestitului critic literar. Mai târziu am descoperit că misteriosul domn nu era altul decât filosoful Mihai Șora. Ieri am citit un articol în care Alex Ștefănescu spune că Mihai Șora are 99 de ani, că s-a căsătorit recent și că trăiește în aceeași aură aristocratică pe care am remarcat-o în urmă cu aproape patru decenii. Îi urez filosofului să trăiască un milion de ani și să scrie în continuare așa cum ne-a obișnuit până acum : frumos, profund, sugestiv. În timp ce unii se manifestă în spațiul public ca niște precupețe spilcuite, văitându-se mereu de bătăile încasate de la un bărbat imaginar, Mihai Șora are stilul unui boier de viță veche.
P.S. Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.
O vreme m-a intrigat prezența permanentă a unui bărbat relativ în vârstă, distins și tăcut. Nu vorbea pe marginea textelor și nu schimba impresii cu vecinii. Stătea nemișcat tot timpul ședințelor, ca o figurină modelată în abanos, un mandarin autohton. Numai ochii îi sclipeau, plini de interes, când vorbea Nicolae Manolescu. Bănuiam că necunoscutul venea tot de dragul vestitului critic literar. Mai târziu am descoperit că misteriosul domn nu era altul decât filosoful Mihai Șora. Ieri am citit un articol în care Alex Ștefănescu spune că Mihai Șora are 99 de ani, că s-a căsătorit recent și că trăiește în aceeași aură aristocratică pe care am remarcat-o în urmă cu aproape patru decenii. Îi urez filosofului să trăiască un milion de ani și să scrie în continuare așa cum ne-a obișnuit până acum : frumos, profund, sugestiv. În timp ce unii se manifestă în spațiul public ca niște precupețe spilcuite, văitându-se mereu de bătăile încasate de la un bărbat imaginar, Mihai Șora are stilul unui boier de viță veche.
P.S. Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.
marți, 12 noiembrie 2013
Profesorul profesorilor
Aflu cu surprindere că Paul Cornea a împlinit 89 de ani, dar din fotografii văd că Domnia Sa nu s-a schimbat deloc : acelaşi intelectual mobil, viguros, sigur pe sine, ca în urmă cu 35 de ani, când mi-a fost profesor. Un lucru şi mai îmbucurător este că Daniel Cristea-Enache a publicat o carte de convorbiri cu Profesorul tuturor profesorilor Facultăţii de Litere, Ce a fost, cum a fost.
Era vremea când Ion Stratan conducea, cu inteligenţa-i cunoscută, Cenaclul de Luni, iar Nicolae Manolescu, mentorul poeţilor optzecişti, dăduse un interviu în "România liberă", în care pomenise şi de Stratan. Eram atât de nerăbdători să-l citim, încât n-am dormit toată noaptea şi am făcut, împreună cu Nino, tot felul de clasamente : cei mai buni profesori, cei mai buni critici, cei mai proşti scriitori etc. Ţin minte că, la capitolul profesori, am căzut imediat de acord că aceştia erau Paul Cornea şi Nicolae Manolescu. Cu Paul Cornea avusesem un curs în anul al doilea de studii, iar Manolescu avea un opţional la un an superior - seria lui Cristian Teodorescu, Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Emil Ionescu, Laurenţiu Dumitrescu - şi câţiva dintre noi chiuleam de la prelegerile lingvistului Liviu Onu, pentru a asista la spectacolele de idei montate, într-o mică sală de la etajul întâi (aripa în care se află secretariatul ), de cronicarul României literare. Nu mai contează că am cumpărat ziarul la prima oră şi că am văzut că Manolescu îl considera pe Stratan "minte strălucită şi poet foarte talentat". ( După aceea am mers la Cinematecă şi am văzut Persona lui Bergman, dar am mai povestit acest episod. ) Cert e că faţă de cei doi dascăli, Paul Cornea şi Nicolae Manolescu, aveam o admiraţie deosebită. N-am lipsit de la niciun curs al Profesorului - îl ţinea joia, de la 10 la 12, în Odobescu -, chiar dacă afară era viscol sau furtună. Avea o coerenţă extraordinară, o eleganţă intelectuală unică şi un fundament cultural fără termeni de comparaţie. Era competenţa întruchipată. Mă interesa chiar ce părere aveau, unul despre celălalt, Paul Cornea şi Nicolae Manolescu. Iar ei îşi exprimau opiniile fără rezerve. Venerabilul profesor îl cita uneori pe mai tânărul său coleg, zicând : " Aşa spune şi Nicolae Manolescu, cu care eu mă potrivesc în păreri. " La rândul său, Nicolae Manolescu utiliza invariabil sintagma "eminentul Paul Cornea". Această preţuire reciprocă mă încânta.
Şi o mare neîmplinire : n-am ascuns niciodată că mi-am dorit mult să am şansa de a-l asculta, într-un amfiteatru , pe Valeriu Cristea - sau să stau măcar câteva minute aproape de el ! -, criticul pe care îl iubeam cel mai mult. Dar n-a fost să fie !
De la fidelitatea mea faţă de Paul Cornea mi s-a tras şi primul accident major din biografia de student. Într-o dimineaţă, în locul marelui istoric literar, a apărut Pompiliu Marcea, care ne-a anunţat că trebuie să înlăturăm zăpada din jurul Universităţii. Viscolise puternic, erau nămeţi mari, iar prodecanul adusese o mulţime de lopeţi. Cei mai mulţi colegi au zbughit-o acasă şi am rămas cu Călin Mihăilescu, Liviu Papadima şi încă vreo trei inşi, să rânim omătul. Cum nu aveam căciulă, am răcit la cap, am stat câteva luni în spital - de acolo mi-am dat două sesiuni de examene -, am încetat să mai scriu, iar consecinţele acestei întâmplări s-au ţinut după mine zeci de ani.
Se ştia că Paul Cornea era şi cel mai exigent magistru. Era greu să iei o notă mare la acest erudit. Nu putea fi păcălit cu niciun preţ. ( Se povestea că l-ar fi picat chiar şi pe Adrian Păunescu. ) Mă pot însă lăuda că am primit, din partea Domniei Sale, două note de zece : o dată ca student şi a doua oară cu prilejul susţinerii examenului pentru gradul al II-lea în învăţământ.
Pe 3 noiembrie a fost ziua Domniei Sale de naştere. Îi urez sănătate, putere de muncă şi o viaţă cât mai lungă !
P:S. Trăim într-o societate criminală. Un bătrân a fost bătut pentru a fi dat afară de la CFR, după mai mult de 43 de ani de muncă. Iar un director de la o casă de pensii nu ştia, la televizor, să facă o adunare simplă -pentru el, 43 de ani, 3 luni şi 15 zile însemnau mai puţin de 43 de ani ! - şi arăta, cu multă aroganţă, că năpăstuitul moş n-are dreptul decât la patru sute de lei, pensie lunară. Dar, probabil, dacă există un Dumnezeu, omul va plăti pentru prostia lui agresivă.
Era vremea când Ion Stratan conducea, cu inteligenţa-i cunoscută, Cenaclul de Luni, iar Nicolae Manolescu, mentorul poeţilor optzecişti, dăduse un interviu în "România liberă", în care pomenise şi de Stratan. Eram atât de nerăbdători să-l citim, încât n-am dormit toată noaptea şi am făcut, împreună cu Nino, tot felul de clasamente : cei mai buni profesori, cei mai buni critici, cei mai proşti scriitori etc. Ţin minte că, la capitolul profesori, am căzut imediat de acord că aceştia erau Paul Cornea şi Nicolae Manolescu. Cu Paul Cornea avusesem un curs în anul al doilea de studii, iar Manolescu avea un opţional la un an superior - seria lui Cristian Teodorescu, Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Emil Ionescu, Laurenţiu Dumitrescu - şi câţiva dintre noi chiuleam de la prelegerile lingvistului Liviu Onu, pentru a asista la spectacolele de idei montate, într-o mică sală de la etajul întâi (aripa în care se află secretariatul ), de cronicarul României literare. Nu mai contează că am cumpărat ziarul la prima oră şi că am văzut că Manolescu îl considera pe Stratan "minte strălucită şi poet foarte talentat". ( După aceea am mers la Cinematecă şi am văzut Persona lui Bergman, dar am mai povestit acest episod. ) Cert e că faţă de cei doi dascăli, Paul Cornea şi Nicolae Manolescu, aveam o admiraţie deosebită. N-am lipsit de la niciun curs al Profesorului - îl ţinea joia, de la 10 la 12, în Odobescu -, chiar dacă afară era viscol sau furtună. Avea o coerenţă extraordinară, o eleganţă intelectuală unică şi un fundament cultural fără termeni de comparaţie. Era competenţa întruchipată. Mă interesa chiar ce părere aveau, unul despre celălalt, Paul Cornea şi Nicolae Manolescu. Iar ei îşi exprimau opiniile fără rezerve. Venerabilul profesor îl cita uneori pe mai tânărul său coleg, zicând : " Aşa spune şi Nicolae Manolescu, cu care eu mă potrivesc în păreri. " La rândul său, Nicolae Manolescu utiliza invariabil sintagma "eminentul Paul Cornea". Această preţuire reciprocă mă încânta.
Şi o mare neîmplinire : n-am ascuns niciodată că mi-am dorit mult să am şansa de a-l asculta, într-un amfiteatru , pe Valeriu Cristea - sau să stau măcar câteva minute aproape de el ! -, criticul pe care îl iubeam cel mai mult. Dar n-a fost să fie !
De la fidelitatea mea faţă de Paul Cornea mi s-a tras şi primul accident major din biografia de student. Într-o dimineaţă, în locul marelui istoric literar, a apărut Pompiliu Marcea, care ne-a anunţat că trebuie să înlăturăm zăpada din jurul Universităţii. Viscolise puternic, erau nămeţi mari, iar prodecanul adusese o mulţime de lopeţi. Cei mai mulţi colegi au zbughit-o acasă şi am rămas cu Călin Mihăilescu, Liviu Papadima şi încă vreo trei inşi, să rânim omătul. Cum nu aveam căciulă, am răcit la cap, am stat câteva luni în spital - de acolo mi-am dat două sesiuni de examene -, am încetat să mai scriu, iar consecinţele acestei întâmplări s-au ţinut după mine zeci de ani.
Se ştia că Paul Cornea era şi cel mai exigent magistru. Era greu să iei o notă mare la acest erudit. Nu putea fi păcălit cu niciun preţ. ( Se povestea că l-ar fi picat chiar şi pe Adrian Păunescu. ) Mă pot însă lăuda că am primit, din partea Domniei Sale, două note de zece : o dată ca student şi a doua oară cu prilejul susţinerii examenului pentru gradul al II-lea în învăţământ.
Pe 3 noiembrie a fost ziua Domniei Sale de naştere. Îi urez sănătate, putere de muncă şi o viaţă cât mai lungă !
P:S. Trăim într-o societate criminală. Un bătrân a fost bătut pentru a fi dat afară de la CFR, după mai mult de 43 de ani de muncă. Iar un director de la o casă de pensii nu ştia, la televizor, să facă o adunare simplă -pentru el, 43 de ani, 3 luni şi 15 zile însemnau mai puţin de 43 de ani ! - şi arăta, cu multă aroganţă, că năpăstuitul moş n-are dreptul decât la patru sute de lei, pensie lunară. Dar, probabil, dacă există un Dumnezeu, omul va plăti pentru prostia lui agresivă.
marți, 15 ianuarie 2013
Ziua lui Eminescu
Nu știu dacă Eminescu și-a sărbătorit vreodată ziua de naștere.
Nu cred că a făcut-o, așa cum, din alte motive, n-a scris nicio poezie despre Războiul de Independență. Când trupele române au trecut Dunărea, Eminescu a consemnat elogios evenimentul în Timpul, spre supărarea unor conservatori, fiindcă la putere erau liberalii. Poetul și-a motivat gestul prin ideea că interesul național este mai presus de interesele de partid. Ulterior, când alimentele destinate trupelor se vindeau pe piața neagră pentru îmbogățirea unora, iar soldații mureau la propriu de foame în fața redutelor turcești, poetul a fost cuprins de scârbă. A fost un om de o moralitate desăvârșită și n-a împărțit cu nimeni masa lui de brad. N-a făcut compromisuri, n-a mințit și nu și-a trădat prietenii.
Sunt sigur că dacă ar fi trăit azi, poetul național ar fi dus-o chiar și mai greu decât pe vremea aceea. Probabil că ar fi fost considerat un ins de nefrecventat și ar fi avut de-a face cu justiția.
Moartea lui Eminescu este, oricum am da-o, suspectă.
Cât timp nu vom ști adevărul despre creatorul limbii române moderne, e ridicol să organizăm festivități în singura zi a anului când ne aducem aminte de el.
P.S. Astăzi este ziua de naștere și a lui Valeriu Cristea, unul dintre cei mai mari critici literari și prozatori din istoria literaturii române. Pentru mine, Valeriu Cristea este viu și ne veghează de undeva de sus. Nu știu dacă îi convine ce vede, dar este o certitudine că a fost un om de o moralitate comparabilă cu a lui Eminescu.
Nu cred că a făcut-o, așa cum, din alte motive, n-a scris nicio poezie despre Războiul de Independență. Când trupele române au trecut Dunărea, Eminescu a consemnat elogios evenimentul în Timpul, spre supărarea unor conservatori, fiindcă la putere erau liberalii. Poetul și-a motivat gestul prin ideea că interesul național este mai presus de interesele de partid. Ulterior, când alimentele destinate trupelor se vindeau pe piața neagră pentru îmbogățirea unora, iar soldații mureau la propriu de foame în fața redutelor turcești, poetul a fost cuprins de scârbă. A fost un om de o moralitate desăvârșită și n-a împărțit cu nimeni masa lui de brad. N-a făcut compromisuri, n-a mințit și nu și-a trădat prietenii.
Sunt sigur că dacă ar fi trăit azi, poetul național ar fi dus-o chiar și mai greu decât pe vremea aceea. Probabil că ar fi fost considerat un ins de nefrecventat și ar fi avut de-a face cu justiția.
Moartea lui Eminescu este, oricum am da-o, suspectă.
Cât timp nu vom ști adevărul despre creatorul limbii române moderne, e ridicol să organizăm festivități în singura zi a anului când ne aducem aminte de el.
P.S. Astăzi este ziua de naștere și a lui Valeriu Cristea, unul dintre cei mai mari critici literari și prozatori din istoria literaturii române. Pentru mine, Valeriu Cristea este viu și ne veghează de undeva de sus. Nu știu dacă îi convine ce vede, dar este o certitudine că a fost un om de o moralitate comparabilă cu a lui Eminescu.
duminică, 16 decembrie 2012
Viscolul, tastatura și măreția morală
* Am scris ultimul roman la computer, cu un singur deget. Nu simțeam textul, nu-mi plăcea deloc ce ieșea și l-am refăcut de vreo cinci ori, în doi ani și jumătate. Pe urmă am descoperit că numai ceea ce scrii cu stiloul sau pixul poartă amprenta ta energetică. Scriam textele de mână, apoi le culegeam la calculator. În sfârșit, dând să încep o povestire, am nimerit începutul unui alt roman care va fi mai valoros decât tot ce am scris. Puteam simți cartea prin medierea artificială a tastaturii și am înțeles afirmația lui Marquez cum că ar fi scris de zece ori mai multe cărți dacă ar fi avut, de la începutul carierei sale literare, o mașină de scris electronică, care i-a succedat celei clasice.
Adevărul este că suntem adesea nepăsători cu textele noastre. Cu mulți ani în urmă erau autori care scriau cu bâta, dar redactorii le rescriau operele și romancierii erau lăudați pentru... stilul lor. Acum, datorită lipsei de timp, cărțile nu mai sunt citite cu atenție. Ce zic eu ? Nici autorii nu corectează ce au produs. Cu puțin înainte de moartea sa, Ioan Slavici a fost vizitat de G. T. Kirileanu. Din vorbă-n vorbă, Kirileanu l-a întrebat pe Slavici cum își scriau articolele Caragiale și Eminescu, cu care bătrânul scriitor fusese coleg de redacție. Scriau, reciteau și rescriau, a răspuns Slavici. Erau atenți la fiecare virgulă. Niciunul dintre ei nu dădea „manuscriptul” la tipar înainte de a-l citi celuilalt și a-i cere părerea. Caragiale scria mai greu decât Eminescu. Tinerii din ziua de azi scuipă, în loc să scrie. Nu mai citesc nici ei ce-au însăilat. Când eram profesor, dădeam elevilor, ca temă de pedeapsă, să citească zece pagini din Nicolae Iorga și să-mi spună ce-au înțeles.
Sunt destul de neglijent cu ceea ce scriu pe blog. E doar un jurnal de idei. O revistă importantă mi-a solicitat câteva texte scurte sau un fragment de roman. Ca să nu mai repet experiența anterioară - mai multe publicații îmi solicitaseră același lucru, eu le-am trimis o jumătate de roman și toate au tipărit primul capitol ! -, am expediat niște texte scurte care le plăcuseră mult unor cititori ai mei. Printre ei, Claudiu Bolozan, supertalentatul ziarist. Am făcut greșeala să nu recitesc micile povestiri, iar redactorul-șef s-a arătat încântat de „operele” mele. Bucuros nevoie mare, am așteptat numărul respectiv al revistei și, când am deschis-o, ce să vezi ? Tabletele mele erau reproduse întocmai, dar cât de multe erori comisesem ! De ultima „contribuție” chiar mi-a fost jenă. Detalii semnificative omise, propoziții exclamative și puncte de suspensie la gros, o greșeală de perspectivă narativă etc. Mă întrebam cu groază ce va zice X sau Y despre prostiile mele ? Ce-ar fi gândit Valeriu Cristea dacă m-ar fi citit ? Din respect față de cititori, trebuie să ne comportăm civilizat cu scrierile noastre.
* Specialiștii în diferite discipline domenii care țin de viața spirituală sunt de acord că viscolul și ninsorile țin, ca și alcoolul și cafeaua, de manifestările maleficului. Dar nu cunosc nimic mai frumos decât o ninsoare viscolită pe care să o simți în obraji. Dumnezeul nostru este, contrar opiniei lui Sartre, artist și se joacă atunci când se pornește ninsoarea ? Există un înger al zăpezii ? Sau e vorba doar de un demon ipocrit ?
* Antrenorul portughez Jose Mourinho își dă din nou în petic, manifestându-și supărarea pentru faptul că Messi și-a revenit prea repede după o accidentare. Cât de mic trebuie să fii pentru a te bucura, la acest nivel, de răul altuia și a face scandal pe motiv că adversarul tău nu suferă mai mult ? Am citit că Mourinho apelează la blesteme și la magie neagră, pentru a-și doborî competitorii. Sportiv, nu glumă ! Noi, românii, suntem cumva rude apropiate cu portughezii ?
Chiar dacă Mourinho va câștiga de zece ori la rând Liga Campionilor, pentru mine va fi tot un căcănar căruia măreția morală îi este interzisă. O dovadă că nu este un om mare : are la dispoziție cel mai bun lot din lume și nu se poate ține după Barcelona, o echipă din ce în ce mai umană, mai obosită, cu mai multe slăbiciuni.
Adevărul este că suntem adesea nepăsători cu textele noastre. Cu mulți ani în urmă erau autori care scriau cu bâta, dar redactorii le rescriau operele și romancierii erau lăudați pentru... stilul lor. Acum, datorită lipsei de timp, cărțile nu mai sunt citite cu atenție. Ce zic eu ? Nici autorii nu corectează ce au produs. Cu puțin înainte de moartea sa, Ioan Slavici a fost vizitat de G. T. Kirileanu. Din vorbă-n vorbă, Kirileanu l-a întrebat pe Slavici cum își scriau articolele Caragiale și Eminescu, cu care bătrânul scriitor fusese coleg de redacție. Scriau, reciteau și rescriau, a răspuns Slavici. Erau atenți la fiecare virgulă. Niciunul dintre ei nu dădea „manuscriptul” la tipar înainte de a-l citi celuilalt și a-i cere părerea. Caragiale scria mai greu decât Eminescu. Tinerii din ziua de azi scuipă, în loc să scrie. Nu mai citesc nici ei ce-au însăilat. Când eram profesor, dădeam elevilor, ca temă de pedeapsă, să citească zece pagini din Nicolae Iorga și să-mi spună ce-au înțeles.
Sunt destul de neglijent cu ceea ce scriu pe blog. E doar un jurnal de idei. O revistă importantă mi-a solicitat câteva texte scurte sau un fragment de roman. Ca să nu mai repet experiența anterioară - mai multe publicații îmi solicitaseră același lucru, eu le-am trimis o jumătate de roman și toate au tipărit primul capitol ! -, am expediat niște texte scurte care le plăcuseră mult unor cititori ai mei. Printre ei, Claudiu Bolozan, supertalentatul ziarist. Am făcut greșeala să nu recitesc micile povestiri, iar redactorul-șef s-a arătat încântat de „operele” mele. Bucuros nevoie mare, am așteptat numărul respectiv al revistei și, când am deschis-o, ce să vezi ? Tabletele mele erau reproduse întocmai, dar cât de multe erori comisesem ! De ultima „contribuție” chiar mi-a fost jenă. Detalii semnificative omise, propoziții exclamative și puncte de suspensie la gros, o greșeală de perspectivă narativă etc. Mă întrebam cu groază ce va zice X sau Y despre prostiile mele ? Ce-ar fi gândit Valeriu Cristea dacă m-ar fi citit ? Din respect față de cititori, trebuie să ne comportăm civilizat cu scrierile noastre.
* Specialiștii în diferite discipline domenii care țin de viața spirituală sunt de acord că viscolul și ninsorile țin, ca și alcoolul și cafeaua, de manifestările maleficului. Dar nu cunosc nimic mai frumos decât o ninsoare viscolită pe care să o simți în obraji. Dumnezeul nostru este, contrar opiniei lui Sartre, artist și se joacă atunci când se pornește ninsoarea ? Există un înger al zăpezii ? Sau e vorba doar de un demon ipocrit ?
* Antrenorul portughez Jose Mourinho își dă din nou în petic, manifestându-și supărarea pentru faptul că Messi și-a revenit prea repede după o accidentare. Cât de mic trebuie să fii pentru a te bucura, la acest nivel, de răul altuia și a face scandal pe motiv că adversarul tău nu suferă mai mult ? Am citit că Mourinho apelează la blesteme și la magie neagră, pentru a-și doborî competitorii. Sportiv, nu glumă ! Noi, românii, suntem cumva rude apropiate cu portughezii ?
Chiar dacă Mourinho va câștiga de zece ori la rând Liga Campionilor, pentru mine va fi tot un căcănar căruia măreția morală îi este interzisă. O dovadă că nu este un om mare : are la dispoziție cel mai bun lot din lume și nu se poate ține după Barcelona, o echipă din ce în ce mai umană, mai obosită, cu mai multe slăbiciuni.
miercuri, 24 octombrie 2012
Ei sunt aici
Ne-am obişnuit să vedem lucrurile în negru şi să remarcăm mai mult căderile decât zborurile peste nori ale semenilor noştri.
Dar purtătorii de lumină sunt aici. Ca într-un basm ori într-o naraţiune scrisă de un brazilian celebru, ne întâlnim cu ei la răspântii cereşti, deghizaţi în vânzători de ziare sau în fete alergând să prindă în palmă polenul castanilor care au uitat în ce anotimp ne aflăm.
Îngerii sunt oameni simpli.
Uneori sunt travestiţi în scriitori şi artişti.
Cum era Valeriu Cristea.
Cum sunt acum alţii, câţiva.
Funcţiile importante, în instituţii înalte, nu-i împiedică pe altruişti să dăruiască zile frumoase celorlalţi. Dimpotrivă.
Ei nu uită că sunt Călăuzele muritorilor lipsiţi de apărare.
Ei sunt aici, cu noi, printre noi.
Dar purtătorii de lumină sunt aici. Ca într-un basm ori într-o naraţiune scrisă de un brazilian celebru, ne întâlnim cu ei la răspântii cereşti, deghizaţi în vânzători de ziare sau în fete alergând să prindă în palmă polenul castanilor care au uitat în ce anotimp ne aflăm.
Îngerii sunt oameni simpli.
Uneori sunt travestiţi în scriitori şi artişti.
Cum era Valeriu Cristea.
Cum sunt acum alţii, câţiva.
Funcţiile importante, în instituţii înalte, nu-i împiedică pe altruişti să dăruiască zile frumoase celorlalţi. Dimpotrivă.
Ei nu uită că sunt Călăuzele muritorilor lipsiţi de apărare.
Ei sunt aici, cu noi, printre noi.
luni, 9 aprilie 2012
Un romancier de valoare : DAN MIRON
Mă gândeam cu amărăciune la condiţia scriitorului român care trebuie să accepte servicii umilitoare sau să îndeplinească tot felul de corvezi pentru a supravieţui. Tragedia este însă mult mai adâncă. Sunt autori autohtoni total ignoraţi de public şi de confraţi, pentru că nu sunt deloc mediatizaţi.
Nu se vorbeşte, de pildă, aproape deloc despre Dan Miron, autor al romanelor Aşteptarea Regelui Pescar, Ed. Nemira, 1995, Premiul Nemira şi Scândurica, Polirom, 2006 . Ultima carte, cu o avizată şi, cum să zic, foarte exigentă prefaţă semnată de Antonio Patraş, a fost comentată favorabil de Dan C. Mihăilescu şi s-a bucurat de aprecierea cititorilor. Cum e tardiv să scriu o recenzie, mă voi mărgini la câteva impresii de lectură.
La Dan Miron, povestea este esenţială . Citatul din Canetti nu este întâmplător : „ Orice cuvânt rostit e prefăcut. Orice cuvânt scris e prefăcut. Orice cuvânt e prefăcut. Dar oare ce există fără cuvinte ?" A povesti înseamnă a privi realitatea prin vitraliile cuvintelor. Bine construit şi scris cu instinct narativ, romanul Scândurica este, după opinia mea, o dovadă de virtuozitatea literară : dialoguri vii, autentice, personaje conturate cu mână sigură, acţiune bine condusă. Textura epică este oarecum faulkneriană, fără însă atmosfera sufocantă din cărţile americanului, tonalitatea naraţiunii fiind mai degrabă băşcălioasă şi infuzată cu umor. Oriunde am deschide însă volumul, dăm peste pasaje seducătoare : „Într-o zi am văzut în curtea blocului, lângă o tufă de trandafiri, un dulău, o corcitură cafenie, care-şi depunea excrementele sub colţii ameninţători ai unei dihănii cenuşii. Instantaneu am înţeles că era vorba de o provocare, la fel ca şi cea cu trasul brazdei. O pagină de istorie mi se revela : Romulus şi Remus în blană se confruntau sub balconul meu. Am pariat pe cafeniu, dar, din nenorocire, Romulusul meu a fost învins de Remusul cenuşiu şi a tulit-o schelălăind fără pic de glorie. În timp ce istoria se întorcea cu fundu’ în sus, Remus a astupat excrementele învinsului şi imediat şi-a celebrat victoria, golindu-şi intestinele lângă tufa de trandafiri. Din ziua aia, de câte ori auzeam cuvinte solemne şi încărcate de măreţie – eroi, sacrificiu, datorie, patrie -, vedeam două cotarle încăierându-se pentru privilegiul de a-şi depune conţinutul intestinelor sub o biată tufă de trandafiri. Punct. „ Autorul are abilitatea de a transforma, prin povestire, banalul cotidian în scene strălucitoare, evitând uneori, la mustaţă, ternul, neinteresantul. Perspectiva narativă este încredinţată unor personaje, patru la număr, ale căror voci preiau şatefeta relatării pe rând, odată cu începerea fiecărui capitol. Stilul este limpede, direct, specific prozatorilor de meserie, iar construcţia relevă o evidentă inteligenţă artistică. Dan Miron stăpâneşte bine registrul argotic folosit de liceeni şi îmi aminteşte, prin aceasta şi numai prin aceasta, de Ovidiu Verdeş şi Dan Lungu. La pag. 93 găsim şi o mică profesiune de credinţă legată de limbajul operei : „ Dar e vorba de o convenţie literară ca oricare alta. Dacă în secolul optşpe şi chiar nouăşpe personajele vorbeau atât de preţios, că ţi se făcea greaţă, acum vorbesc ca oamenii obişnuiţi ori, ultima modă, ca băieţii de cartier.” Romanul are cursivitate, citindu-se uşor, cu plăcere. Dan Miron face parte dintre acei autori care ştiu că o carte este scrisă pentru a fi citită, reuşind să creeze iluzia vieţii adevărate, adică lucrul cel mai important şi mai greu de realizat pentru un prozator. Titlurile capitolelor – „Sexolita află un secret de familie”, „Sorin îndrăgostit”, „Floriana intră în conflict cu domnul Vomă” etc – au rolul de a crea suspans, ispitindu-l, într-un mod inocent pe cititor. În fine, personajele feminine sunt foarte convingătoare, ceea ce, iarăşi, nu este de ici, de colo.
Când am citit Scândurica şi, pe urmă, am urmărit consideraţiile lui Dan C. Mihăilescu despre carte, nu ştiam că autorul îmi este conjudeţean, funcţionând ca profesor de istorie la un liceu din Zimnicea. Mai are patru romane în manuscris, în mai multe variante, pe care le cizelează continuu. Este un profesionist al scrisului, deloc interesat de recunoaştere ori publicitate, ducând o existenţă discretă, aservită în totalitate actului de a scrie.
De ce nu-i apar, totuşi, cărţile ? De ce destui scriitori de valoare din România rămân în umbră , cvasinecunoscuţi ? Răspunsul e simplu. Ce, noi avem nevoie de scriitori talentaţi ? Avem alte griji. De ce au dezertat, ca şobolanii de pe corăbiile aflate în pericol, Sulă Verde şi Untură Umblătoare ? Se ştie că oamenii aceştia, care n-au niciun merit vizibil, sunt socotiţi mari personalitaţi politice, vântură banii cu lopata, au vile şi maşini luxoase, ducându-şi viaţa la standarde la care un scriitor nici n-ar putea visa. Doar fac parte din nişte partide politice mari ! Din nefericire, la nivel social şi cultural, trăim de azi pe mâine, într-un regim animalier, bătând către Comuna Primitivă. Ignarii au pus mâna pe pârghiile economiei şi ale puterii şi îşi bat joc nu numai de căţeanul obişnuit, ci şi de realizările artiştilor şi ale oamenilor de ştiinţă, fiind preocupaţi, până la nebunie, exclusiv de propriul buzunar. Cine are ghioagă şi o turmă de proşti în spate pune mâna pe tot vânatul.
În altă ordine de idei, de ce să mai deplâng lipsa agenţilor literari şi chiar a unei pieţe veritabile de carte, când noi uităm mâine ce am lăudat azi ? Sunt mari autori – am scris despre Ioan Dan Nicolescu - despre care nimeni nu mai suflă nimic.
Malraux inventase noţiunea de muzeu imaginar. „Muzeul imaginar înseamnă, în fapt, că fiecare epocă, fiecare individ îşi recompune propria familie de opere, comunicând astfel cu lumea. Astfel, omul îşi găseşte locul în eternitate.”, notează Ioana Ristea pe blogul său. De ce n-am accepta ideea existenţei unei biblioteci imaginare, în care să aibă acces toate cărţile semnificative al literelor româneşti ? Un paradis al literaturii. Dar se pare că noi, românii, suntem blestemaţi să nu avem acces acolo şi să nu realizăm lucruri care să dureze, fiindcă n-avem memorie culturală şi ne place prea mult să distrugem.
O speranţă avem, totuşi. Există, printre scriitorii români contemporani, spirite nobile, altruiste, care iubesc mai mult cărţile confraţilor decât pe ale lor. Aşa cum era, pe vremuri, neuitatul critic literar şi prozator Valeriu Cristea. Important este că printre ei găsim şi critici literari de mare valoare, ale căror glasuri se aud puternic şi distinct.
P.S. Adevărata istorie nu este scrisă de politicieni, care devin personaje comice şi groteşti în desfăşurarea evenimentelor, ci de marii scriitori ai unei epoci. Urmaşii politrucilor de azi se vor bucura cu ghimpi de averile acumulate de străbunii lor, când îi vor vedea pe aceştia în oglinda neiertătoare a timpului.
Dar nici cronicarul nu este fericit să scrie despre nişte monştri ignoranţi şi insaţiabili.
Nu se vorbeşte, de pildă, aproape deloc despre Dan Miron, autor al romanelor Aşteptarea Regelui Pescar, Ed. Nemira, 1995, Premiul Nemira şi Scândurica, Polirom, 2006 . Ultima carte, cu o avizată şi, cum să zic, foarte exigentă prefaţă semnată de Antonio Patraş, a fost comentată favorabil de Dan C. Mihăilescu şi s-a bucurat de aprecierea cititorilor. Cum e tardiv să scriu o recenzie, mă voi mărgini la câteva impresii de lectură.
La Dan Miron, povestea este esenţială . Citatul din Canetti nu este întâmplător : „ Orice cuvânt rostit e prefăcut. Orice cuvânt scris e prefăcut. Orice cuvânt e prefăcut. Dar oare ce există fără cuvinte ?" A povesti înseamnă a privi realitatea prin vitraliile cuvintelor. Bine construit şi scris cu instinct narativ, romanul Scândurica este, după opinia mea, o dovadă de virtuozitatea literară : dialoguri vii, autentice, personaje conturate cu mână sigură, acţiune bine condusă. Textura epică este oarecum faulkneriană, fără însă atmosfera sufocantă din cărţile americanului, tonalitatea naraţiunii fiind mai degrabă băşcălioasă şi infuzată cu umor. Oriunde am deschide însă volumul, dăm peste pasaje seducătoare : „Într-o zi am văzut în curtea blocului, lângă o tufă de trandafiri, un dulău, o corcitură cafenie, care-şi depunea excrementele sub colţii ameninţători ai unei dihănii cenuşii. Instantaneu am înţeles că era vorba de o provocare, la fel ca şi cea cu trasul brazdei. O pagină de istorie mi se revela : Romulus şi Remus în blană se confruntau sub balconul meu. Am pariat pe cafeniu, dar, din nenorocire, Romulusul meu a fost învins de Remusul cenuşiu şi a tulit-o schelălăind fără pic de glorie. În timp ce istoria se întorcea cu fundu’ în sus, Remus a astupat excrementele învinsului şi imediat şi-a celebrat victoria, golindu-şi intestinele lângă tufa de trandafiri. Din ziua aia, de câte ori auzeam cuvinte solemne şi încărcate de măreţie – eroi, sacrificiu, datorie, patrie -, vedeam două cotarle încăierându-se pentru privilegiul de a-şi depune conţinutul intestinelor sub o biată tufă de trandafiri. Punct. „ Autorul are abilitatea de a transforma, prin povestire, banalul cotidian în scene strălucitoare, evitând uneori, la mustaţă, ternul, neinteresantul. Perspectiva narativă este încredinţată unor personaje, patru la număr, ale căror voci preiau şatefeta relatării pe rând, odată cu începerea fiecărui capitol. Stilul este limpede, direct, specific prozatorilor de meserie, iar construcţia relevă o evidentă inteligenţă artistică. Dan Miron stăpâneşte bine registrul argotic folosit de liceeni şi îmi aminteşte, prin aceasta şi numai prin aceasta, de Ovidiu Verdeş şi Dan Lungu. La pag. 93 găsim şi o mică profesiune de credinţă legată de limbajul operei : „ Dar e vorba de o convenţie literară ca oricare alta. Dacă în secolul optşpe şi chiar nouăşpe personajele vorbeau atât de preţios, că ţi se făcea greaţă, acum vorbesc ca oamenii obişnuiţi ori, ultima modă, ca băieţii de cartier.” Romanul are cursivitate, citindu-se uşor, cu plăcere. Dan Miron face parte dintre acei autori care ştiu că o carte este scrisă pentru a fi citită, reuşind să creeze iluzia vieţii adevărate, adică lucrul cel mai important şi mai greu de realizat pentru un prozator. Titlurile capitolelor – „Sexolita află un secret de familie”, „Sorin îndrăgostit”, „Floriana intră în conflict cu domnul Vomă” etc – au rolul de a crea suspans, ispitindu-l, într-un mod inocent pe cititor. În fine, personajele feminine sunt foarte convingătoare, ceea ce, iarăşi, nu este de ici, de colo.
Când am citit Scândurica şi, pe urmă, am urmărit consideraţiile lui Dan C. Mihăilescu despre carte, nu ştiam că autorul îmi este conjudeţean, funcţionând ca profesor de istorie la un liceu din Zimnicea. Mai are patru romane în manuscris, în mai multe variante, pe care le cizelează continuu. Este un profesionist al scrisului, deloc interesat de recunoaştere ori publicitate, ducând o existenţă discretă, aservită în totalitate actului de a scrie.
De ce nu-i apar, totuşi, cărţile ? De ce destui scriitori de valoare din România rămân în umbră , cvasinecunoscuţi ? Răspunsul e simplu. Ce, noi avem nevoie de scriitori talentaţi ? Avem alte griji. De ce au dezertat, ca şobolanii de pe corăbiile aflate în pericol, Sulă Verde şi Untură Umblătoare ? Se ştie că oamenii aceştia, care n-au niciun merit vizibil, sunt socotiţi mari personalitaţi politice, vântură banii cu lopata, au vile şi maşini luxoase, ducându-şi viaţa la standarde la care un scriitor nici n-ar putea visa. Doar fac parte din nişte partide politice mari ! Din nefericire, la nivel social şi cultural, trăim de azi pe mâine, într-un regim animalier, bătând către Comuna Primitivă. Ignarii au pus mâna pe pârghiile economiei şi ale puterii şi îşi bat joc nu numai de căţeanul obişnuit, ci şi de realizările artiştilor şi ale oamenilor de ştiinţă, fiind preocupaţi, până la nebunie, exclusiv de propriul buzunar. Cine are ghioagă şi o turmă de proşti în spate pune mâna pe tot vânatul.
În altă ordine de idei, de ce să mai deplâng lipsa agenţilor literari şi chiar a unei pieţe veritabile de carte, când noi uităm mâine ce am lăudat azi ? Sunt mari autori – am scris despre Ioan Dan Nicolescu - despre care nimeni nu mai suflă nimic.
Malraux inventase noţiunea de muzeu imaginar. „Muzeul imaginar înseamnă, în fapt, că fiecare epocă, fiecare individ îşi recompune propria familie de opere, comunicând astfel cu lumea. Astfel, omul îşi găseşte locul în eternitate.”, notează Ioana Ristea pe blogul său. De ce n-am accepta ideea existenţei unei biblioteci imaginare, în care să aibă acces toate cărţile semnificative al literelor româneşti ? Un paradis al literaturii. Dar se pare că noi, românii, suntem blestemaţi să nu avem acces acolo şi să nu realizăm lucruri care să dureze, fiindcă n-avem memorie culturală şi ne place prea mult să distrugem.
O speranţă avem, totuşi. Există, printre scriitorii români contemporani, spirite nobile, altruiste, care iubesc mai mult cărţile confraţilor decât pe ale lor. Aşa cum era, pe vremuri, neuitatul critic literar şi prozator Valeriu Cristea. Important este că printre ei găsim şi critici literari de mare valoare, ale căror glasuri se aud puternic şi distinct.
P.S. Adevărata istorie nu este scrisă de politicieni, care devin personaje comice şi groteşti în desfăşurarea evenimentelor, ci de marii scriitori ai unei epoci. Urmaşii politrucilor de azi se vor bucura cu ghimpi de averile acumulate de străbunii lor, când îi vor vedea pe aceştia în oglinda neiertătoare a timpului.
Dar nici cronicarul nu este fericit să scrie despre nişte monştri ignoranţi şi insaţiabili.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)